Dan LUPESCU despre…
Dincolo de taina Cuminţeniei Pământului:
Poezia Adelei Popescu (I)
Vibraţiile hieratic incandescente (de litanie severă în piatră) şi fiorul divin-metafizic (de rugăciune, abia întrupată, abia respirată) – care constituie matricea şi poansonul de aur pentru poezia Doamnei Adela Popescu – ne obligă să zburăm cu gândul la tainicul limbaj al zimbro-geţilor, la serenitatea Gânditorului de Hamangia (calm răstignită şi pierdută prin Proxima Centauri) şi la pleiada de simboluri arhaice sintetizate, cu forţă de titan, de Constantin Brâncuşi, sculptorul Luminii, al Învierii, Înălţării şi Pogorârii Duhului Sfânt, în atât de blânda şi strania, blajina şi cald prietenoasa Cuminţenia Pământului: capodoperă şi piatră de hotar în sculptura mondială, încă din 1907.
Delicată şi numai aparent fragilă, precum nevăzutele limbi de ceas ce fiinţează în adâncul şi în zarea Calendarului de andezit de la Sarmizegetusa (din cea mai străveche Grădişte transilvană), extrem de exigentă cu propria-i creaţie lirică şi parcimonioasă în editări, în întemeieri poligrafice şi răsădiri pe ,,suport de hârtie”, cum se grăieşte în acest nemilos început de secol XXI -, Adela Popescu logodeşte, în poezia sa, clocotul mocnit al horei noastre meridionale (roata/ spirala eternei reîntoarceri la obârşii, scalda/ botezul perpetuu în talazurile genuine ale oceanului primordial), ritmul tot mai dezinvolt apăsat al rustemului şi jocului ,,de doi” cu erupţia vulcanic-solară, abia tainic întrezărită, a dansului nostru emblematic, de virtuozitate nemaiîntâlnită pe Terra: Căluşul oltenesc, altoite pe zâmbetul, cheie a longevităţii, pe bunătatea de azimă aburindă şi pe bucuria bine mulcomită a ,,oltenilor” din celălalt capăt de ţară, din Nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare: bucovinenii poetului naţional Mihai Eminescu şi ai compozitorului cu destin de torţă în vâltoarea vremurilor, Ciprian Porumbescu.
Unicul poet român cu volum de autor în ediţie română şi japoneză (imprimat, în condiţii de excepţie, în Ţara Soarelui Răsare) -, Adela Popescu este scriitorul din această parte de lume căruia, în 1992, în USA, la Moonfall Press, Washington, D.C., i-au fost publicate, într-o percutantă culegere, 25 de poeme în opt limbi: Between us – Time/ Între noi – Timpul/ Entre nous – Le Temps/ Tra noi – Il Tiempo/ Kozottunk az Ido/ Zwischen uns – Die Zeit/ Mejdu nami – Vremia/ Entre nosotros – El Tiempe.
Mai tânără cu 29 de ani decât capodoperele brâncuşiene Cuminţenia Pământului şi Sărutul -, misterioasa Doamnă a spiritului românesc la modul absolut: Spiritul Olteniei şi Spiritul Bucovinei, Adela Popescu, este pe punctul de a reveni acum, în 2016, pe piaţa de carte, cu un volum incomparabil mai amplu, cvasi-cuprinzător al creaţiei sale: 141 de poeme. Până atunci, ne propunem să vă oferim, stimaţi cititori, o repede ochire asupra câtorva momente esenţiale din activitatea editorială a poetei în a cărei creaţie se logodesc şi cântă, la unison, Spiritul Meridional şi Spiritul Septentrional.
