10.8 C
Roșiorii de Vede
joi, februarie 22, 2024

PETRE ANGHEL – 80 Portret stoboscopic

PETRE ANGHEL – 80

Portret stoboscopic

Fascinantă personalitate a literaturii noastre, redactor la revistele Amfiteatru, Flacăra și Tribuna României, apoi la Radioteleviziunea Română, iar după anul 1990 cadru universitar, conducător de doctorate și rector în București -, Petre Anghel s-a născut în Băilești (Dolj), în urmă cu opt decenii, la 3 februarie 1944, în plin război mondial.

Gestul său editorial, din 1978, a fost șocant NU doar prin „obrăznicia oltenească” de a dedica o carte (la origine, teză de doctorat) uneia dintre figurile proeminente ale epocii, ci și prin intuițiile fine, temeritatea și, pe alocuri, șăgălnicia cu care a reunit, sub titlul Mihai Ralea, vocația eseului, judecăți de valoare la care mai nimeni NU se încumeta.

Capacitatea creativă de excepție, puterea de muncă de-a dreptul copleșitoare, neostoita curiozitate și sete de cunoaștere, conjugate cu smerenia lucrului bine făcut – comparabile, poate, doar cu acelea ale lui Mihai Eminescu ! -, i-au permis lui Petre Anghel să susțină încă două doctorate, în teologie și sociologie, dar și să publice, într-un răstimp de 39 de ani, de activitate creatoare efectivă, 47 de volume (47, cât anii de domnie, în Moldova, ai lui Ștefan cel Mare, 47 cât numărul record de biserici construite, la Sudul Carpaților Meridionali, de domnitorul Mircea cel Bătrân).

A fost, totodată, coautor la alte șapte apariții editoriale.

De unul singur a scris 13 romane,

cinci volume de poezie,

18 tomuri cu profil științific și 11 cursuri universitare.

La data editării tezei de doctorat în filologie – despre Mihai Ralea -, Petre Anghel avea deja la activ prima apariție editorială: Duhul pământului (versuri, Ed. Cartea Românească, 1971), după care a urmat Fratele nostru Emanuel (1976, aceeași editură), roman premiat de Uniunea Scriitorilor.

1978 ar fi putut să fie declarat „Anul Petre Anghel”, deoarece a publicat trei romane: Lupii la stână, Prindeți vulpile, Școala pedepselorca și 1980, când a intrat, la fel de vijelios, pe piața cărților cu alte două romane: Sita lui Mamona și Dincolo de iubire.

De la Mihail Sadoveanu NU se mai întâmplase ca același scriitor să publice trei volume într-un singur an.

Era cu trei sferturi de secol mai înainte, în 1904, când marele prozator moldav – ce avea să însumeze circa o sută de cărți – se lansa în trombă cu Povestiri, Dureri înăbușite (nuvele și schițe), respectiv, Șoimii (roman istoric).

1904 a fost declarat oficial, de corifeii literaturii noastre de atunci, ANUL SADOVEANU.

Nouă, dintre cele zece, volume publicate de Petre Anghel la Editura Cartea Românească din București l-au avut ca redactor de carte pe rigurosul și extrem de exigentul editor Mircea Ciobanu (el însuși poet și prozator de excepție), de care avea să-l lege o prietenie ireproșabilă.

Purtând în suflet, toată viața, ecoul probelor de spirit oltenesc, temeritate și vocație cu virtuți eroice ale antecesorului său băileștean, celebrul aviator Petre Ivanovici, dar și ale personalităților fulminante din Oltenia: Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Petre Pandrea, Constantin Brâncuși -, Petre Anghel și-a dovedit ambiția și dârzenia, tenacitatea și anduranța greu de imaginat de noi, astăzi, de parcă ar fi vrut ca, în planul scrierilor și activităților sale didactice, să egaleze bravurile de necrezut ale escadrilei Quintei regale numite mai sus.

Performanțele sale au fost posibile grație harului primit de la Dumnezeu care, pe de o parte, l-a ocrotit și îndrumat permanent, începând de la a-l face să devină absolvent cu brio, mai întâi, al Școlii celor 7 ani de acasă, iar, pe de altă parte, l-a îndrumat mereu să respecte corola rectitudinii morale, a conștiinței și demnității naționale – demne de Basarab I, de Neagoe Basarab, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu -, ca și pe aceea a caracterului puternic, deosebit de puternic.

Cu alte cuvinte, tare ca piatra – cum îi era și prenumele PETRE.

Tare ca andezitul Calendarului sacru de la Sarmizegetusa Regia.

Tare ca profilul dacului (tarabostes) figurat de Sfinxul sculptat în Munții Bucegi.

Tare ca piatra din care sunt cioplite, la Târgu Jiu,

capodoperele Masa tăcerii și Poarta Sărutului.

Cele afirmate de noi mai înainte sunt dovedite de TOATĂ viața și activitatea, extrem de laborioasă, a lui Petre Anghel, dar și de cele două mărturisiri pe care le făcea adesea:

*1. se declara creația profesorilor săi de la Facultatea de Litere a Universității din București (absolvită în 1969, după ce primul an de studenție îl urmase la Cluj): Al. Rosetti, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ovidiu Drimba, Dumitru Micu, Eugen Simion, Cornel Mihai Ionescu, Al. Hanță, Constantin Cruceru, Octavian Butoi ;

*2. repeta, aproape cu obstinație, că Sfântul Duh i-a oferit marea șansă de a-și forja personalitatea și a-și desăvârși modelarea întru Spirit Românesc NU oriunde, ci în proximitatea a TREI (cifră divină !) personalități de excepție ale culturii noastre: Constantin Noica, Marin Preda și Petre Țuțea.

În interviul acordat Sandrei Cibicenco în amurg de august 2012 și publicat de aceasta în Cotidianul, ediția din 2 septembrie, Petre Anghel puncta: „Preda, Noica, Țuțea, cei TREI grei care m-au marcat prin forța și ineditul meditației.”.

Pentru descrețirea frunților, vă rog să-mi permiteți a cita copios din zgondoasele vorbe de duh ale inconfundabilului filosof, cu ani tari de pușcărie după 23 August 1944:

„…A fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdel Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII. A scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică (…) Nu există performanțe asemănătoare în istorie… – poate doar Ramses cel Mare ! A dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flotă de avioane și vapoare, irigații pe milioane de hectare, poduri impresionante, ba chiar și autostrăzi. În 24 de ani amărâți, răstimp în care a plătit datoriile și a dublat populația urbană ! (…) Face el ce NU am reușit să facem noi, legionarii. (…) De fapt, este incredibil ! Performanțele lui frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui POPOR DE …TÂMPIȚI !” .

Evocarea scrisă de Petre Anghel conține alte și alte detalii delicioase: „Ne mai întâlnim încă o dată și încă o dată. De sute de ori. Subiectul este același: destinul poporului român în context planetar. Ajunge la afirmația: singurul popor care va dăinui în eternitate este poporul român ! (…) Toate popoarele se schimbă, numai noi suntem proști ca piatra. Pământul se dezintegrează, de piatră NU se prinde nimic, pot să vină puhoaiele, apare Soarele și piatra e uscată, rămâne tot cum a fost !”.

Petre Anghel comentează, cu vădită amărăciune și tristețe incomensurabilă: „Râde în hohote. Îi place de NU mai poate că i-a ieșit afirmația cu eternitatea. Un astfel de om a fost ținut în închisoare. Până în 1989 a trăit dintr-o pensie de mizerie, de fapt ajutor din partea Fondului literar al Uniunii Scriitorilor. După 1989, televiziunea s-a năpustit pe el. Dădea bine pe sticlă. NU mai era Petre Țuțea cel adevărat. Era doar o umbră. Dar umbra Vârfului OMUL poate declanșa furtuni în depresiunea Carpaților sau poate aduce răcoare zilelor fierbinți din Câmpia Dunării.”.

Referințe critice despre Petre Anghel putem întâlni în cel puțin 15 volume semnate de: Nicolae Ciobanu, Virgil Cuțitaru, Alex. Ștefănescu, Florea Firan, Marian Barbu, Constantin M. Popa, Ion Rotaru, Paul Dugneanu, Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Laurențiu Ulici, Ion Hangiu, Anton Cosma, Dumitru Micu.

