15 C
Roșiorii de Vede
vineri, mai 24, 2024

O DIMINEAȚĂ DE DUMINICĂ

                      O DIMINEAȚĂ DE DUMINICĂ

          Poezia lui George Iancu este ca o dimineață de duminică, o citești cu inima-n prag așteptându-i versurile ca pe rudele pe care nu le-ai văzut de foarte multă vreme.

          Aceste rânduri nu se doresc a fi o Cronică literară ci, mai ales, o salutare a unui om drag, sensibil și talentat, o salvă de tunet care încearcă, asemenea poetului, să developeze tristețea..

          Memorabilă este imaginea pe care poetul o păstrează pe retina cea veșnică a ”timpului fudul” ce trece pe ”drumul mare îmbrăcat în haine de duminică”. Dar timpul cel fudul își oprește trecerea până când tânărul cel iscoditor merge cu pași timizi, dar hotărâți, în grădină să-și privească, în scoarța nucului, ”clipa cea repede” scrijelită de bunic, și vede cu uimire că tatăl îi va împrumuta albele tâmple și odată cu ele ”zbaterile sufletești pe care va încerca să le deslușească” pentru totdeauna!

          Într-o ARS POETICA 2 ( Filozoful), Poetul devine sentențios într-o lume care prea devreme s-a abandonat frivolului și nimicului ridicat la rang de virtute!

”Nu vă lepădați de versuri, de poeme și de visuri,

aromiți-vă-n eresuri, nu vă ștergeți pe irisuri

de povești și de legende precum palmele pe piept,

Renegați-i! Vă deziceți de poet și de-nțelept?

 

Nu-i blamați pe cei ce poartă cu ei vorbe-ntortocheate

Vorbesc parc-o limbă moartă, alungați-i din Cetate!

Nu stârnesc decât confuzii și au mușchii de pitic.

Consumați pe ei perfuzii, dar ei nu produc nimic.”

          La un an de la apariția percutantului volum de poeme ”ALTĂ STARE”, George Iancu are, pot spune, datoria să lanseze un nou volum de versuri cu care să dinamiteze lumea literară și să găsească un critic literar care să ”riște” pe mâna poetului din stirpea lui Zaharia Stancu.

                                                          ION BĂDOI

 

RESPIRAŢIA DE NOAPTE

1.

E ora unu fix.

Voi începe acum să scriu nişte versuri.

Tu dormi. Deşi

departe de tine, simt aerul vibrând.

Am lăsat într-adins fereastra deschisă

Tu respiri. Aerul

n-ar mai pătrunde în încăpere dacă

tu nu l-ai împinge cu

suflarea ta către mine.

De aceea am aer curat în cameră.

De aceea voi scrie acum nişte versuri.

Fiindcă tu respiri.

Fiindcă tu îmi primeneşti aerul şi simţămintele cu

respiraţia ta feciorelnică şi princiară.

Desigur, înainte

eram mult prea patetic

în ceea ce scriam. Mă

lăsam inundat de stări. Ca mama când

priveşte poza bunicului şi plânge…

2.

E ora unu şi zece.

Perdeaua zvâcneşte

ca o venă deschisă

în urma lamei.

Eu voi scrie în curând

nişte versuri

după care, dacă vor fi perfecte,

m-aş putea sinucide.

Mi-aş putea ţine respiraţia

până când…

Tu tot mai respiri.

(Aerul tău e-ncărcat de fluturi.)

Mama tot mai priveşte

poza bunicului − dezlipită

de pe o legitimaţie C.F.R. −

şi plânge…

Limbile ceasului s-au ofilit

ca o pupilă uscată de nesomn.

Uneori

se-ntâmplă să ne-ntâlnim exact

la jumătatea distanţei dintre noi.

Rămân interzis în faţa frumuseţii tale care

electrizează aerul…

N-am început încă să scriu

poemul (poemele nescrise sunt întotdeauna

perfecte − numai gestul imprudent al

scrierii ratează niște probabile capodopere…)

Acum doar mă gândesc.

Acum doar acumulez tensiunea interioară

din care, la un anumit semn,

ca un arc voltaic

va ţâşni poemul.

(Ce foc de artificii măreţ

pe cerul somnului tău!)

3.

Respiri adânc… (perdeaua

flutură…) Aproape

unu şi jumătate.

