Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l ( II)

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

de

Miruna Lepuş

( II )

Despre pătura suprapusă

În articolele sale Eminescu se revoltă împotriva străi­ni­lor ce sărăcesc ţara şi ţăranii şi împotriva oamenilor politici ce le permit acest lucru. Acuzaţiile nu sunt adre­sate numai evreilor, ci şi „greco bulgărimei” şi simpa­ti­zan­ţilor Austro Ungariei sau Rusiei, întregii pături de „feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjourişti, demagogi”. Această pătură suprapusă este formată din membri ai unor popoare „bătrâne”, deja viciate, ca de exemplu gre­cii, care transmit de a lungul generaţiilor corupţia Bizan­ţu­lui. Poporul român este însă unul „tânăr”, care încă mai poate lupta, care mai ţine încă la adevăr. Această teorie a popoarelor tinere şi a celor bătrâne apare în mul­te articole ale lui Eminescu din perioada 1881-1883.
Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti. Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează tră­dători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice. Problema cea mare a „invaziei” străinilor în România se rezumă astfel: „cu cât ţara se saturează cu elemente străine, cu atât ea decade economic, intelectual şi moral”. Numărul articolelor pe această temă este impre­sio­nant, iar înverşunarea ziaristului creşte treptat, culmi­nând în 1882 – 1883.  În volumul „Chestiunea evreiască”, de exemplu, sunt strânse în 250 de pagini articole şi texte ale lui Mihai Eminescu referitoare la evrei: de la date demografice până la afaceri celebre în epocă, cu dezvol­ta­rea pe larg a problemei modificării art. 7. În mai multe rânduri Eminescu afirmă că acuzele sale nu au un substrat etnic sau religios, ci unul eco­no­mic. Kogălniceanu spunea încă din 1869 că, „în România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată economică.” Eminescu nu învinuieşte evreii de faptul că sunt evrei, sau grecii că sunt greci, ci de faptul că unii dintre ei recurg la mijloace ilegale sau imorale pentru acumularea averilor în detri­men­tul ţăranilor pe care îi sărăcesc. Poetul nu se ridică împotriva vechilor familii de greci sau evreilor ce trăiesc de câteva generaţii în ţară şi care au fost asimilaţi, ci îm­po­triva păturii nou venite după Revoluţia de la 1848, care nu a fost asimilată, care nu vorbeşte româneşte în fa­milie şi care unelteşte, uneori cu ajutorul puterilor stră­i­ne, împotriva României.
În 1866, măsurile art. 7 din Constituţie au fost im­pu­se „de instinctul de conservare şi nicidecum de senti­men­te de intoleranţă religioasă”, după cum se explică în Expunerea de motive a Adunării Deputaţilor din 23 iu­nie 1879. Naturalizarea individuală fusese posibilă din 1864 până în 1866, interval în care însă nici un evreu nu aplicase.
Art. 7 a fost modificat în octombrie 1879, astfel: „Di­fe­renţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi po­litice şi a le exercita”. împământenirea era totuşi in­di­vi­duală (cu excepţia a 1.074 de evrei împământeniţi în bloc în urma participării lor la Războiul de In­de­pen­denţă), iar cel care o cerea trebuia să demonstreze că este util ţării. Titu Maiorescu îşi argumenta părerea că evreii nu trebuie naturalizaţi în masă prin faptul că „nu putem primi în mijlocul nostru noi cetăţeni decât cu buna pri­mi­re a ţării”.
Jurnalistul pune şi problema obligativităţii respectă­rii art. 44 din Tratatul de la Berlin, care spune că inde­pen­denţa ţării este recunoscută numai dacă se respectă punctele deja menţionate. Dacă însă România nu ar res­pec­ta aceste puncte, marile puteri nu ne – ar recunoaşte independenţa, iar România ar reveni în poziţia ei de di­na­inte de război, când era vasală Imperiului Otoman. Imperiul însă recunoscuse independenţa ţării la San Ste­fa­no şi la Berlin. Neîndeplinirea cerinţelor tratatului ar fi dus doar la nerecunoaşterea independenţei ţării de către unele state, independenţa fiind însă reală. Aici se pune problema intereselor care cer respectarea prevederilor tratatului, şi mai ales a intereselor liberalilor şi cercului lor, care dau drept posibilă chiar invazia străină în cazul în care nu se votează modificarea art. 7 din Constituţie. Eminescu e însă de părere că problema evreilor ar putea fi doar un pretext pentru invazia străină şi, înlăturând un pretext, nu înlăturăm cauza, deci pericolul s- ar men­ţi­ne. Respectarea acestui art. 44 din Tratat e facultativă, ceea ce nu face ca nerespectarea lui să devină un motiv pentru puterile străine de a declara război României.