Cronologic, prima și cea mai complexă radiografie critică i-o întocmește, în 1986, universitarul craiovean Florea Firan, în volumul Profiluri și structuri literare.

Referitor la creația din anii de început -, acest laureat al Academiei Române, Florea Firan, observă că: „Poezia lui Petre Anghel își are originea în elemente folclorice ancestrale, ca și nuvelele, nestrânse încă în volum, cu personaje din aceeași lume fantastică a basmului, în care realitatea, gesturile și cuvintele capătă valoare de simbol. Preferința pentru simboluri eterne este vizibilă și în primul său roman, Fratele nostru Emanuel.”.

Despre prima carte închinată lui Mihai Ralea, exegetul nonagenar craiovean, Florea Firan, sublinia, în 1986, că Petre Anghel definește personalitatea acestuia din unghiul de vedere al creației, demonstrând că eruditul cărturar n-a optat pentru o disciplină anume – critică, estetică, filosofie ori psihologie -, ci pentru eseu, ca modalitate de tratare a culturii.”.

După ce punctează că în critică Petre Anghel este interesat atât de textul, cât și de subiectul operei, considerând actul critic o apropiere prietenească de scriitor și de opera sa -, autorul provocatorului tom Profiluri și structuri literare emite o suită de judecăți de valoare tranșante:

Petre Anghel își găsește vocația în proză, devenind un reprezentant de seamă al romanului contemporan prin cele opt cărți scrise și publicate în mai puțin de un deceniu. Încă de la debutul cu Fratele nostru Emanuel, roman de tip analitic și psihologic, (…), cărțile sale situându-l la confluența dintre polemismul muntenesc și moralismul grav ardelenesc (Valentin F. Mihăescu).”.

*

Pătrunzătoare, pertinentă și percutantă este analiza realizată de cel mai prolific și redutabil scriitor total, critic și istoric literar din Oltenia, Marian Barbu, la apariția celui de-al doilea roman al lui Petre Anghel: Prindeți vulpile, în care fructifică o experiență de viață din orașul natal, Băilești, subliniind că – dacă primul plan narativ poate fi pus sub semnul literaturii moraliste – „cel de-al doilea poartă girul vibrației țărănești, plină de farmec și filosofie. Viața satului (…) se situează, fără ocol, pe linia celei mai bune proze rurale de la noi, începând cu Liviu Rebreanu și terminând cu Dinu Săraru. În linia celor două extreme, Petre Anghel reliefează psihologii tari, sigure și bucuroase de viața lor, pe care oamenii vor s-o trăiască în mod chibzuit, folositor. STILUL nu este atât oltenesc, în ciuda localizării evidente (Craiova, Băilești, Negoiu, Covei, Radovan etc.), cât mai ales are fluiditatea gândirii din această zonă de țară, incisivitatea, replica imediată și nelipsita culoare.”.

Verdictul dat de Marian Barbu în finalul cronicii sale literare NU putea fi decât categoric: „Petre Anghel este singurul prozator care a intuit, din interior, fluxul gândirii rapide a oltenilor din Câmpia Băileștilor.”.

Retrospectivă poliedrică și polifonică a vieții social-politice din anii inter-belici, chiar până în 1947, acțiunea romanului Lupii la stână este amplasată într-un „town” oltenesc din preajma Băniei.

Pe bună dreptate, Florea Firan apreciază personajele bine conturate. Exemplifică prin Oprică Roșca și Victor Ionescu, personaje care apar și în următorul roman, Sita lui Mamona (1980).

Alex. Ștefănescu remarca faptul că evenimentele se succed într-o dinamică accelerată, tehnica decupajului și a montajului febril, în ritm alert, fiind acelea dintr-un „roman cinematografic” și exprima clar sentința că, prin Sita lui Mamona, ne aflăm în compania celei mai bune cărți a lui Petre Anghel care este, concomitent, și una dintre cele mai valoroase ale momentului.

Regretatul critic craiovean Constantin M. Popa formula, de asemenea, judecăți de valoare insurmontabile, considerând că, prin romanul Oaspeții bătrânului Catul (1984), Petre Anghel se impune ca un notabil profesionist, probând „invenție epică, abilitate compozițională și chiar sensibilitate la relieful mitico-simbolic al narațiunii”.

*

* *

Vă propun, prieteni, zece-unsprezece bucle succesive, în timp, ultra-concentrate, din care putem descifra câte nevăzute filoane ale obârșiilor Omului, Scriitorului și Profesorului Petre Anghel au pulsat Apă Vie, din basmele noastre, din Spiritul și Spiritualitatea românești și universale, lacrima de dumnezeire în felul lui de a fi, în fiirea lui și în toate faptele sale binecuvântate.

1.

În numele de familie ANGHEL își au cuib rotitor îngerii. Își are cuib scânteietor Îngerul său păzitor. Care din lumini nevisate de Timp vin/ vine.

2.

În ordine terestră, istorică, ANGHEL fu o familie bizantină, de rang alpin, seniorial, nobiliar, care deveni puternică – ne spun dicționarele – după înrudirea ei cu Comnenii.

Isac al II-lea se afirmă drept cel mai însemnat, de DUMNEZEU însemnat, vlăstar al acestei familii ajuns împărat al Bizanțului acum aproape un mileniu, la anul 1.185.

El avu – cu anticipație – destin shakespearean: după zece ani, la 1.195, fu răsturnat de pe tron, re-încoronat de Cruciați după alți nouă, în 1.204, și grabnic asasinat, în același an.

3.

ANGHEL se tâlcuiește „trimis, sol, mesager al lui Dumnezeu” – grea cruce, de purpură, pe care protagonistul nostru din Băilești, Petre Anghel, a luat-o asupra sa, cu forță de Anteu, a purtat-o în slăvi cu smerenie și, prin bonomia sa, a orientat-o să lăstărească mugurii Luminii, Iubirii și Iertării față de aproapele, față de toți cei apropiați și dragi, începând cu soția sa din urmă, Mirela, cu fii săi din prima căsătorie, cu poeta Eugenia Miulescu: Liviu și Eugen – unul des-țărat peste ocean, rătăcit printre „păgâni” și ros de doruri al căror cep NU are curajul să-l tragă, altul lăsat la vatra acestei Patrii numită, încă numită România !

4.

În istoria noastră din ultima jumătate de mileniu, cu numele Anghelina au fost botezate fiicele lui Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu.

5.

Prin cea Italie, fiica Daciei, la Roma, în Latium, prinzând rădăcini, viață sfântă, grație periplului lui Eneas, acompaniat de cele 50 de corăbii ale sale -, au fost celebri, cu veacuri în urmă, pictorii Angelico da Fiesole, Fra Angelico și numai Dumnezeu mai știe câți alții, cu toții locuiți de Duhul Sfânt, aidoma lui Petre Anghel.

6.

Atanasie Anghel, mitropolit ortodox și episcop greco-catolic, fiul lui Ioan din Bobâlna (județul Hunedoara), fu hirotonit în 1.688 la Târgoviște, apoi, la 1.701, uns ca mitropolit de Alba Iulia, după care, aproape instantaneu – sub presiunea iezuiților – a acceptat unirea cu Roma, fiind hirotonisit din nou, după ritualul catolic, preot, episcop, devenind primul ierarh unit/ unitarian al Transilvaniei, în același an, 1.701.

7.

Dimitrie Anghel s-a născut la Turnu Severin și a trăit între 1872 – 1914: scriitor român, poet simbolist, cântăreț al florilor și al peisajului marin, autor, totodată, de proze lirice, metaforice și fanteziste. În colaborare cu Șt. O. Iosif (cel mai bun prieten al său, dar căruia i-a …furat soția, încât acesta s-a sinucis !) a publicat versuri umorist-satirice (Caleidoscopul lui A. Mirea) și lucrări dramatice precum Legenda funigeilor, Cometa.

8.

Tot în județul oltenesc Mehedinți, la Turnu Severin, a văzut lumina zilei, în 1904, sculptorul român Gheorghe Anghel, care a trăit până în 1966. Dicționarul enciclopedic îl prezintă astfel:Reprezentant, alături de D. Paciurea și Brâncuși, al școlii moderne de sculptură din România. Portrete remarcabile prin noblețea sentimentului, monumentalitate și tendința de a spiritualiza chipurile (Eminescu, Cărturarul, Pallady). Compoziții simbolice a căror temă este maternitatea, muzica, istoria (Nud de femeie, Maternitate).”.