În 1975, când a debutat editorial, în Franţa, cu o ediţie bilingvă, ce reunea, într-o ediţie de lux, 15 poeme, sub genericul Entre nous – le temps – , Adela Popescu număra deja 22 de ani de la primele sale apariţii, cu versuri, în presa culturală românească. Reacţia criticii literare a fost pe măsura experienţei deja acumulate de poetă în răstimpul celor mai bine de două decenii de tainice eforturi creatoare. În România literară, din 3 iulie 1975, Laurenţiu Ulici se lansează într-o analiză atentă, după care concluzionează: ,,Dicţiunea poetei este simplă, directă, confesivă, urmărind mereu revelarea stării de dragoste, fără abuz metaforic, mizând mai curând pe forţa reflecţiei de a face atmosferă lirică. Sentimentul nu e niciodată violent, tensiunea caracteristică e mai mult bănuită sub o înfăţişare ce însumează candoare şi delicateţe.”.
La Timişoara, în revista Orizont, din 8 august 1975, Emil Manu afirmă: ,,Poeta a ştiut să aştepte, să se autocenzureze, ajungând la expresia poetică cea mai purificată de artificii. Volumul recent apărut, Între noi – timpul, ilustrat de Holley Chirot, e o dovadă a acestei aşteptări fecunde. Poemele sale sunt lieduri de o intelectualitate rafinată (…) Există în volumul Adelei Popescu o dialectică a dragostei, o sfială, o ocolire a violenţelor din cuvinte, o chemare a muzicilor şoptite.”.
În judeţul natal, hebdomadarul Teleormanul (Alexandria), din 17 aprilie 1976, consemnează, sub semnătura lui Al. Bădăuţă: ,,Înclinată mai mult spre meditaţie, poeta caută concentrarea expresiei, încărcând-o în schimb cu o bogată rezonanţă sugestivă. Două teme, care se întrepătrund, se oferă obsesiv gândirii poetei: timpul în curgerea lui ireversibilă şi iubirea a cărei clipă faustică nu poate fi totuşi oprită. (…) Poeta însăşi nu-şi mai dă seama dacă spre ea se îndreptă iubitul sau Timpul însuşi, care îşi începe opera de distrugere. (…) Realizată într-o formă de o feminină eleganţă şi de o conciziune amintind de arta lui Ungaretti, recenta plachetă a Adelei Popescu ne îndrituieşte să aşteptăm cu interes apariţia următorului ei volum de versuri.”.
În revista pentru românii din diaspora, difuzată în 72 de ţări, Tribuna României, din 15 iunie 1976, Andrei Corbea glosează: ,,Poetă a lucidităţii, Adela Popescu disociază, într-un complicat joc al aparenţelor, structurile realului (…). De la instinctualul apel la ajutor împotriva oarbei tiranii a timpului, ea parcurge drumul către o nouă viziune a cronologiei, umanizată prin memorie; este istoria, înfăţişarea tolerabilă pentru relativitatea existenţei individuale a timpului (…).”.
Deosebit de aplicată şi minuţioasă este analiza efectuată de Roxana Sorescu, în săptămânalul Uniunii Scriitorilor, România literară (24 iunie 1976): ,,Natură elegiacă, deloc exaltată, poeta cultivă tehnica sugestiei prin plasticizarea gesturilor oprite la jumătate, lăsând să se ghicească dincolo de ele surpările interioare.(…) Cum tema lirică latentă este pretutindeni forţa devastatoare a timpului asupra sentimentelor crezute invulnerabile, tensiunea se naşte dintre forma fugară şi eliptică a poemului şi copleşitoarea lui semnificaţie.(…) Prin tipul de sensibilitate, ca şi prin forma expresivă, Adela Popescu face parte din familia spirituală a poeţilor hai-ku-ului, iar poemelor sale le-ar sta bine pictate delicat în tuş pe pastelate mătăsuri japoneze.”.