Dacă pe şantierul de alături nu

s-ar lucra şi noaptea,

aş auzi-o pe mama plângând.

Sectoristul s-a retras

în ghereta paznicului de şantier

şi joacă table – când

zgomotele constructorilor contenesc, aud

pocnetul zarurilor.

Partida e-ncordată.

(Mama plânge suspinat.) Zarurile pocnesc.

Ca s-acopere plânsul mamei.

Ea priveşte poza bunicului şi

plânge…

Plâns decent.

Bunicul a fost om de vază.

A pierit nepregătit, de-o moarte brutală −

înjunghiat de-un dezechilibrat.

Moartea lui mi-a prilejuit mie

la o vârstă fragedă

prima mea porţie de glorie locală:

umblam printre ceilalţi cu mâna la ochi:

Uite-l pe nepotu’ ăluia omorâtu’!”

Uite cum te-aşteaptă moartea

după colţ!”

Uite cum trece strada

suferinţa deghizată în oameni!”

(Acolo şi atunci, pe buza gropii,

mi-a fost confiscată copilăria.)

Tu respiri

şi expiraţia ta

suflă praful de pe amintirile mele…

4.

Mama priveşte poza bunicului

şi plânge.

Respiraţia ta e uşoară.”

Nu aşa începe un poem mare.

Nu aşa poţi developa tristeţea.

(Cine-a spus că poezia înseamnă neapărat tristeţe?…

Cine-a spus că poezia adevărată

nu se poate naşte fără o lacrimă interioară?…)

Tata priveşte fotografia mea…

Tata e o femeie cu lacrimile plânse-nlăuntru.

Nu plânge. Uneori îi semăn:

între anotimpuri, amândoi avem angoase.

Când era militar,

a publicat versuri într-o gazetă.

Pe urmă, „i-a trecut”. Credea

că şi mie „o să-mi treacă”.

Până-acum – nu…

5.

Nu mai ştiu cât e ora.

Limbile ceasului s-au desprins

de pe cadran.

Tata îşi usucă

cu feonul lacrimile plânse-nlăuntru.

Ca mama să nu-i vadă

obrazul interior plâns

şi să poată plânge netulburată mai departe…

6.

Renunţ la un alt început de poem:

„Trupul zdrobit al paraşutistului era acoperit în giulgiul

de mătase al paraşutei.”

Nu-mi place cuvântul „mătase”.

Nu-mi plac cuvintele prea lucioase.

Respiraţia ta glisează uşor…

Mama abia mai suspină.

Poza bunicului a-ngălbenit −

aş lua-o să o reproduc,

dar mama nu se desparte de ea:

poza bunicului e partitura după care

mama plânge muzical în fiecare noapte…

Plânsul nocturn e vital

pentru mama…

7.

Dac-aş roti braţele-ntinse,

aş putea ţine ora exactă.

Tu dormi.

Mama priveşte poza bunicului.

Nu mai plânge…

Tata, plin de tandreţe,

îi declamă în şoaptă un vers al meu.

În curând voi începe poemul.

Am lăsat într-adins fereastra deschisă.

Respiraţia ta, de undeva de departe,

împinge aerul în cameră.

În dreptul sternului

mi-am decupat o fantă.

Pe-acolo voi introduce

respiraţia ta

ca-ntr-o cutie poştală…

(ANTI)BUCOLICĂ

Îmi curge iar prin vene un plânset de talangă

Și-un dor mai vechi mă-ncearcă de niște boi bătrâni –

Apusul din memorie se-ntinde ca o plagă

Cu stelele prin brazde și luna în fântâni…

O simfonie-ntreagă de greieri și brotaci

În foșnetul de trestii își ține partitura.

În ateneul luncii fă ochii mari și taci

Și-ascultă de ai simțuri în miezul ei natura…

Se-aude vraja serii cum cade peste sat,

Înmiresmate duhuri plutesc printre răzoare…

Prin glodurile dure cu plugul n-am arat

Dar palma-nsângerată și-acuma mă mai doare…

Îmi sângerează mâna, am bătături în palmă,

E sânge care curge din alte generații.

Unde-au plecat țăranii cu înserarea calmă

Și-n locul lor prin cluburi se bat toți scelerații?