9.

Născut la 19 aprilie 1854, în Moldova, Anghel Saligny a fost unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construirea podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv, de beton armat cu oțel moale, NU cu fier, cum se practicase anterior. Este recunoscut ca unul dintre întemeietorii ingineriei românești. A realizat numeroase invenții, a conceput soluții UNICE în proiectarea și construirea podurilor, a halelor industriale, pentru fundația cheiurilor portuare și a docurilor, precum și a silozurilor de grâu prin folosirea prefabricatelor din beton, TOATE ÎN PREMIERĂ MONDIALĂ. Cea mai spectaculoasă lucrare a sa este proiectarea în 1888 și construcția în numai cinci ani, 1890-1895, a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care, în acele timpuri, a reprezentat cel mai lung pod din Europa și printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume: 4088 metri între malul stâng și cel drept al văii Dunării.

Wikipedia face o sumedenie de exemplificări, după care conchide: „Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei românești din perioada de început, examenul său de maturitate, trecut cu strălucirea dată de împlinirea secolului de existență și funcționare neîntreruptă.”.

10.

În anul 1944, la șapte săptămâni după ce …picase pe Terra, în Băilești, viitorul scriitor și profesor Petre Anghel -, în satul Pociovaliștea, pendinte de celebrul oraș Novaci (județul Gorj), DUMNEZEU mai trimitea pe Pământ un alt Fiu al Luminii, cu aceleași prenume și nume de familie: PETRE ANGHEL.

Licențiat al Facultății de Matematică din București, acesta a profesat șapte ani în Ilfov, apoi s-a stabilit în județul Bistrița Năsăud. În total, a predat matematica timp de 41 de ani. S-a pensionat în 2007, de la Colegiul Național Liviu Rebreanu, unde predase matematica mai bine de 17 ani. Soție: învățătoarea Sultana Anghel. Fiu: Ciprian Adrian Anghel – informatician. Nepot: Bruno Karlo Anghel, elev în clasa 0 (zero) la Nice, Franța.

Se poartă furtul creierelor, al valorilor noastre naționale… Și ne mai mirăm de ce ne merge așa de bine…

11.

În sufletul, inima și mintea lui Petre Anghel, răsădit din Băilești în București, deslușim adieri, miresme, unduiri de floare gingașă din familia Umbelliferae. ANGELICA se cheamă. Originară din emisfera nordică. 52 de specii – erbacee, aromatice, bienale sau perene. „Flori (caliciul cu 5 sepale dentiforme), mici sau slab conturate, bilobate, corolă cu 5 petale întregi (emarginate ori invers-ovate, cu vârfuri îndoite în interior), 5 stamine…” (dexonline).

Uffff, Wow, Offf, offf, offf și-un cartof – mai sunt două rânduri, la fel de specioase, dar NU le mai transcriu.

*

* *

Prea Bunul Dumnezeu a rânduit ca, luni, 22 ianuarie 2024, înspre amiază, să vină din Băilești, pentru a ne întâlni, la Craiova, fratele protagonistului de astăzi, Cornel Anghel, și poetul Mitel Gîrleanu, sufletul, motorul și promotorul Taberei internaționale de literatură organizată, în vara 2023, în municipiul nemuritorului actor Amza Pellea, al nepotului său de soră: actorul Ion Colan, al fiicei acestuia Iulia Colan (ambii de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova), al confratelui lor Marcel Iureș (cu obârșii în proximitate, la Siliștea Crucii, într-o căsuță de vis, albă ca un ou primordial, lângă o fântână cu cumpănă, pe str. Salcia). Marcel Iureș i-a încântat într-atât de mult pe magnații de la Hollywood (după ce a evoluat în mai multe filme artistice de lung metraj realizate acolo) încât l-au ispitit să rămână în Los Angeles, oferindu-i o primă de instalare de 5 milioane $, pe care însă a refuzat-o. Știa ce înseamnă năprasnicul DOR oltenesc de Acasă.

Acestora se cuvine să le alipim, cu aceeași gratitudine, pentru viața pilduitoare și creația memorabilă, numele regretatului poet și director de Teatru „Colibri” (din Bănie), Patrel Berceanu – cu debut literar gerat de Geo Dumitrescu.

Dacă tot am amintit de Tabăra internațională de literatură organizată în vara 2023, decent este să precizăm că inițiativa i-a aparținut chinuitului nemuririi (cum ar scrie Victor Papilian) Mihai Marcu, ex-colegul meu de bancă din clasa a VIII-a D, de la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, scriitor, publicist și fondator de reviste, naș al multor manifestări culturale cu impact major, de-a lungul ultimilor trei-patru decenii, președinte al Asociației Scriitorilor Europeni – care a și finanțat Tabăra ITINERANTĂ menționată (Băilești, Vidin, Maglavit, Cetate, Calafat).

Dumnezeu să-l țină în sănătate, Lumină și Iubire, să-i dea energie și belșug de împliniri în a organiza noi și noi acțiuni luminate de Duhul Sfânt, cum este și această omagiere închinată scriitorului cu profil enciclopedic: Petre Anghel, care ar fi trecut chiar AZI, 3 februarie, pragul din lemn de cedru al vârstei patriarhilor – 80 de ani.

Cu concursul nemijlocit, receptivitatea și generozitatea arhitectului Emil Ștefârță, manager general al Muzeului de Artă din Cetatea Băniei, îl omagiem, cu sfială, îl îmbrățișăm bărbătește, întru spirit, pe UNICUL Petre Anghel – sub arcadele zvelte, luxoase și generatoare de energii pozitive ale Palatului „Jean Mihail”, care găzduiește colecții celebre cu opere-cap/ capodopere de AMAN, BRÂNCUȘI, GRIGORESCU, ȚUCULESCU, TONITZA, ANGHEL, CORNELIU BABA, SABIN BĂLAȘA, până la Ștefan Brădiceanu, Jean Negulescu, Elisabeta Dorobăț, Viorel Penișoară-Stegaru, Vasile Buz, Suzana Fântânariu, Eustațiu Gregorian, George Vlăescu, Victor Pârlac și mulți europeni – din școlile flamandă, italiană, franceză…

Întâlnirea de luni, 22 ianuarie a.c., cu Cornel Anghel și Mitel Gîrleanu era menită lămuririi asupra etapelor de pregătire și detalierii derulării ca atare a complexei manifestări culturale din 3 februarie, de aici, din Muzeul de Artă/ Palatul „Jean Mihail” din Craiova.

Ele se regăsesc pe afișul și în mapele omagiale, care v-au fost dăruite de Dl. Mitel Gîrleanu la intrarea în somptuoasa Sala Oglinzilor din acest edificiu monument de patrimoniu național, construit după planurile francezului Paul Gottereau, arhitectul Casei Regale a României, din vremea atât de rigurosului nostru rege, Carol I, cel ce a continuat modernizarea Românei, începută de Alexandru Ioan Cuza, și a condus cu mână forte, ingeniozitate tactică militară desăvârșită Războiul de Independență din anii 1876-1877, a cărui primă salvă de tun a fost trasă la Calafat, de pe malul stâng al Dunării – milenara axă culturală și comercială a Europei.

Cele 40 de mape aniversare includ câte un exemplar din cartea lui Petre Anghel despre Constantin Noica, câteva retrospective fotografice de la evenimente culturale importante dedicate acestuia, lui Petre Anghel, începând cu atribuirea numelui său Casei de Cultură din Băilești.

În contextul menționat, am primit, de la fratele său, Dl Cornel Anghel, un exemplar din cea din urmă carte publicată de Petre Anghel în primăvara anului 2014, înainte de trecerea sa intempestivă într-o altă, nebănuită și înaltă dimensiune spirituală, prin nașterea în cer, la 3 aprilie 2015, adică la exact trei ani și trei săptămâni după ce fusese membru în comisia de doctorat a fiicei mele: Simona Ștefania.

Am rămas mut. Editura RAO (București) ne-a oferit o nouă bijuterie. Mut am rămas și bulversat, totuși, de sentimente ce se bat cap în cap, precum munții fermecați din basmele noastre milenare.

Titlul mă intrigă. Mă revoltă. Aproape că mă ispitește să devin tunet arghezian (și totuși scâncit): ”Vreau să Te pipăi și să urlu: ESTE !”.

