Marea deportare a poporului român
Viorica Olaru-Cemârtan
Dr. în istorie
( I I )
Printre primele jertfe ale stalinismului se numără cei mai mari patrioţi – deputaţii Sfatului Ţării care nu reuşiseră sau nu doriseră să se retragă peste Prut -, deoarece au votat actul unirii în 1918 şi au activat în vederea reconstituirii limbii şi tradiţiilor naţionale.
„Nimicirea intelectualităţii basarabene a constituit una dintre sarcinile principale ale ocupaţiei sovietice”. Categoriilor enumerate li se aduceau acuzaţii de genul – activitate contrarevoluţionară, agent al siguranţei, agitaţie antisovietică, agent al poliţiei. Activităţile lor din perioada interbelică, dar şi din primele zile ale ocupaţiei sovietice, erau interpretate ca acte naţionaliste, spionaj, sionism. Ei erau etichetaţi ca „duşman al naţiunii”, „element social periculos” etc.
Printre primele victime ale sovieticilor au fost şi primarii. Fiind români, cu adevărate sentimente civice, şi dând dovadă de bun spirit gospodăresc, odată cu venirea bolşevicilor, primarii erau denunţaţi şi arestaţi. Li se aducea învinuirea că, în calitate de primari, au susţinut administraţia română şi sunt spioni.
Înţelegând atitudinea ateistă a celor care au pus stăpânire pe provincie, o parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei s-a manifestat prin arestări şi deportări ale slujitorilor cultului, acestea fiind cele mai „uşoare” forme de maltratare, căci au existat şi batjocoriri strigătoare la cer. Nu există sat din Basarabia din care să nu fi fost deportat preotul cu familia sa.
După cum era de aşteptat, biserica a suferit foarte mult. Stalinismul a urmărit să distrugă opoziţia pe care i-o manifesta mediul ortodox basarabean, în care creştinismul şi valorile tradiţionale erau concrescute de fiinţa celui mai simplu om. Din această perspectivă, au fost deportaţi nu doar preoţii, dar şi credincioşii consecvenţi în credinţa lor. Subliniem că bolşevicii au maltratat nu doar enoriaşi creştini, dar şi membri ai altor culte.
Regimul bolşevic se răfuia şi cu cei care în 1917-1918 au fugit din Rusia Sovietică, astfel erau arestaţi şi deportaţi foştii albgardişti, soldaţii armatei ţariste, alte persoane refugiate în Basarabia românească, care au trecut Nistru, fugind de maşina de represalii stalinistă, pornită să facă ravagii la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.
Pe tot parcursul primei perioade de ocupaţie sovietică, majoritatea deputaţilor în Parlamentul României din partea Basarabiei, membrilor partidelor politice sau mişcărilor naţionaliste, membrilor Frontului Renaşterii Naţionale au fost supuşi represaliilor cu caracter politic. NKVD-ul depista şi făcea liste întregi cu foştii participanţi la viaţa politică basarabeană în perioada interbelică. Aceste persoane au fost supuse represaliilor chiar în primele zile ale ocupaţiei sovietice, individual, de cele mai multe ori, iar familiile lor au fost deportate în timpul primului val de deportare în masă (12-13 iunie 1941). Este evident că toţi care au ajuns în listele NKVD-iste au fost găsiţi, arestaţi, ucişi sau schingiuiţi. Familiile lor au avut o soartă dramatică, pierdută printre frigurile siberiene.
În acest mod, elitele (naţional-politică, religioasă, economico-socială) au fost supuse represaliilor chiar de la bun început. Folosind prevederile codului penal sovietic, vagi în deducţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni şi i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau încrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor şi cu un raport al organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova. Consiliul putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative care, în mod obişnuit, a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei şi munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum ar fi săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc.
Astfel, pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică, victimele terorii roşii au fost elitele naţionale, învinuite de „antisovietism”, „activitate contrarevoluţionară”, simpatie şi apartenenţă la partidele „burgheze româneşti”, iar actele de arestare şi deportare a lor erau cotidiene.
Arestările şi represaliile staliniste zilnice nu puteau „curăţi” societatea de „elementele ostile” şi crea într-un termen scurt baza socială a noului regim sovietic, aşa cum se dorea. Pentru conducerea de la Kremlin era evidentă necesitatea unei deportări masive de populaţie din Basarabia şi Bucovina de Nord. Această metodă a fost folosită de aparatul lui Stalin de mai multe ori, în diferite regiuni ale Uniunii, şi „eficienţa” ei era de necontestat. Urma ca în noile teritorii anexate de la România să se procedeze la fel.
Aceasta s-a produs cu zece zile înainte ca Mareşalul Antonescu să spună cuvintele istorice: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”.
Operaţiunea de deportare în masă a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi Bucovina de Nord, cât şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 persoane – deportate, inclusiv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească.
După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, românii şi reprezentanţii celorlalte etnii conlocuitoare au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocările masive. Scopurile deportărilor din RSSM pe parcursul anului 1940-1941 şi a deportării în masă din 12-13 iunie 1941 nu se deosebesc, în esenţă. În cazul represaliilor de pe parcursul primei perioade sovietice (iunie 1940 – iunie 1941) se urmărea, în primul rând, nimicirea tuturor liderilor, persoanelor incomode, periculoase pentru statul sovietic, prin pregătirea, cultura şi autoritatea pe care o aveau. La fel, erau supuse represaliilor aşa-zisele elemente suspectate de colaboraţionism cu România sau de spionaj în favoarea altor state europene. Prin acele acte zilnice, singulare şi drastice de arestare, apoi de deportare, se dorea înfricoşarea celorlalţi basarabeni.
Inculpaţii, deportaţi şi supuşi muncilor silnice în lagărele siberiene, erau privaţi de posibilitatea de a menţine legătura cu familia lor. Ulterior, majoritatea familiilor celor supuşi represaliilor pe parcursul anului de ocupaţie sovietică, au fost deportate în regiunile Siberiei şi a Kazahstanului de Sud în noaptea de 12-13 iunie 1941. În anumite cazuri, familiile erau deportate chiar şi peste mai mulţi ani, inclusiv şi în vara anului 1949.
Acţiunile de factură teroristă (asasinate, deportări, represiuni, maltratări) „decurgeau din concepţia bolşevică a „dictaturii proletariatului”, reprimarea „claselor dominante, exploatatoare”, „construirea socialismului””. Teroarea a fost ridicată la rangul politicii de stat, fiind motivată de „curăţirea spatelui frontului de elementele duşmănoase”.