Revizuirea art. 7 din Constituţie se face la 13 oc­tom­brie 1879, în sensul dorit de conservatori, fapt ce arată că lupta lui Eminescu nu a fost în zadar. În urma revizuirii, Eminescu afirmă din nou că rezolvarea problemei evre­i­lor nu se putea face decât în măsura în care ea nu inter­fe­rează cu interesele economice şi politice ale ţării.
În Moldova, numărul evreilor se ridica la sute de mii, pe când în Ţara Românească era doar de ordinul zecilor de mii, ceea ce îi făcea pe parlamentarii moldoveni, indi­fe­rent de partid, să fie mai înverşunaţi împotriva împă­mân­tenirii evreilor. Dacă evreii ar fi fost naturalizaţi în masă, aşa cum do­reau liberalii, aceştia ar fi sporit imediat numărul sus­ţi­nătorilor roşiilor, mai ales în Moldova, unde co­mu­ni­tatea izraelită era însemnată. De aceea, Eminescu este împotriva lui C.A. Rosetti care dorea împământenirea tu­­turor evreilor, ştiind că majoritatea acestora, având averi însemnate, ar deveni alegatori în Colegiul I şi al II lea şi astfel ar putea înclina semnificativ balanţa în fa­voarea liberalilor.
Numărul evreilor crescuse de la 30.000 în 1848, la 550.000 în 1879, în condiţiile în care populaţia totală era de 5 milioane. Eminescu estimează la un milion popula­ţia străină ce trăia în România, număr impresionant reprezentând 20% din populaţia ţării. Mare parte a aces­tor străini se stabileau în oraşe sau ocupau funcţii admi­nis­trative sau comerciale în sate, agricultura nepre­zen­tând foarte mult interes pentru ei. Numărul străinilor ce se stabileau în ţară în fiecare an era de 20.000: „un oraş întreg de exploatatori” pe an. Eminescu nu se opune totuşi intrării străinilor în România atât timp cât aceştia mun­cesc şi nu asupresc ţăranii, atât timp cât nu devin elemente „determinante, dominatoare în statul român.” Po­pulaţia evreiască era în 1831 majoritară în 21 de târguri moldoveneşti, iar în 1838 aproape populaţia ex­clu­sivă în 50 de oraşe din Moldova. În 1843 existau 13 şcoli evreieşti în Bucureşti şi 12 la Iaşi, fapt ce arată nu­mă­rul şi puterea evreilor în cele două capitale. Ziarul evre­iesc „Fraternitatea” dă însă nişte cifre mult infe­ri­oa­re celor prezentate de sursele româneşti: 143.000 de evrei în Moldova şi 30.000 în Muntenia.
Conform recensământului din ianuarie 1992, 89,4% dintre locuitorii României erau români, 7,13% maghiari, 1,80% ţigani. Restul de 1,67% erau germani, ucraineni, ruşi lipoveni, sârbi, turci, tătari, slovaci, bulgari, evrei, croaţi, cehi, polonezi, greci, armeni ş. a. Conform recen­să­mântului din 2002, românii reprezintă 89,5% din po­pu­laţie, maghiarii 6,6%, ţiganii 2%, iar restul minori­tăţilor 1.9%. Şi chiar cu o minoritate maghiară (6,6 %) mai puţin însemnată decât cea a evreilor de la 1879 (aproximativ 11% luând în calcul cifrele lui Eminescu), există probleme. În lumina aceasta sunt uşor de înţeles conflictele de interese dintre români şi evrei în a doua ju­mă­tate a secolului al XIX lea şi faptul că art. 3 al Con­sti­tu­ţiei din 1866 prevedea că ţara nu poate fi colonizată cu „populaţiuni de gintă străină”. La fel, şi versurile lui Emi­nescu ce prezintă întocmai starea de spirit a po­po­ru­lui prind un nou sens:

„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi- s-a
Că nu mai poate străbate
De atâta străinătate.”
În „Doină”, cuvântul „duşmani” este utilizat ca si­no­nim pentru „străini”, ce la rândul său este precizat: evrei, greci, muscali.
„Îndrăgi -i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”
Elementul alogen e cel care „strică rostul” până şi în me­diul rural, în încercarea de a – l face pe român să – şi uite ţara, „săracă, ţara, săracă!”.