Pe partea-ntoarsă-a Lunii: timpanele-n suplicii,

Muzici asurzitoare, prafuri, fum, artificii…

Pe colțul de lumină – fantome-ale-nserării,

Din rama învechită, se mai preling oierii…

ALTĂ STARE

Nu putem iubi aceleaşi lucruri

– şi chiar n-ar fi fost de dorit:

manechinul din vitrina cu pălării

şi sperietoarea zdrenţuită din lanul de floarea-soarelui,

excavam în fiecare zi

câţiva metri cubi de privelişti – aproape uitate,

cu o viteză de înaintare constantă,

evitând conductele – vechi din al doilea război mondial –

şi fundaţiile unor clădiri care astăzi

nu mai există…

straturile suprapuse ale unor epoci succesive –

încercam să reconstituim

un trecut pe care l-am fi vrut altfel

– şi chiar aşa ni se va fi înfăţişat

în ipotezele existenţiale imaginate în jocuri adolescentine

prin parcuri –

oraşe îngropate – sedimente ale vremii,

de care ne vom reaminti, uneori,

din două-n două generaţii,

probând ciclicitatea istoriei,

erau zile ceţoase – preferam să n-ascultăm

de prognoza meteo – clipe desprinse din alt calendar,

emoţii jugulate – precum starea de spirit a soldatului,

nodul în gât

în prima zi de armată sau abia revenit din permisie,

în cazarma populată

cu senzaţii şi chipuri austere;

povestind numai despre anumite lucruri,

ai putea deduce ce cred disimulat

şi despre altele multe,

cunoscându-mi istoriile

ai putea să-mi diagnostichezi viitorul –

eram eu însumi o parte

din propria-mi singurătate

pe care, zi de zi, mi-o purtam docil pe străzi:

„ţi se potriveşte,

nu încerca să renunţi la ea!…”;

am visat să construiesc şosele şi poduri,

să aşez caldarâmuri peste

cetăţi şi epoci suprapuse – o arheologie

inversă –, întrepătrunse, încât nici

să nu mai ştii căreia dintre ele să i te revendici –

timpul individual amestecat

în creuzetul erelor concomitente, stări provizorii

insinuându-se ca un adaos suplimentar

între scuturile de lumină opacă

prelinsă pe ziduri – trădarea întunericului

când pactizează cu zorii –

discuţii agrementate „filosofic” despre „răul inefabil”:

„coaliţia perfidă dintre moarte şi viaţă” – tradusă prin

„sublimul jertfei” şi „mizeriile cotidiene”, rezultând

un produs salubrizat: „efemera noastră veşnicie”

şi „teama de ore strecurându-se în somnul clădirilor” –

melanjul „per-fect!” dintre materie și spirit,

dintre lirism şi epic –

„mai pune şi un pic de teatru;

un pic de dramă şi-un pic de comedie, acolo…”,

să semene cât mai aproape cu actualitatea,

gata să purcedem la rescrierea şi chiar la retrăirea istoriei;

confesiuni placide, ori mai degrabă flirtruri disimulate

– doar ca să certificăm o anumită conivenţă –

să nu ne sustragem ritualului atâtor cupluri

care au populat existenţa…

şi rotocoalele de fum de ţigară tulburate de curentul

de aer rece pătruns pe sub praguri,

pe care, într-o predispoziţie poetică,

ni l-am putea închipui ca fiind respiraţia altor vremuri,

dimineaţa astenică şi cartierele cufundate

într-o agonie mecanică, nevrotică – sechelele ei

călcând pe acoperişuri;

acum păşim invers: fiindcă s-ar zice că mi-ai descifrat

stările de spirit actuale, te-ai putea încumeta

să-mi reinventezi trecutul;

(auto)deconspirarea antrenează complexul de vulnerabilitate:

„moartea e singura noastră afacere privată…”;

experimentam un anotimp nou – şi-atunci

gesturile noastre deveneau stângace încercând să descrie

întâmplările zilei şi aşteptarea abruptă, o rutină

după reguli improvizate –

„cineva, într-o bună zi, va trebui să vorbească –

şi despre asta –, noi ne-am făcut datoria…

am trăit şi-am rostogolit până către piscul existenţei

bolovanul aproape tuturor stărilor de spirit!”