Istoria politică a literaturii române postbelice. Așa scrie, alb pe negru antracit. Cuvântul care mă intrigă, mă scoate din țâțâni este „politică”. Scroafa scroafelor. În care e bine să nu te bagi: politica -, dacă nu cumva vrei să te tăvălești prin noroi și alte mizerii, apoi să te mănânce, să te devoreze porcii. Mistreți. Dar fără colți de argint.

Coperta, în ansamblul ei și ținuta de gală, imperială !, a tomului, ca atare, mă fură instantaneu și mă domolesc.

Standardul poligrafic este de BIBLIE – ICOANĂ – ARIPĂ DE DUMNEZEU… Din care s-a desprins o pană, care este figurată pe copertă – ca un fulger orbitor, căzut din ceruri tocmai pentru a caligrafia, cu nonșalanță ludică, un fel de început de spirală, semn al infinitului și al infinirii…

Taine, tâlcuri, semnificații pe care numai DUMNEZEU și Petre Anghel, robul său, le știu…

Poate sta foarte bine la loc de cinste, în orice bibliotecă personală sau publică, în orice lectorat de Română din marile universități de pe Terra, în oricare ambasadă din capitalele lumii, în zecile de sedii ale Institutului Cultural Român.

Foarte bine arată, din toate punctele de vedere, lângă monumentale istorii literare de notorietate mondială precum acelea semnate de Francesco de Sanctis, Fritz Martini, Pierre de Boisdeffre, Peter Conn, ori de cele ale românilor G. Călinescu, Ion Rotaru, Marian Popa, Nicolae Manolescu și, desigur, arată excelent în compania suratelor din domeniul filosofiei, teoriei literaturii, esteticii, sociologiei – semnate de Aristotel, R. M. Alberès, Ilie Bădescu, Benedetto Croce, Hans-Georg Gadamer, Dimitrie Gusti, Yuval Noah Harari, Hegel, E. Lovinescu, Georg Lukàcs, Adrian Marino, François Mauriac, George Muntean, Jean Piaget, Noam Chomsky, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Rene Wellek, Austin Warren, Larry L. Watts…

Comercial titlu? Istoria politică a literaturii române postbelice

Ființă hieratică, himeră ? Istoria politică a literaturii române postbelice

Provocator sau …manelistic titlul? –

mă întreb în gând. Istoria politică a literaturii române postbelice

Nici una, nici alta. Ori toate la un loc.

Ar fi fost mai înțelept, mai echilibrat, mai pe înțeles

Istoria literaturii române postbelice. Context istoric ?

Poate că da, poate că nu.

Sau Istoria literaturii române postbelice. Zări și etape. Capcane,

Ambuscade. Biruințe incredibile… ?

Desigur NU,

deoarece n-ar mai fi avut sigiliul de ceară fierbinte, unicul, al autorului Petre Anghel. Și nu ar fi atacat direct rana deschisă, mereu sângerândă, din mintea, din inima, din sufletul lui Petre Anghel: ingerința politicului în literatură și artă, adică în domenii în care autonomia esteticului trebuie să fie suverană.

Lecturarea chiar și în grabă a Cuprinsului – opt capitole, 45 de intertitluri, urmate de alte două secvențe: În loc de concluzii, Bibliografie – îți poate produce frisoane, dacă pricepi, cât de cât, uriașul efort creator, rigoarea de matematician cu vocația detaliului bine definit, dar și a întregului, calibrat cu severitate de arhitect, logician și inginer constructor necruțător cu sine însuși -, dar și întreaga temă a proiectului.

Istoria politică a literaturii române postbelice NU este cu nimic mai prejos decât celebrul Pantheon din antichitate – păstrând proporțiile, desigur, și adaptându-le domeniului.

Clădită în decenii – după ce Petre Anghel a scris mii și mii de fișe, pentru că volumul de informații sintetizate și concentrate în Carte este dezarmant, incredibil – și plantată cu siguranță și măiestrie de Meșter Manole în deșertul de cenușă din zorii mileniului al treilea, Istoria politică a literaturii române postbelice este scrisă cu atâta naturalețe, franchețe și frăgezime a jocurilor ideatice încât te poți întreba: oare de pe ce planetă o fi căzut extraterestrul aista de Petre Anghel, care jonglează (ca un scamator interplanetar) cu misterele numărului de aur, ale cubului de aur, unduindu-se melodios, ritmic, sacadat, aidoma unor derviși modelați din mierea metafizicii în care se logodesc, germinează și rodesc legile imbatabile ale fizicii cuantice, hologramelor și inteligenței artificiale…

Prin capodopera sa Istoria politică a literaturii române postbelice, Petre Anghel își încoronează evul de foc al creației sale cu un edificiu maiestuos precum umbra Sfinxului din Bucegi, în zi de 6 August (Schimbarea la Față), ca Măiastra ctitorită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeș, ca Marea Piramidă a lui Keops din vecinătatea Capitalei Egiptului: Cairo, respirând același aer sacru cu Biblioteca din Alexandria, cenzurate de miasmele Nilului, ale Barajului de la Assuan ori de influxurile sprâncenate – transmise, la mii de kilometri, prin tuneluri subterane, verișorului primar de pe platoul Gizeh, de Moșul său din Carpații Meridionali, din preajma Vârfului kogaionic Omul: înțeleptul, tăcutul, înmărmuritorul nepot egiptean cu cap și trup de leu lung de 73 de metri, cât fresca istorică pictată de Costin Petrescu sub bolta Ateneului Român !

Coincidențe, coincidențe…

Deloc întâmplătoare…

Ci rânduite de DUMNEZEU…

*

* *

Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, Ilie Bădescu, emite judecăți de valoare demne de reținut: „Volumul de față al profesorului universitar Petre Anghel ne oferă adevărul întreg asupra unei epoci creatoare demontând scamatoria rapoartelor și tomurilor de pseudo-istorie literară care amestecă perioadele și adevărul cu minciuna spre a escamota distingerea tendințelor și a promova concluzii și linii eronate de interpretare a dinamicii culturii pe durata epocii comuniste în întregul ei. Cartea profesorului bucureștean este documentul tulburător al unei conștiințe mărturisitoare care despică negura atâtor minciuni cu privire la o epocă și un popor.”.

*

Pentru a vă forma o idee cât mai apropiată de conținutul și structura acestei lucrări de specialitate – prin care Petre Anghel atinge piscurile corifeilor criticii și istoriei literare -, vom face referiri și vom cita substanțial din miezul de foc al volumului Istoria politică a literaturii române postbelice.

Primele fraze din Introducere dau seamă despre cât de clară, judicioasă și riguroasă este viziunea autorului asupra unui domeniu și unei perioade dezarmante prin complexitatea și reliefurile ei:

  1. Literatura română era, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o literatură matură și sincronă literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, se definea specificul național, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade își demonstra vocația modernă. Prin Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu, literatura română se situa în avangarda modernismelor.”.

De reținut că Petre Anghel NU face eroarea de a se limita strict la literatura română, la spațiul său autohton, ci o înscrie în context european și universal/ mondial.

  1. Poezia interbelică, prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, atinsese cele mai înalte cote ale valorilor estetice. În sfârșit, critica și istoria literară oscilau, cum era firesc, între curentele semănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga, C. Stere sau G. Ibrăileanu și estetismul lui M. Mihail Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu.”

Cu sau fără un surâs amar, nu ne putem abține să nu ne mărturisim opinia că 85-95 la sută dintre profesorii de profil, ba chiar și dintre criticii și istoricii literari NU au nici pe departe o viziune atât de matematic exactă precum aceea care reiese din citatele de mai sus, te frapează prin cadența de metronom și te invită la o meditație atentă, profundă, gravă.

  1. Intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României, în august 1944, avea să ducă la o schimbare radicală a realităților politice, economice și sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape de nimeni. Literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul care va ilustra cel mai bine frământările veacului.”

De-a lungul celor opt pagini, format B5, urmează – pe tonul cel mai firesc din lume – desfășurarea unei game diverse, bogate și convingătoare de argumente și detalii, ce vor fi extinse la maximum în capitolele acestei admirabile cărți.