Nicolae Mecu publică, în Revue Roumaine, nr. 4/ 1976, una dintre cele mai cuprinzătoare şi judicioase cronici literare de întâmpinare: ,,Poetei îi este foarte proprie această privire înapoi, cu un aer holderlinian, pe jumătate încrezătoare în virtuţile rememorării de a reface visul, pe jumătate sceptică – şi nu în zadar icoana unei atari situări ne este sugerată a fi pânza lui Rembrandt Autoportret cu Saskia pe genunchi, în care densitatea substanţială este dată de acea scrutare sub linia orizontului, care bemolează sensurile, adâncindu-le (…). Dacă piese precum Ce mai rămâne, Strigăt, Iluminare, Ne trebuia un teatru în fiecare zi, Fugă pot fi considerate poeme de dragoste, chiar dacă ele conţin ca pe o inerenţă sensuri metafizice difuze, încorporate imaginilor, numeroase altele scapă interpretării în acelaşi tipar tematic (…). Calmul şi echilibrul pe care-l degajă concentratele lirice ale Adelei Popescu sunt un produs, iar nu un dat. În spatele poemului senin, bănuim un îndelung şi încordat dialog al poetei cu sine şi cu lumea (…). Se cade totuşi să observăm caracterul limpid şi cristalin al expresiei poetice, de natură genuină, ca şi sensibilitatea de excepţie a intuiţiei şi meditaţiei, de o delicateţe ce nu încătuşează semnificaţia în învelişul superficial al înţelegerii lumii. Uşor criptice, poemele Adelei Popescu dezvăluie, la o lectură atentă şi reluată, înţelesuri diversificate, însă ceea ce le este propriu e rămânerea în ambiguitate (…). Pluralitatea difuză a sensurilor irigă ca plasma interstiţiile, spaţiile albe dintre poeme, conservând şi potenţând starea poetică de inefabil şi mister.”.
La rândul ei, Ileana Ghiţă-Negură (în mensualul de cultură bihorean Familia, nr. 7/ 1976, Oradea) descifrează astfel tainele poeziei Adelei Popescu, din momentul debutului său editorial: ,,Cheia de boltă a volumului este poezia Istorie. Aici, visului şi memoriei le este încredinţată suprema risipire a trupurilor noastre căzătoare (…). Meditaţia asupra timpului este adâncă, tulburătoare şi se concentrează în metafore nicidecum banale, epurate de orice rafinamente de prisos. O simplitate elegantă, o expresie elaborată, desigur, dar fără preţiozitate, caracterizează un vers concentrat, în care se sedimentează, la modul cel mai poetic, impresii contradictorii şi tensiuni echilibrate în armonii ritmice şi expresive.”.
În ediţia din august 1976 a revistei Viaţa românească, Florin Mihăilescu evidenţiază: ,,…deşi adună numai 15 poezii, adică în total 137 de versuri, confirmă o vocaţie indiscutabilă de trubadur lapidar şi sever al iubirii, o Louise Labe modernă, în care s-au decantat desigur tristeţile şi complexităţile unui secol traumatizant ca al nostru. (…) Sunetul pur al versurilor are ceva din sensibilitatea sobră şi profundă a liedului bacovian, de care se deosebeşte totuşi printr-un accent particular de pasiune feminină pe care strâmtele tipare ale versurilor nu-l pot împiedica să se afirme. (…) Admirabilă este sugestia pe care o transmit cu mai mult energie tocmai imaginile cele mai eliptice şi asociaţiile cele mai neaşteptate, a căror logică interioară nu e absentă însă niciodată.”.
Redutabilul poet, traducător şi eseist Al. Philippide îşi încredinţează exegeza sa critică atât României literare din 9 martie 1978, cât şi revistei Cahiers Roumains d’Etudes Litteraires din aprilie 1978: ,,Adela Popescu (…) cultivă o poezie care tinde către esenţe şi le atinge.(…) Chiar dacă nu este explicit exprimată, corelaţia aceasta dintre dragoste şi timp dă tonul general, adânc al poeziilor Adelei Popescu. Concluzia expresiei şi concentrarea gândirii poetice, atât de precar cultivate în lirica de astăzi, se observă pretutindeni în versurile sale, ceea ce asigură acestor scurte poezii vigoare şi, fapt totdeauna remarcabil şi de laudă când e vorba de versuri, îndeamnă la recitire, atât în original, cât şi în versiunea franceză, excelent lucrată. (…) O carte de debut care este o frumoasă împlinire.”.
