15 C
Roșiorii de Vede
vineri, mai 24, 2024

O tulburătoare declarație de dragoste

Acasă – în limba română

Poate că cea mai fascinantă, cea mai tulburătoare și, deopotrivă, cea mai obsedantă – amprentată adânc în ființa mea – revelație pe care am avut-o, la o vârstă fragedă a fost spectacolul vorbirii, miracolul rostirii. Adică să numești lucrurile și, într-o percepție evoluată, cătinel nuanțată, exprimarea dorințelor, a DA-ului și a NU-ului, a plăcerii și displăcerii, a stării fiziologice și mai apoi, prin rafinament receptiv și reactiv, a afectivității și non-afectivității, recte a sentimentelor – în dihotomia lor. Apoi au fost primele articulări fonice – superioare gesturilor, mimicii, râsu-plânsului.

Aș putea spune că putința de a-mi exprima gândurile în cuvinte, de a-mi fixa trările, de a-mi dizloca reprezentările în cuvinte m-a făcut să-mi dau seama că EXIST.

Exist pentru că mă exprim și mă exprim fiindcă există această minunată posibilitate ce mi s-a dat prin naștere – naștere în limba română! Ce singur m-aș fi simțit în bătătura Planetei – mai singur și debusolat decât Omulețul lui Gopo, al copilăriei noaste! – dacă m-aș fi simțit fără putința gândirii și rostirii în limba română! Ce singur, firav și ferecat înlăuntrul nerostirii mele, strivit de preaplinul îndesat în mine al firului de viață!…

Am încercat să gândesc – învățând – într-o altă limbă. Dar am simțit cum modul de percepție-reprezentare a lumii se schimbă. Eu însumi mă desprindeam de sine și mă dedublam în alt-cineva… De aceea nu-i înțeleg pe „poligloții” (aș fi fost tentat să spun „politonții”, dar mă abțin) care se „exprimă” – pe ei înșiși – concomitent bilingv, trilingv, polilingv… Și „experimentul esperanto” pare că – cel puțin temporar – a eșuat… Dominația lingvistică e o expresie a dominației politico-economico-militare. Dar nu vreau să intru în aspecte de ordin geopolitic. Cel puțin nu aici. În facultate mi-a intrat bine în cap că „fiecare limbă este un mod propriu de (percepție și) decupare a realității” și că „exprimă, prin ea însăși, filosofia unui popor, a unei națiuni”. (O răuvoitoare interpretare de slogan cu iz naționalist exacerbat ar fi o deturnare a subiectului de la predicat!). Ideea de „limbă universală” e un demers „conspirativ” întru compromiterea ideii de „globalism ponderat” (Dar și asta presupune o altă discuție – globalismul: imperialism mascat sau o diminuarea a eternelor disensiuni teritoriale, căci nicio nație nu se simte bine între actualele granițe – dacă ar fi pământul cât întinderea oceanelor, poate ne-ar ajunge împărțelii; dar la ce bun atât pământ secat, arid?…) Nu, a gândi în altă limbă e deja ca și cum nu ți-ai mai aparține ție însuți. Mari scriitori au ales să se exprime în alte limbi. Și au făcut-o la un mod onorant pentru ei și țară. Și au făcut-o cu un atât mai mare succes decât dacă ar fi rămas „prizonierii” limbii române… Nativitatea! Dar, categoric, nu au făcut-o în dauna limbii române! Dimpotrivă, ne înfruptăm din (dar nu știm să ne propagăm prin) universalitatea lor.