apoi,

către ziuă, am devenit şi mai sentenţioşi

(şi, poate, niţel justificativi),

– „s-a-ntâmplat aşa fiindcă trebuia să se-ntâmple!…” –

când aburul cald din încăpere

dup-o noapte de dragoste şi incursiuni printre relicve

şi istorii când convergente, când paralele,

s-a mai risipit, ne-am sustras defilărilor temporale,

aglomerând, într-o aţipeală subţire,

fragmente neclare

şi vise semănând pe alocuri

cu realitatea…

…Acum,

că voi termina acest poem,

nu-mi va mai rămâne nimic altceva de făcut

decât să-l răzuiesc şi să m-apuc a-l rescrie

palimpsest pe luciul memoriei –

numai lucrurile

mereu începute sunt perfecte

şi chiar aşa – neterminate! – ar trebui

să rămână…

ACASĂ

Părinţilor mei, Silvia şi Stancu,

acum – în cer…

Și iar mă gândeam, căutînd printre coclauri mormintele:

să mă întorc în sat –

aveam acolo – desuet şi nostalgic – un anotimp secret

atârnând de vârful ulucilor

– copil, m-agăţam de gard

să văd cu uimire cum pe drumul mare

trece timpul fudul

îmbrăcat în haine de duminică –

aveam acolo un petic de cer colorat

de irisul lui Dumnezeu

şi mai multe amintiri

care nu mă slăbeau nici în somn,

aveam un orologiu tăinuit la rădăcina nucului

– tic-tac! – care-mi bătea în vine,

precum clopotul bisericii vestind de sărbători şi de moarte,

ori de câte ori mi se întâmpla ceva important,

aveam un album cu privelişti – şi pe tata

aşezându-i cu grijă filele ca în marile biblioteci:

recuzita de lacrimi a mamei;

– ce risipire de imagini pe retină!

– ce risipire de spaţiu – câmpia!

…mă duceam în fundul oborului

să văd cât de mare mi-a crescut numele

încrustat de bunicul, cu briceagul, în scoarţa nucului,

într-o primăvară devreme:

„cu cât slovele-astea or să crească mai mari,

cu atât noi o să fim mai bătrâni,

mai aplecaţi spre pământ” –

mă duceam ca la oracol,

mă duceam ca la un vindecător,

mă duceam să-mi pun bateriile la reîncărcat,

să mă umplu de seve şi să trec mai departe –

„a cui crezi, a ta o să rămână casa asta

şi amintirile noastre

pentru care tu începi să nu mai ai

nici pic de evlavie!…”

Şi, uite,

vremea s-a grăbit –

tata mi-a împrumutat

tâmplele lui albe

și apăsările lor sufletești

ca eu să le pot desluşi şi duce mai departe

melancoliile şi întâmplările…

ARS POETICA 2

(Filosoful)

Nu vă lepădați de versuri, de poeme și de visuri,

aromiți-vă-n eresuri, nu vă ștergeți pe irisuri

de povești și de legende precum palmele pe piept,

Renegați-i! Vă deziceți de poet și de-nțelept?

Nu-i blamați pe cei ce poartă cu ei vorbe-ntortocheate

Vorbesc parc-o limbă moartă, alungați-i din Cetate!

Nu stârnesc decât confuzii și au mușchii de pitic.

Consumați pe ei perfuzii, dar ei nu produc nimic.

Nu cunosc ziua toridă și nu-s atârnați pe schelă,

Poeții? Viața-i coridă. Scriu prea mult? Își pun atelă.

Sunt timizi și moi din fire și sensibili peste poate –

vorbesc doar despre iubire și nu știu să dea din coate…

Ce valori de-ntrebuințare poartă versurile lor?

Vorbe răsucite care să zmintească un popor

și să amețească gloata dezmorțind mușchiul gândirii

încercând să schimbe soarta și profilul Omenirii…

Inutil, mâhnit, umil, fără el soarta-i mai tristă…

Într-un suflet de copil, optimismul mai persistă.

Tolerați, ăsta vi-i crezul? Am trăit așa, degeaba?

Care-au fost sensul și miezul, am bătut în van taraba?

Câte gări imaginate și orașe de azur!

Le-am închipuit pe toate. Acum tac, înghit și-ndur…

Și în utopia-i proprie poetul tânjise culmea –

ornicul se-apropie: El visa să schimbe lumea.

GEORGE IANCU

Articole Conexe

Ultimele Articole