Finalul Introducerii – care are rolul de a ne pune în gardă și de a ne trezi orizontul de așteptări – nu putea fi decât la aceeași altitudine ideatică, la același standard cu paragrafele de început ale ei:

Propunându-ne să analizăm literatura română postbelică din perspectivă sociologică, constatăm că aceasta a traversat o perioadă obsedantă, care însă, în loc să schizofrenizeze gândirea creatorilor, le-a ținut spiritul treaz, născând întrebarea lui Nicolae Moromete: Unde mergem noi, Niculae? – și ajungând la afirmația imposibilei întoarceri, în ciuda faptului că viața era ca o pradă.”

După această subtilă trimitere la universul prozei lui Marin Preda (directorul Editurii Cartea Românească, la care Petre Anghel și-a publicat cele mai multe din volumele cu profil literar) și după croșetarea a două dintre titlurile lui Preda -, Petre Anghel sculptează ultimele două capitole ale Introducerii, în străfundurile cărora recunoaștem ȘI referirile la propria-i condiție.

Vibrează, vibrează adânc, fizic și metafizic, dalta cuvintelor pe care Petre Anghel le așterne pe coala imaculată de hârtie – imaculată și parcă înlăcrimată -, cu siguranța cu care tatăl său, vestitul dulgher din Câmpia Băileștilor, din breasla nobilă a unchilor lui Brâncuși, cioplea lemnul de stejar, fag ori brad, îmblânzindu-l și creând, astfel, superbe obiecte de uz casnic, atât de necesare românilor, în gospodărie, pentru traiul de zi cu zi.

Concise și edificatoare, ultimele două paragrafe din Introducere au menirea zăvorului, care închide, dar și deschide noi orizonturi:

Întrebările unui scriitor se formulează ușor și sunt semnul tinereții spirituale. Cu ele se plictisesc doar părinții când copiii lor abia au împlinit câțiva ani. Răspunsurile sunt ca ecoul unui strigăt: nu știm dacă vor veni înapoi vreodată, dacă se vor întoarce cu puterea tunetului sau vor dispărea ca oftatul unui pustnic.”.

Vâna de romancier, bine înșurubat în specificul creației sale, reiese din paragraful citat mai sus, accentuându-se în cel de pe urmă:

Scriitorul este un gladiator în arena realității. De la el – care folosește cuvintele la dispoziția tuturor, dar are puterea de a le transforma în săgeți – așteaptă cititorul despărțirea luminii de întuneric și semnalul pentru un război al eliberării de orice fel de opresiune.”.

Prin aceste pasaje, ca și prin lava incandescentă a următoarelor aproape 450 de pagini ale volumului Istoria politică a literaturii române postbelice -, Petre Anghel ne convinge definitiv că este un vrednic urmaș al lui G. Călinescu, alăturându-se lui Al. Piru, Adrian Marino, Eugen Simion, Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Eugen Negrici, Constantin M. Popa, Marin Beșteliu, Aureliu Goci, Artur Silvestri…

*

Cităm șase intertitluri din capitolul

  1. DOUĂ DECENII

SUB CONDUCEREA PARTIDULUI BIRUITOR:

Harta literaturii române la 1944, înainte de ocupația sovietică,

O prietenie model sub două regimuri: Al. Rosetti – G. Călinescu,

Vin muscalii!,

Primele măsuri: îngroparea culturii,

Atacul asupra limbii române. Groparii literaturii,

Realismul socialist e în floare, literatura – sub brazdă.

*

Sub genericul

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ÎNCHISORI.

LIBERTATEA MUTĂ.

REZISTENȚI ȘI DISIDENȚI:

capitolul 4 include subcapitole precum:

Mici semne de dezgheț,

Întoarcerea artei la rosturile ei: promoția 60,

Dezghețul. Conferința Scriitorilor din 1962. Contextul politic,

Profesorul Liviu Rusu și reabilitarea lui Titu Maiorescu,

Evanghelia lacrimei. Nicolae Labiș.

*

La fel de percutante sunt și subcapitolele

parcă tăiate cu laserul lucidității dezlănțuite –

de sub genericul

5. GENERAȚIILE LITERARE ÎN RĂZBOI POLITIC CU PUTEREA:

Prin noi înșine sau independența promoției 70,

Continuatori ai generației Labiș. Laurențiu Ulici, criticul generației 70,

Generația 80,

Reviste, cenacluri, cercuri literare, cafenele, bodegi,

Cofetăria Albina,

Revista Tribuna României,

Revista Amfiteatru și cenaclul Junimea,

Un cenaclu de provincie: Liviu Rebreanu din Pitești.

*

41 de pagini însumează capitolul

6. INSURECȚIA NAȚIONALĂ ȘI LITERATURA:

PROTOCRONISMUL:

sub un singur titlu:

Două grupări: România literară și Luceafărul.

*

Parafrazând un strigăt de luptă de la baricada

din zona Hotelului Intercontinental din București,

din acel învolburat și sângeros Decembrie 1989,

capitolul 7 sună așa:

LIBERTATE TE IUBIM. CHIAR DACĂ TE SILUIM:

Grupul pentru Dialog Social și Societatea de Mâine,

Scriitori și publiciști.

*

Mai mult de o treime (142 de pagini) din volumul

Istoria politică a literaturii române postbelice

este rezervat capitolului

8. UN VECTOR AL REZISTENȚEI: STILUL

8.1. Clasici longevivi estetic:

Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Dimitrie Stelaru,

8.2 Recuperarea poeziei.

Generația Labiș sparge porțile.

Nichita Stănescu,

8.3 Cuvântul sabie și cuvântul salvare

constituie subcapitolul care se vrea unul generos,

dar care denotă o neașteptat de mare notă de subiectivism

și nu scapă pecinginii umorilor „păcătoase” care îl bântuie, iată,

până și pe atât de bine cumpănitul Petre Anghel,

scriitor polivalent, modelat în Băileștii lui Amza Pellea

și ai gloriosului aviator recordman Petre Ivanovici,

de unde a plecat în lume cu frica de Dumnezeu,

dar, trăind în București,

marele sat cosmopolit cu inserții de globalism degradant, ucigător,

dă vamă miticismului dâmbovițean

și umorilor descendenților lui Adam,

cel cu păcatul primordial.

În acest subcapitol 8.3 Cuvântul sabie și cuvântul salvare,

Petre Anghel grupează veritabile fișe de dicționar,

pentru cei 19 poeți care – din punctul său de vedere –

merită a fi considerați cei mai reprezentativi pentru ultima „falangă”

a merituoasei sale cărți

Istoria politică a literaturii române postbelice.

Lista o deschide, firește,

Mircea Ciobanu – scriitor de excepție,

poet, prozator, eseist,

prieten ireproșabil nu doar al lui Petre Anghel,

ci și al lui Eugen Negrici, cu care a fost coleg

la Facultatea de Litere din București.

Urmează un trio de forță lirică indiscutabilă:

Ileana Mălăncioiu, Ioanid Romanescu, Ioan Alexandru,

după care … șochează prezența poetei

Eugenia Miulescu,

sincopă sentimentală de înțeles deoarece este prima soție

a lui Petre Anghel,

care i-a dăruit doi fii de fală, apoi s-a retras,

nemeritat de repede, la ceruri.

Prezentarea Eugeniei Miulescu este realizată,

însă, cu grijă maximă,

aș zice prea exagerată,

de parcă lui Petre Anghel i-ar fi fost teamă

să NU zăbovească prea mult pe cărbunii incandescenți,

Judecățile de valoare exprimate de exeget

sunt argumentate cu grijă,

prin citate din versurile vizate.

Primul paragraf gâlgâie de date bibliografice despre poetă,

având menirea de a ne crea o imagine de ansamblu,

care să justifice spațiul alocat acesteia –

aproape patru pagini și jumătate (din/ de carte):

Poeta debutează la Editura Junimea în anul 1981, cu volumul Cetatea făgăduinței,

câștigând concursul de debut pentru poezie din acel an.

Trei ani mai târziu, sub redactarea lui Mircea Ciobanu,

Editura Cartea Românească îi publică volumul Cântec înainte de cină.

În 1993, publică Posibila trecere

(n.n. începuseră anii de suferință, autoarea presimțindu-și finalul).

Urmează volumele Timp fără istorie, 1998, și Apocalipsa orașului, 2000,

ambele la Editura Viață și Sănătate. (…)

Poeta nu se sfiește să facă trimiteri la vocabule biblice.

Mesajul ei NU e doar exprimat într-o formă sensibilă, ci și declarativ creștin.”.