Alături de Eminescu, Caragiale susţine în articolele sale ideea că împământenirea evreilor nu poate aduce ceva bun, ci doar înrăutăţirea condiţiilor economice din ţară. Senatorul D. Voinov spunea că pentru evrei adevă­ra­tul guvern este Alianţa Izraelită, care a avut puterea de a dicta Congresului de la Berlin măsuri ce subjugau inte­re­sele creştinilor „cauzei jidoveşti”. Pentru Eminescu, membrii Alianţei Izraelite au trădat ţara prin uneltirile lor în favoarea puterilor străine. Evreii construiesc „o con­­­spiraţiune întreagă contra negoţului român, contra mun­cii române, contra statului român”, de aceea Emi­nes­cu îl admiră pe Bismarck pentru efortul de a opri in­va­­zia evreilor în Germania. Evreul din România nu era în opinia lui Eminescu „evreu românesc”, căci nu adop­ta­se nici limba şi nici obiceiurile româneşti, ceea ce nu îi dădea deci dreptul de a fi naturalizat. Alianţa Izraelită, înfiinţată în 1860, încerca însă să convingă Europa că evreii din România sunt asimilaţi, astfel încât refuzarea dreptului la cetăţenia română să pară o nedreptate.
Emi­nescu dă într -un articol exemplul Germaniei pentru a arăta efectele acordării cetăţeniei evreilor: „în loc să se germanizeze evreii, s -a jidovit presa, literatura, econo­mia şi mişcarea politică în Germania”. Senatorul I. Lecca apre­cia că evreii vor „să invadeze ţara şi s -o co­tro­peas­că în masă”. Carol I îi scria tatălui său încă din 1872 despre pericolul pe care îl reprezintă evreii influenţi din cercu­rile europene: „N- am decât o teamă, ca evreii să nu sfre­delească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru core­ligiona­rii lor din România încât să ne silească a li le da.”
P.P. Carp susţinea că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi nu­mai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Trata­tu­lui de la Berlin”. Deşi conservator, P.P. Carp este consi­de­rat de Eminescu ca luptând cu evreii şi nu împotriva lor, fi­ind astfel „cu totul izolat şi în contradicţiune cu amicii săi politici cei mai apropiaţi”. „Românul” aduce omagii roşi­ilor şi statelor europene care au introdus art. 44 în Trata­tul de la Berlin, însă îi şi acuză pe conservatori de colabo­rare cu reprezentanţii altor puteri în problema evreilor.
În studiul „Situaţia demografică în România”, Emi­nes­cu prezintă atât date concrete, cât şi propria sa pă­re­re: „Ei (evreii) au intrat în ţară nu ca amici […], ci ca duş­mani”. În urma studierii statisticilor, Eminescu constata că „în oraşele unde or fi evrei mulţi, populaţia urbană se stinge ca prin minune” şi astfel îşi pune întrebarea „de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic şi politic pen­tru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea?”. Eminescu arată prin cifre cum numărul meşteşugarilor şi comercianţilor ro­mâni scade în favoarea evreilor, aceştia din urmă ajun­gând majoritari în 17 din 63 de industrii în anul 1878: alămari, argintari, ceasornicari, croitori etc. Românilor le revin meseriile „ostenitoare sau puţin lucrative”.
În „«Fraternitatea» şi ordinea socială a României”, Emi­nescu face o analiză obiectivă a evenimentelor şi a trans­punerii lor în presă. El spune că „răspândirea zgo­motului despre persecuţiuni religioase se datoresc pur şi simplu spiritului de neadevăr al presei dirijate de evrei”. În continuare, Eminescu scrie în „«Cumpăna» şi com­pen­sarea muncii”: „noi nu urâm pe evrei. […] La noi nu au fost persecuţiuni religioase”. Acest lucru e repetat şi în alte articole: „intoleranţa religioasă n a existat nicio­da­tă în România”, „adevăratele cauze ale urei cu care e­rau întâmpinaţi erau (în Evul Mediu) ca şi azi sociale şi eco­nomice”. La Eminescu, motivul acuzelor aduse evre­­ilor este unul economic, nu religios: „A crea pentru evrei posibilitatea de a ajunge la drepturi civile şi poli­ti­ce, fără a compromite nici un interes naţional şi econo­mic al românilor […], iată ţinta la care trebuie să aspirăm cu toţii.” Şi mai mult, „evreii […] constituie un pericol imediat la existenţa economică şi naţională a ţării.”