Să fiu bine înțeles: dincolo de uzanțe și pragmatismul pe care ni le percepe libertatea de deplasare, mă refer la un singur aspect – A GÂNDI ȘI A TE EXPRIMA CREATIV ÎN LIMBA ROMÂNĂ. Căci atunci, pentru mine, „realitatea nu s-ar mai decupa” în fir de iarbă și fluture, în lacrimă și ochi, în inimă și sărut, în durere și amar, în scut și sabie. Firul de iarbă există pentru că există un cuvânt frumos care să-l denumească. Cu sămânță, cu verde, cu rouă, cu buburuze și cu coasă. (Dar aici începe gândirea poetică – nebunia libertății, spaima dictaturilor!…). Cuvântul „iarbă” este actul de identitate al ierbii. La fel cuvântul „ochi” pentru ochi, „sentiment” pentru abstractul sentiment… Lipsite de „actul lor de identitate” – de cuvântul (semnificat plus semnificant – Saussure) – semn pe buze și timpan și semn pe conștiință, obiectele dar și abstractele ar fi sonorități sau semne inerte, anonime, neantizate. Iar noi ne-am mișca entropic într-un amalgam de obiecte, noțiuni și semne, nonsensuale, lipsiți de identitate la rându-ne: un semn de întrebare…

Limba este, înainte de orice, un mod de a ordona și clasifica după multiple criterii, lumea de dincolo de noi înșine. Limba română este modul nostru propriu și suveran, de a pune în acordul favorabil – cel puțin conceptual și axiologic – tot ceea ce ne înconjoară, fizic și afectiv.În limba română depozitez tot ceea ce cunosc, aflu permanent sau uit (memoria se autoigienizează!), în limbă mă distrug și mă autoregenerez, mă rog și desfid și sfidez… Mă depozitez pe mine însumi ca ființă și, mai ales, ca ființă istorică, ancorată în vremuri. Acolo mă înscriu eu cu tot trecutul, prezentul și viitorul meu, acolo, printre cuvinte…

A-ți iubi limba este, desigur, un act de narcisism – neegolatru, ci un sentiment trasbordat genetic. Exprimând, exprim; rostind, mă rostesc pe mine însumi; povestind, mă las povestit. Iubindu-mi limba, mă iubesc pe mine însumi, pentru că că limbii acesteia îi aparțin, mă identific cu Cuvântul Ei. Pierzându-mi limba înseamnă a-mi pierde propriul meu punct de referință și sprijin, locul meu în lume printre obiecte și rosturi.

În limbă, spunea Marele Eminescu, se reflectă sufletul unui popor. Tot el vedea în limbă singurul reazem moral într-o lume a durerii și a mizeriei. Limba română este cea mai frumoasă și veritabilă înfățișare a poporului român, în toată plenitudinea sa creatoare. Limbile exprimă mentalitățille și filosofiile, deosebind și delimitând națiile.

Un sistem particular și intim cu limba în care își materializează ideile stabilește scriitorul. El are sentimentul permanent că limba nu îi este de ajuns pentru a se spune pe sine. Atunci, i se întâmplă să „inventeze” cuvinte noi sau săcaute împerecheri de cuvinte insolite, în care cuvânul-diamant îți află noi irizări…El intră în stăpânirea limbii dintr-un neajuns și sfârșește prin a se lăsa stăpânit de ea. Nu e o strategie, e un „pact” pe care scriitorul îl „semnează”, îl acceptă și i se supune dintru-nceput.

Când mi-e bine sau nu mi-e bine, când sunt vesel sau mâhnit, când sunt calm sau mânios, întâi și întâi, limbii – care-mi numește stările – i-o spun, mă spovedesc și mă i divulg.

În limba română pretutindeni mă simt acasă și numai în ea aflu ocrotire, slavă, iertare și adevăr. De aceea, pentru cel aflat departe de casă, a vorbi românește e terapeutic, e un remediu împotriva singurătății, a înstrăinării.

Și am certitudinea că adevărurile fundamentale despre noi, românii, nu pot fi rostite decât ăn limba română – fără a lăsa loc răuvoitoarelor răstălmăciri. A vorbi în limba română înseamnă a fi mereu acasă, a râmâne mereu înrădăcinat în realitățile și sufletul acestui popor.

A vorbi despre limba română e ca o duminică” – spunea frumos și somptuos, ca într-o declarație de supremă dragoste, Nichita Stănescu. Pentru mine, a vorbi limba română e o sărbătoare perpetuă, „o duminică fără sfârșit” – metaforă a altui poet de legendă…

GEOGE IANCU

Articolul precedent

Articole Conexe

Ultimele Articole