Comentariul lui Petre Anghel este, în continuare, pertinent, echilibrat: „Încrezătoare în cea de-a doua venire, poeta privește trecerea timpului, veacul ca pe o clipă strivită-ntre pleoape. Singurele speranțe sunt legate de transcendența crucii. Porunca iubirii aproapelui sună în urechi ca o obsesie, dar ea, deși dătătoare de viață, se naște din iubirea de la Golgota. Spre deosebire de majoritatea poeților religioși care transcriu, e drept NU cu puțin talent, dogme sau ecouri ale dogmelor, Eugenia Miulescu este, poate, pe urmele lui Arghezi, obsedată de aflarea certitudinilor și privește în propria ființă căutând explicații pentru ceea ce este, fiind interesată de trecut și de ziua ce va să vie.(…)

În volumul Apocalipsa orașului, volum de maturitate artistică,

prezența divinului este atotcuprinzătoare, poezia a devenit o rugă șoptită.”.

Petre Anghel poposește, apoi, în subcapitolul

8.3 Cuvântul sabie și cuvântul salvare,

asupra a încă 14 scriitori contemporani:

Dan Verona, Nicolae Velea, Daniel Turcea

(”…poezia lui Turcea străbate drumul de la entropia incontrolabilă

la epifania ca mod asumat de înțelege și de trăire ultimă a existenței”),

Florin Lăiu,

Mircea Zaciu

(în ipostaza foarte, foarte puțin cunoscută

de autor al unui volum care grupează 49 de poeme:

Jucătorul de rezervă),

Mihai Ursachi, Nicolae Ionel, Nichita Danilov,

Virgil Mazilescu,

Alexandru Miran, Miron Georgescu,

Cristiana Eso

(„Volumul de debut al Cristianei Eso, Carte pentru Oma El,

este explicit religios, căci El din titlu NU poate fi decât El, Dumnezeu, Emanuel,

sau el, vocabula din ebraică – cuvânt care înseamnă Domnul,

iar Oma, grafiat cu majusculă, este Omul, Fiul omului…”),

Aurel Sibiceanu

(”…Unul dintre poeții români nedreptățiți de critica literară.

Neafiliat unui grup, demn în singurătatea lui necăutată,

ci impusă,

are încredere deplină în steaua lui. Și nu se înșală.”),

Hanna Bota

(„Hanna Bota este acum o poetă formată.

Mai mult, este o voce distinctă, de o calitate car atinge excepția. (…)

Dacă ar fi să-i găsim un maestru printre clasici, cel mai la îndemână ar fi

Vasile Voiculescu, la care și apelează în titlul unui volum:

Ultimele poeme închipuite ale lui V. V. în transcriere imaginară.

Un volum remarcabil,

primit cu entuziasm de critica literară, este

Elogiul pietrei.

Poezia Hannei Bota din acest volum este, pentru Constantin Zărnescu,

emblematică și elaborată, ambițioasă și sofisticată.

Să schimbi pietrele în pâini,

să asculți piatra cum crește,

să înscrii clipele în piatră, albite priviri ale profeților,

o astfel de creație primenind și înnoind lumea și geometriile ei –

se numește poezie a civilizației.

Autoare a opt volume de versuri și a șase romane,

Hanna Bota este prezentă în mai multe antologii și tradusă

în limbi de circulație internațională.”).

Incredibil, dar adevărat: Petre Anghel repetă uriașa boacănă (intenționată, evident) pe care o făcuse, ceva mai înainte, Nicolae Manolescu în scandaloasa-i Istorie…, anume aceea de a lăsa pe dinafară o pleiadă de scriitori, critici și istorici literari de prim-plan, începând cu Al. Piru, Adrian Marino, Ion D. Sîrbu…

În cazul de față ne referim, înainte de toate, la omisiunea celor trei piscuri ale literaturii postbelice oltenești: Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, urmați de Eugen Negrici, Marian Barbu, Florea Firan, Ovidiu Ghidirmic, Daniela Crăsnaru, Ion Pachia Tatomirescu, Ion Deaconescu, Romulus Cojocaru, Mihai Duțescu, Ilarie Hinoveanu, Nicolae Dan Fruntelată, Patrel Berceanu, Ioana Dinulescu și – de ce nu? – Florea Miu, Nicolae Dragoș, Zenovie Cârlugea, Nicolae Diaconu, Constantin M. Popa, Marin Beșteliu

Din alte zări, dinafara Olteniei, meritau să fie integrați Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Constantin Zărnescu, Ion Vlad, Mircea Tomuș, Anghel Dumbrăveanu, Dan Laurențiu

Aproape 18 pagini din Istoria politică a literaturii române postbelice poartă genericul

8.4. Un scriitor peste doctrine: MARIN PREDA

și concentrează judecăți de valoare originale, de anvergură din toate punctele de vedere.

Cităm:

Marin Preda preia de la prozatorii realiști de dinaintea sa – Creangă, Caragiale, Slavici, Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu – TOATĂ zestrea acumulată de aceștia în arta scrisului: claritatea, logica acțiunii, dialogul activ, punerea în scenă a unei acțiuni, accesibilitatea, gustul pentru lămurirea unei întâmplări. Cu el încep însă și alte direcții în proză: atât în ceea ce privește esența, fondul adică, dar și în ceea ce privește stilul, forma în care comunică noile adevăruri.”.

Primul element novator, detaliu argumentativ și lămuritor asupra căruia insistă Petre Anghel NU putea fi decât ȚĂRANUL român:

Odată cu Marin Preda, țăranul încetează să mai fie o fire primitivă interesată doar de pământ, de grija zilei de mâine și, din când în când, și de o aventură galantă, provenită din instincte ce apar și la păsări de vreo două ori pe an, cum ar fi zis Eminescu. Țăranul NU mai este doar un trăitor. La Marin Preda, acest stăpân al pământului își cunoaște locul sub Soare, își știe sau își intuiește drepturile, are o familie a lui, un rost, judecă istoria și se integrează în eveniment, cu sau fără voia lui, își judecă faptele, judecă vecinii, guvernanții, regele, timpurile și timpul.”.

După mai multe pagini din care transpare finețea observației criticului literar de vocație, experiența și autoritatea profesorului universitar emerit -, Petre Anghel sintetizează primele patru dintre trăsăturile specifice lui Marin Preda, așa cum reies ele din romane, povestiri și confidențe:

a. Marea plăcere de a privi. TOATE personajele lui Preda se uită, văd, caută să deslușească ce este înaintea ochilor și ce s-ar putea să se ascundă privirii.

b. Răbdarea de a asculta. Se aud susurul apei, căderea ploii, căruțele trecând pe drum, zgomotul batozei, câinii lătrând. Se aud cuvintele. Se aude tăcerea.

c. Asistarea la spectacol. Lumea NU este privită doar ca o scenă de luptă, confruntare între bine și rău, între două firi sau doi vecini, ci, mai ales, ca un imens spectacol. Satul este o scenă. Mică prin raportarea la lume, mare prin perspectiva pe care o deschide drumul din fața prispei.

d. Dilatarea amănuntului. Nimic din ce se întâmplă în viața unui personaj NU este lipsit de importanță. Totul semnifică ceva: sculatul dis-de-dimineață sau întârzierea în pat, răsăritul Soarelui sau apusul, venirea iernii sau venirea primăverii. Nimeni NU face umbră degeaba pământului în proza lui Marin Preda. Dar TOATE se întâmplă la vremea lor, atunci când povestea are nevoie de ele. Există un ciclu dumnezeiesc al vieții pe care personajele îl simt și autorul se bucură să-l descifreze.”.

Imediat survine exemplificarea acestei sarabande de observații ale hermeneutului cu obârșii în miraculosul Băilești și trei doctorate – în filologie, teologie, sociologie -, Petre Anghel lansând, în context, sintagma memorabilă acest Solomon valah:

Moromete, acest SOLOMON valah, vrea să asiste la spectacolul lumii. Și să-l guste. Și să scoată un sens din acest privit. Și o face. Ca să poată spune: O, deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Pătrunde în esența lucrurilor. Privind în jur, privind în sine, privind în cer.”.