. Eminescu citează într -un articol un pasaj din „Gazeta ge­nerală” (Augsburg) referitor la evreii din Ungaria, pasaj care vine în sprijinul concepţiei sale: „Chestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă[…]. Chestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională[…] Chestiunea iz­raelită e în Ungaria curat economică.”. Acest fragment e în perfect acord cu ideile lui Eminescu: persecuţiile reli­gi­oase sunt un pretext, iar adevărata cauză pentru care mare parte din români nu doresc modificarea art. 7 este economică. Chiar şi Elias Schwarzfeld, un fruntaş al co­mu­nităţii evreilor din România, explică, în studiul său „Israeliţii în România”, cauzele apariţiei „problemei evreieşti”: factorii economici. Evreii ruinează şi apoi aca­pa­rează afacerile micilor întreprinzători, speculează, dau împrumuturi cu dobânzi imposibil de plătit, sau cum spu­ne autorul „Gazetei generale”: „Un negustoraş sau un cârciumar evreu are într un sat o poziţie analoagă cu Rothschild între puterile mari ale Europei.” Traiul în Ro­mâ­nia a fost scumpit de aceşti „consumatorii ne­pro­duc­tivi”, despre care Kogălniceanu spunea că „sunt consu­ma­tori fără a fi producători”. De aceea, evreii n -ar trebui „dez­naţionalizaţi […], ci siliţi […] la muncă, la muncă mus­culară, la producţie”. Soluţia pentru oprirea inva­ziei evreieşti este „organizarea economică şi socială a po­po­­rului român însuşi”, astfel încât societatea să nu per­mită viaţa unora pe seama altora.
Pentru Eminescu, „rasa de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreiesc”, „îndărătnicul şi egoistul neam evre­iesc” se ocupă cu „traficarea muncii străine”, ei înşişi dis­preţuind munca fizică, şi mai ales agricultura pe care acest popor nu o practică decât arareori. Pe aceste pla­nuri, concepţiile lui Eminescu şi ale lui Haşdeu merg în paralel, cel din urmă spunând că pe evrei îi carac­te­ri­zea­ză dorinţa de câştig fără muncă, prin speculă şi camătă, ura faţă de celelalte popoare şi lipsa demnităţii. În „Uzura”, Eminescu vorbeşte despre sistemul de cre­ditare construit de evrei, sistem devenit legal prin pu­nerea în practică a ideii de „laissez faire, laissez passer” a şcolii manchesteriene. Austro Ungaria a impus prin lege acest principiu, dând libertate totală creditorilor de a în­cheia contracte cu particulari. Legea a avut însă rezultate catastrofale şi a fost înlocuită în 1877 printr- o altă lege pentru Bucovina şi Galiţia. În Bucovina, locul unde se con­tractau în special datoriile erau cârciumile, cârciumi dirijate în mare parte de evrei. Întrucât ţăranii nu puteau plăti mereu datoriile, începând cu 1864, numărul vân­ză­ri­lor silite creşte alarmant în Bucovina. În România, Co­dul civil prevedea, începând cu 1859, aceleaşi libertăţi pentru creditori. Pentru moşieri a apărut ca alternativă creditul funciar rural, însă pentru ţărani nu exista o astfel de soluţie şi ei au trebuit să apeleze în continuare la proprietari, arendaşi şi speculatori, să- şi vândă vitele şi terenurile pentru a- şi acoperi datoriile sau pentru a supravieţui în anii cu recolte proaste. Suma totală plătită de ţărani unui creditor putea ajunge la 250% din suma îm­prumutată. Mare parte dintre creditori, „ca arendaşi, ca cârciumari sau ca prăvăliaşi”, erau evrei.
Deşi în general Eminescu face numai referiri eco­no­mi­ce şi sociale în legătură cu evreii, în focul discursului face şi remarci la adresa iudaismului: „rasa evreiască a că­rei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci in­fe­rioară celorlalte legi ale pământului”.
