Cincizecimea lui Stancu
Au trecut cincizeci de ani de când suntem mai săraci. În multe privințe. Deși societatea pare să își exercite dreptul la dezvoltare, într-un mod constant și injonctiv putem spune, batem pasul pe loc. Cu toate că discursul elitelor politice se ivește visceral, societatea resimte într-un mod dureros că trendul nu e ascendent așa cum aspirăm cu toții, ci dimpotrivă…
Și da…ne întoarcem cu cincizeci de ani în urmă, când, printre noi, se mai afla un Zaharia Stancu. Disprețuit de unii, adulat de alții, analizat în ipostaze când desuete, când moderniste, Stancu se încăpățânează să ne aducă aminte că undeva, într-un sat uitat de lume din județul Teleorman, a răsărit un vlăstar care avea să scoată din întunericul ignoranței și anonimatului, Teleormanul, văduvit de prezențe ancestrale. Un Nazaret moderni din care nu putea ieși nimic bun în afară de sărăcie, incultură și aspirații de care să fim mândri. O zonă secătuită de viață, o Sahară pe care nimeni nu râvnește să o cunoască, cu o pădure nebună asemenea numelui din care își trage rădăcinile – Deliorman – iicare poate să stârnească doar un singur ideal printre cei care o locuiesc sau o vizitează: să o părăsească cât mai repede.
Măcar că poate părea desuet, abordarea subiectului Zaharia Stancu stârnește încă rumoare. Ne întrebăm, pe bună dreptate, atunci când cineva se încumetă să abordeze personalitatea scriitorului și opera sa, pe ce parte a baricadei se va afla? Îl va apăra pe Stancu de atacurile virulente de care a avut parte de la Revoluție încoace? Sau îl va critica? Există o cale de mijloc în perceperea omului Zaharia Stancu? Și dacă da, cine a găsit sau va găsi această cale de mijloc?
Cu o firavă speranță de a pricepe ce a însemnat Zaharia Stancu pentru cei care l-au cunoscut, pentru cei care l-au avut aproape, dar și pentru cei care au citit scrierile lui, fără să fi avut prilejul de a-l cunoaște personal, purcedem pe drumul decantării personalității și operei sale. Demersul ar putea părea anodin, dar, în măsura în care se naște din dorința aprigă de a înțelege, considerăm că este justificat.
Nu sunt puțini aceia pentru care scrierile lui Stancu au însemnat o atracție irezistibilă. Eroul stancian – Darie – a cucerit inimile țăranilor și intelectualilor deopotrivă. Prin Darie și isprăvile lui minunate, am călătorit în lumea largă, am parcurs răscoale, am învățat ce înseamnă ispita foamei și a frigului. Ne-am împiedicat împreună cu el pentru că nu puteam merge așa cum ne-am fi dorit, am slujit unor stăpâni fără inimă și am aspirat în taină că într-o zi, vom păși în lumea adevărată. Și că această lume va fi mai blândă cu noi decât țăranii Deliormanului. Și am încercat să înțelegem de ce oamenii experimentează emulația dintr-un spirit competitiv, pe deplin nejustificat.
Probabil, dacă am fi trăit în perioada lui Stancu, ar fi fost mai facil să înțelegem traseul picăresc al lui Darie. Și, mai ales, am fi înțeles de ce acesta își dorea mai presus de orice să intre în tagma celor pentru care cuvântul era preocuparea de bază. Pentru că în zona Teleormanului această preocupare era anodină, Darie e hotărât să-și încerce norocul oriunde în altă parte. Și itinerarul lui nu se oprește până în orașul balaur – București, care în loc să-l înghită pe fricosul Darie, îl metamorfozează într-un tânăr chipeș, îl răscolește și îi devorează întreaga ființă nu pentru a-l mistui, ci pentru a-l desăvârși.
În orice caz, Stancu rămâne o personalitate contradictorie pentru că are curajul de a lupta asemenea unui ostaș pe front pentru ceea ce consideră că i se cuvine. Sau dacă ar fi să ne întoarcem la ipostaza religioasă, Stancu era un semn care stârnea împotrivireiii. În niciun caz nu va trece neobservat. Contemporanii lui nu vor ridica din umeri neștiind despre cine vorbim. Și nici urmașii lui, chiar dacă sunt voci care consideră că Stancu este un autor minor. Sunt cincizeci de ani de când Stancu a plecat dintre noi, dar scrierile lui sunt încă la fel de vii pentru unii dintre noi. Obsesia uitării este una dintre temele centrale la Stancu. Pentru că Darie nu trebuia să uite nimic. Trebuia să înregistreze totul, fir cu fir, simțire cu simțire pentru a se asigura că va transmite mai departe, generațiilor care vor veni faptul că un copil pe nume Darie a vrut să își schimbe destinul. Un destin nemilos și lipsit de perspective, omenește vorbind, dar schimbat prin complexul împrejurărilor care-l determină.
A fost Stancu o personalitate scriitoricească aservită politic? Sunt scrierile sale mărturii în acest sens? Este datoria noastră să cercetăm aceste aspecte. Să încercăm să găsim echilibrul. Să așezăm dovezile și să cântărim. Fiecare dintre noi este chemat să găsească răspunsuri. Pe oricare parte a baricadei ne-am situa, este important să nu uităm că discutăm despre efigia unuia dintre cei mai prolifici scriitori ai timpului său. Iar scrierile sale lipsesc…!
Prof. Valeria Mitroi
Doctorand anul III
Școala Doctorală de Litere
Universitatea București
iTermen preluat din Evanghelia după Matei, legat de nașterea pruncului Isus. Loc de origine pentru cel care avea să devină Mesia pentru poporul evreu.
iiDeliormanul este termenul consacrat pentru pădurea din care își trage numele județul Teleorman, în analele documentaristice.
iiiConform Evangheliei după Luca, profetul Simion adresează aceste cuvinte Mariei, anticipând suferința acesteia legat de soarta pruncului Isus.