În ultimul sfert al acestui subcapitol

8.4. Un scriitor peste doctrine: MARIN PREDA,

Petre Anghel renunță la armura stilului academic, la ținuta specifică eseului hermeneutic ori paginii de istorie literară și devine simplu …om, cu sufletul în palmă, trecând la registrul confesiunii directe:

Dar ceea ce este de recunoscut, recunosc de bună voie și nesilit de nimeni: l-am iubit pe Marin Preda ca pe un frate mai mare și ca pe un părinte. Știu că NU sunt singurul care l-a iubit și n-aș vrea să fiu singurul. Și l-am stimat, Și am avut sentimentul, când eram cu el, că stau în preajma celui mai mare scriitor român în viață. Și eram tare mândru că mă acceptă printre puținii lui prieteni, iar seara, după o întâlnire cu el, adormeam fericit, fiindcă Dumnezeu îmi făcuse un dar pe care eu nici nu avusesem curajul să i-l cer, acela de a mă ști apropiatul unui om de excepție. Recunosc, nu era singurul care-mi făcea cinstea de a mă trata cu o considerație pe care n-o speram, dar discuțiile cu el erau răscolitoare. L-am cunoscut bine pe Constantin Noica, l-am cunoscut bine pe Petre Țuțea, dar întrebările pe care ți le punea – și le punea – Marin Preda NU te lăsau să dormi. El NU vorbea niciodată ca să se afle în treabă, NU spunea banalități și NU suporta mediocritatea.”.

Scena relatată de Petre Anghel în cele din urmă pasaje ale subcapitolului

8.4. Un scriitor peste doctrine: MARIN PREDA,

este demnă de a fi încadrată într-un film de artă, film de lung metraj artistic, cum i se spune îndeobște:

– De ce să-i fie rușine, monșer ?

  • Pentru că e șeful statului, pentru că v-a luat pe toți de la treburile dumneavoastră, pentru că și așa risipește banii pe tot felul de prosgtii, pentru că nu dădea de la ta-su, ci din ce ia de la noi, pentru că…

  • Monșer, mă întrerupe el calm. A făcut foarte bine că NU ne-a dat nimic. Nici nu trebuie să ne dea ceva. Noi suntem scriitori. Să ne lase în pace, n-avem nevoie de nimic de la el. Dacă ne lasă în pace, ne publicăm cărțile noastre, le vindem, ne luăm banii și ne cumpărăm noi tot ce vrem.

  • Așa da, zic eu,dacă judecăm așa…

  • Păi numai așa trebuie judecat, ce nevoie avem noi de el, să facă bine și să ne lase în pace.

Cred că atunci a văzut Marin Preda ultima dată marea. În mai puțin de un an a plecat în marea călătorie. Dacă trecerea a fost firească sau opera dușmanilor, nu știu. E obligația altora să scoată la iveală ce NU era cu putință să se spună atunci.”.

*

* *

Ultimele cinci subcapitole din tronsonul cel mai barosan al volumului de istorie literară semnat de Petre Anghel, capitolul 8. Un vector al rezistenței. Stilul, poartă următoarele intertitluri:

8.5. MIRCEA ELIADE, destin universal,

8.6. PETRE ȚUȚEA liber într-o temniță a vorbelor,

8.7 EMIL BOTTA, poetul neîntinat,

88. MIRCEA DINESCU și rivoluția,

8.9. CONSTANTIN NOICA, bunul păstor.

Nu rezistăm ispitei de a da măcar câteva frânturele din cele 16 pagini și jumătate dedicate de Petre Anghel lui Mircea Dinescu: „Primul care a apărut la Televiziunea Română, în 1989, a fost chiar revoluționarul de profesie Mircea Dinescu (…) În 1971, lui Mircea Dinescu îi apare primul volum de versuri, Invocație nimănui. Avea 21 de ani și era socotit noul Rimbaud român. Scandalurile cu scriitorii, succesul la fete, băutul în public, lipsa respectului pentru ceilalți justificau elogiul. (…) Poemul lui Sunt tânăr, doamnă! face furori. (…) După 1989, înființează reviste, le vinde, înființează altele, mai vinde din ele și cumpără terenuri agricole i vii. La o lansare de produs, vin marca Dinescu, îl are oaspete chiar pe președintele Iliescu. La plecare, îl conduce pe acesta la automobil și vrea să-i dea o damigeană de vin. Președintele, sărac și cinstit, cum îi e felul, refuză, dar Mircică insistă: Ia-o, bre, nea Ioane, ce dracu, dacă nu bei dumneata, bea coana Nina ! Harașo democrație ! Lume civilizată, soro, nu glumă. Având de ales între eternitatea artei și foșnetul rublei, poetul din Slobozia a optat pentru moneda europeană. Din tânărul prin care treceau săgețile vestirii, se mai văd cu ușurință doar buzele groase, de lăutar care a cântat pe la nunțile boierilor, salivând după un ciubuc gras.”.

Subcapitolul 8.9 CONSTANTIN NOICA, bunul păstor este încheiat de Petre Anghel în tonuri vibrante, de poem în proză, doină de jale, bocet și strigăt existențialist: „Cu puțin timp înainte de pușcărie, spune, simțea că se tocise, că înainta în gol, fără închisoare n-ar fi ajuns la înțelegerea de acum. Acolo s-au născut cărțile despre Eminescu și Rostirea. Îmi propune să plec câțiva ani la studii sau să colind. Îmi vorbește cu admirație despre Dan Zamfirescu și Paul Anghel. Ce-ar mai fi de spus ? Multe. Visez la o statuie cu trupul lui ușor înclinat, ca o trestie abia atinsă de adierea vântului. La o universitate care să-i poarte numele. La fundații care să investească în tinerii de elită, pentru a deveni campioni ai culturii (proiectul lui Noica). La un decret prezidențial care să-i oblige pe elevi și pe studenți să aibă în casă cărțile lui și ale lui Eminescu. La funcționari din ministere care să NU-i bruscheze pe oamenii de cultură, ci să-i caute. Mi-l închipui în Împărăția Cerului oprindu-se în fața frunzelor și întrebându-l pe Pitagora de ce NU este bine să ștergi locul pe care ai șezut, iar pe Platon de ce sunetele vocale sunt unele însuflețite, iar altele neînsuflețite. Pe Goethe cred că-l va întreba de ce NU l-a pus pe Faust să facă pariu pe descoperirea SINELUI.”.

*

* *

Panoramarea pe care Petre Anghel o realizează în ultimele două pagini din volumul Istoria politică a literaturii române postbelice este fenomenală. Demnă de pus în ramă, apoi agățat acest tablou insolit lângă Icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus Hristos, în brațe.

Ne îngăduim să cităm INTEGRAL doar penultima pagină din carte:

În literatura română, după ocupația sovietică, au existat scriitori care au trecut de la început de partea învingătorilor, slujindu-i cu arma scrisului.

Unii aveau deja convingeri de stânga sau erau chiar membri ai partidului comunist: Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, G. Macovescu.

Scriitori cu renume trec de partea învingătorilor: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihai Ralea, Victor Eftimiu.

Scriitori comuniști care încearcă o linie de mijloc. Un fel de slugă la doi stăpâni, considerând că poate fi slujit și partidul și respectate și cerințele artei: G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Titus Popovici.

Nedisciplinați care vor trece prin temnițele comuniste: Vladimir Streinu, Petre Pandrea, Constant Tonegaru.

Scriitori neimpuși sau mediocri care ies în față: Dumitru Corbea, Eugen Jebeleanu, Mihail Novicov, Veronica Porumbacu, Nicolae Moraru, Victor Tulbure, Nicolae Tăutu, Ion Petrache, Al. Andrițoiu, Toma George Maiorescu.

Autori onești, criticați de regim, trec de partea Puterii: Al Rosetti, Al. Graur, Iorgu Iordan, Emil Petrovici.

Politruci care devin scriitori: Miron Constantinescu (pseudonim Radu Pădure), I. Vitner.

Scriitori care se consideră profesioniști și acceptă minimum de compromisuri cu puterea sau deloc: Vasile Voiculescu, Marin Preda, Fănuș Neagu, Al. Ivasiuc, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ion Lăncrăjan, Constanța Buzea, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, George Bălăiță, Mircea Ciobanu, Marcel Gafton, Laurențiu Fulga.

Lista celor din urmă poate fi continuată. Din ea fac parte cei mai mulți și mai reprezentativi scriitori.

Scriitori contestatari sau autodeclarați astfel: Paul Goma, Dorin Tudoran, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, D. Țepeneag, Ilie Constantin. (n.n. în total 54 !)