Eminescu asemăna adesea România cu America în pri­vinţa elementelor străine în general şi a evreilor în par­ticular, prevestind naţiunii un viitor la fel de sumbru ca cel al Americii lipsite de omogenitate etnică. În cazul în care s- ar da drepturi depline evreilor, românii ar avea soarta „rasei spaniole din California: moartea prin mize­ri­e şi anemie”. În alte articole Eminescu denumeşte Ro­mânia „America dunăreană”, „Americă a Orientului” şi arată cum acordarea de drepturi străinilor ar duce la „ame­ricanizarea României”. În plus, roşii sunt ca­rac­te­ri­zaţi drept „americani desăvârşiţi”, „naturi californiene”. „Astăzi, graţie liberalismului, am izbutit să facem din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe când poporul român se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi- o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcia cauzată de in­tro­ducerea unor costisitoare forme goale, fără un cuprins real. Astăzi, ca niciodată, putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.”
În vara lui 1881, Eminescu scrie o serie de articole despre „pătura suprapusă”, referindu- se la străinii ce tră­iesc în Muntenia pe spinarea ţăranului român, străini ce se găsesc în cele mai înalte funcţii ale statului, ce îşi cresc averea din speculă şi care, cel mai supărător lucru, vor să pară români adevăraţi, „patrioţi”. Ei sunt „xeno­craţi” de genul lui C.A. Rosetti, Carada, Cariadgi, Se­ru­rie, Giani, Pherekydis, Fleva, „necapabili de muncă, le­neşi, şi tâmpiţi, maloneşti şi răi”. Pentru a- şi susţine teoria degradării economice şi morale a ţării datorită străinilor, jurnalistul citează părerile lui Matei Basarab şi pe cele ale lui Radu Vodă despre grecii din ţară, încă înainte de venirea fanarioţilor. Eminescu face însă deo­se­bi­rea între familiile vechi de străini care s- au stabilit pe pământ românesc acum câteva sute de ani (familia Ca­tar­giu în Ţara Românească, familiile Cantacuzino şi Ro­setti în Moldova) şi grecii şi bulgarii stabiliţi recent în ţară, care nu au deprins încă obiceiurile şi limba română. Deşi sunt ortodocşi, deşi au cetăţenie română, aceştia nu sunt asimilabili de către poporul român, jucând în Mun­te­nia acelaşi rol pe care evreii îl joacă în Moldova. „Deo­se­birea e numai că evreii sunt de zece ori mai o­neşti, mai morali, mai umani decât oamenii aceştia”.
De remarcat e faptul că în limba română maghiarii, ger­manii şi evreii, deci popoarele cu care am avut mo­men­­te de tensiune, sunt denumite şi prin referiri de­pre­cia­tive : unguri, nemţi, jidani. Cauzele nu sunt în nici unul dintre cazuri religioase, ci politice, sociale, eco­no­mi­ce.
Acuza de rasism şi antisemitism ce i se aduce lui Emi­nescu nu este justificată. La baza argumentaţiilor sale se află elementele economice şi politice, şi nici­de­cum religioase, mai ales că grecii şi bulgarii aspru cri­ti­caţi de Eminescu erau creştini ca şi românii. O ţară ce se simte ameninţată din cauza acaparării economiei sale de către străini şi din cauza promovării în funcţii înalte a u­nor imigranţi, va reacţiona. Şi odată cu ţara vor reac­ţio­na şi oamenii ei de frunte. Campania lui Eminescu îm­po­tri­va păturii suprapuse are o justificare, nu este un act gra­tu­it de rasism şi nu se îndreaptă exclusiv împotriva evre­i­lor, ci a străinilor ce prădau ţara în general. Aşa cum evreii îşi apără puritatea rasială la nivel de co­mu­ni­ta­te, nepermiţând amestecarea altor etnii, aşa şi românii şi- o apărau pe a lor la nivel de ţară, căci aceasta era co­mu­ni­ta­tea lor.

Îi mulţumim Mirunei Lepuş pentru acordul de a publica fragmente din cartea domniei sale ,”Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l„, în „Opinia Teleormanului”.