Fiecare a slujit literatura în raport cu darul dat lui de Dumnezeul cuvintelor. Tuturor cultura română le este datoare cu un strop de recunoștință fiindcă au ținut aprinsă FLACĂRA SPIRITULUI NAȚIONAL în vremuri neprielnice meditației și sufletelor sensibile..”.

Conform opiniei lui Petre Anghel – bine întemeiată, pe cunoașterea în profunzime a reliefurilor hărții literaturii române postbelice -, evenimentele din decembrie 1989 au găsit obștea scriitorilor împărțită, în patru categorii. Autorul definește fiecare dintre cele patru categorii, dar fără să mai nominalizeze pe nimeni.

Dintre toți cei de sus – reliefează Petre Anghel – „se recrutase însă o pleiadă puternică de creatori care, de-a lungul deceniilor de ocupație, reușiseră să țină sus steagul demnității creatoare, să navigheze printre stâncile colțuroase ale cenzurii și să publice volume de proză, de poezie și de critică sau istorie literară de valoare.

Prin ei, limba română s-a menținut curată în fața pășunismului, a vulgarității, a slavonismelor urât mirositoare și anglicismelor inutile și snoabe.”.

Citez, în continuare, frazele cu care Petre Anghel încheie minunatul său tratat de istorie a literaturii române postbelice, cu virtuți, uneori, de roman polițist, desigur, incitant și demn de tot interesul:

În această limbă română delicată ca o fecioară, puternică precum brațul haiducului, melodioasă ca o doină de jale, veche, ca o monedă romană, scriitorii români au reușit – timp de 45 de ani, cât a durat ocupația bolșevică – să rostească adevărurile de gând și de suflet ale unui popor de aproape treizeci de milioane de ființe vii.

Prin cuvântul sprințar jucăuș al poeziei cu vers ascuțit care sparge înălțimile stelare, cu pasta groasă a prozei mustind de viață ca la Rembrandt sau abia tușată ca la Cezanne, cu răceala de logicieni a criticilor – literatura română NU doar a făcut act de prezență, ci A REZISTAT depunând mărturiile despre un secol zbuciumat și adesea absurd prin cele două războaie mondiale pe care le-a declanșat, le-a trăit și nici NU le-a încheiat definitiv.

La masa de judecată a popoarelor, literatura română își va putea cere DREPTUL LA CUVÂNT.”.

…………

Dumitru Radu Popa, fostul meu coleg de gimnaziu și liceu la „Frații Buzești” Craiova, afirmă, din postura de universitar, director al Bibliotecii Facultății de Drept a Universității din New York: „Între scriitorii ajunși la maturitate, Petre Anghel face figură aparte. El își găsește oarecum sorgintea în acel tip de literat român dintre cele două războaie care aborda, cu egal interes, poezia, proza și critica literară, nerefuzând, în același timp, nici publicistica. Această fervoare în acapararea formelor de expresie este aici simptomul unui spirit neliniștit, în permanentă căutare și mișcare, mai mult decât tentația unui VIRTUOZ de a plasticiza aceleași teme și motive în cadrele unor genuri cât mai diverse.”.

La rândul său, mai tânărul confrate Aurel Sibiceanu se exprimă la fel de ferm: „Scrisă cu uneltele specialistului, respectând adevărul istoric, dar și cu nerv de romancier, Istoria politică a literaturii române postbelice este mai mult decât panorama unei epoci, este și un veritabil instrument de lucru pentru tinerii cercetători, o citești cu sete, faci pauze și, deși ți se limpezește perspectiva asupra epocii, tot îți mai pui întrebări…”.

*

* *

Dacă nu ar fi fost pălmaș, rob și mucenic de superclasă în presa scrisă… Dacă nu ar fi fost publicist rasat, de standard Eminescu, Arghezi, Goga, Pandrea, Bogza, Brunea-Fox, Șeicaru, Al. Piru, Octavian Paler, Mihai Cimpoi, Barbu, Purcaru, Păunescu, Sorescu, Vadim-Tudor… -, Petre Anghel NU ar fi izbutit această performanță rarisimă. Fără egal. Irepetabilă.

Și, desigur, triumful său NU ar fi fost deplin dacă experiența de jurnalist PROFESIONIST nu ar fi altoit-o pe aceea de lector universitar, conferențiar universitar, profesor universitar, profesor universitar emerit în domeniul de maximă subtilitate și de infernală (divină ?) dificultate al comunicării, comuniunii, cuminecării.

Polemică, virulentă, necruțătoare – de la cap la coadă, de la prima și până la cea din urmă silabă sau literă, de la cel dintâi și până la ultimul semn de punctuație -, Istoria politică a literaturii române postbelice NU este, câtuși de puțin, vindicativă, virulentă, demolatoare, vaticinară.

NU este scrisă nici cu „mânie proletară”,

nici cu venin de cobră burghezo-moșierească…

Dimpotrivă, se întemeiază – fără să ne învedereze – pe Cuvântul care zidește, adică pe Logos, pe Dumnezeul care, zidindu-ne, (ne) îndumnezeiește, pentru a ne purta, cu eleganță, discreție seniorială, omenie și siguranță dinastică spre piscurile sacre ale KOGAIONULUI literaturii contemporane, pe care cei mai semeți înaintași ai noștri au dăltuit cuvintele: Lumină, Iubire (Amor intellectualis dei), Iertare, Armonie, Concordie, Pace, Pace, Pace…

Este cioplită în piatra veșniciei cu bonomia și altruismul olteanului, totdeauna în stare să-și dea și haina de pe el, dacă nu-l înfrunți, dacă nu-l nedreptățești, dacă te iei bine cu el.

*

* *

Cutremurătoare sunt cuvintele universitarului de purpură Ilie Bădescu, revărsate în public acum nouă ani, la început de aprilie 2015, având supratitlul: Cuvânt pentru fratele Petre Anghel, deschis ca un curcubeu cernit de durere deasupra titlului: Tăcerea este la fel de importantă ca țipătul disperat. (…) Universitatea Emaus este în doliu. Prietenii revistei Sociologia azi sunt în doliu. Un doliu greu, profund, mai greu și mai adânc decât cea mai teribilă și mai tainică noapte. (…) Unul dintre marii scriitori ai literaturii fără de vreme, un stilistician din tradiția necomparabilă a lui Tudor Vianu -, istoric al literaturii noastre postbelice, sociolog al culturii și specialist reputat al științelor comunicării, pictor al Drumului spre Emaus, un creștin mărturisitor de o frumusețe în Duh extraordinară, minunatul frate Petre Anghel, s-a retras dintre noi cu o discreție de mucenic. L-am știut puternic, l-am știut apărător și n-am crezut nici o clipă din acest martie amăgitor că va pleca. (…) A trăit ca un mucenic, a plecat ca un mucenic. În toate a fost el însuși: discret și inconfundabil, blând și riguros, răbdător și înțelept, smerit, dar cu un acut simț al distincției valorilor.”.

*

* *

ACUM și Totdeauna, Petre Anghel este, fi-va VIU.

Ne ocrotește.

Este îngerul nostru păzitor.

Și gladiatorul, înarmat până în dinți,

menit să apere Limba Română.

Gladiatorul și Cavalerul Danubian, Cavalerul Trac

menit să apere Identitatea noastră Culturală,

Specificul Național,

Credința – fără de care vom dispărea

ca neam, ca teritoriu, ca Patrie-Mumă.

Ne plecăm, Frate Anghel, în fața amintirii tale neștirbite.

îți sărutăm tâmplele ninse de lumină

și ne îndoim genunchii în fața grandioasei tale Opere,

fagure de miere pentru sufletele noastre bântuite de furtunile,

viscolele și toate deșertăciunile acestui întărâtat început de secol XXI,

care ori va fi îmblânzit de Dreapta Credință,

ori nu va mai fi deloc.

DOAMNE, facă-se voia Ta !

DOAMNE, dă-ne mintea de pe urmă !

*

* *

Redactorul șef al revistei Literatorul,

Nicolae Iliescu, dă verdictul:

O istorie care purcede de la cenacluri, cafenele, grupări

și până la instituțiile scorțoase academice,

asta a realizat Petre Anghel.

Citiți-o,

nu o lăsați din mână

și dați-o mai departe !”

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 22-30 Ianuarie 2024

Articole Conexe

Ultimele Articole