Volumul de debut al Adelei Popescu stârneşte, se înţelege, ecouri şi în Japonia – prin Haruya Sumiya -, în Israel –sub semnătura avizată a lui Ezra Fleischer – şi în Noua Zeelandă, unde Norman Simms comenta, în 1979: ,,Situate într-un context de aluzii la marea artă (Hamlet, Rembrandt, Stendhal), poemele sunt exprimări fine despre dragoste şi moarte, despre nuanţele comunicării.”.
Reluare, peste milenii, a dragostei adamice, dintre stră-stră-moşii noştri Adam şi Eva -, iubirea trăită şi nemurită în versuri de Adela Popescu nu este, decât până la un punct, cu preponderenţă, între Femeie şi Bărbat. Ea tinde să urce până la treapta supremă: Amor Intelectuallis Dei/ Iubirea Spirituală de Dumnezeu. Aşadar, una dintre sugestiile discrete, dar perceptibile pentru cititorul avizat, este aceea că, în străfundurile sale ancestrale, Timpul nu-i altceva decât însuşi Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, genericul întregului univers liric al autoarei (născută în Beuca, judeţul Teleorman, logodită, încă din studenţie, cu Bilca, judeţul Suceava, satul natal al viitorului său soţ: criticul şi istoricul literar George Muntean) poate deveni Între noi – Dumnezeu.
Grupajele Adelei Popescu, aflată pe malurile oceanului primordial, încep (în volumul octolingv, publicat la Washingotn D.C., în 1992, ca şi în cel de-al treilea, dar primul publicat în România, la Editura Eminescu, în 1998) cu poemul Reflux, care trimite frontal, fără cruţare, la lumea lui William Shakespeare. Cităm integral cele trei strofe: ,,Am crezut în minunile dragostei/ cum Hamlet în fantoma tatălui-rege;/ în începuturile mele fragile şi candide/ tot ce-am făcut a fost fără de lege.// M-am dăruit cu orbitele goale/ dragostei pe care n-o cunoşteam,/ ascultând cu urechile-argintii ale nopţii/ paşii pe care nu-i cutezam.// Vârsta liniştii am prins a pătrunde/ de mine-nstrăinându-mă prin lege;/ am crezut în minunile dragostei/ cum Hamlet în fantoma tatălui-rege…”
A doua inscripţie lirică, din ediţia americană în opt limbi, se chemă chiar Între noi – Timpul: ,,Şi te iubesc acum când nu mai am/ cuvinte norocoase să te cheme,/ când între noi stă timpul ca un geam/ şi ne privim tăcuţi ca în portrete…// Aş vrea să râd cum râde-un diamant/ şi-aş vrea să te prefaci nepăsător,/ dar peste umăr cupe să ciocnim,/ s-aprindem întunericul, să fim// ca-ntr-un tablou celebru de Rembrandt…”.
După autoportretul-crochiu, cu ecouri de hai-ku: Singură (,,…Absurd,/ în ochii grei,/ sub lama cerului,/ cernite,/ cădeau pădurile de tei…”) -, întâlnim un viforos Duh rău, de o vigoare lirică indiscutabilă: ,,Opreşte-mă, sunt raza care vine/ şi s-ar putea cu moarte să te-alint…/ Propteşte bine poarta către timp,/ alungă-mă, să mă agăţ de Lună/ cum de urechi cerceii de argint…”.
În prefaţa din 1992, a acestui volumul imprimat în Capitala USA, prefaţă de un rafinament eclatant, echivalentă cu un studiu de caz, semnată de Thomas C. Carlson (Memphis State University, Tennessee), eruditul hermeneut nord-american porneşte de la ,,scanarea” spaţiului (fizic) ce-şi pune amprenta pe universul literar al Doamnei Adela Popescu, maestră a tâlcurilor multiple, ascunse, parcă după o anume ştiinţă, artă şi tehnică, stăpânite numai de marii iniţiaţi în limbajele ezoterice: ,,Plaiurile din nordul României nu-ţi taie răsuflarea ca Pampasul în Argentina ori Serengeti în Tanzania. Nici Munţii Carpaţi nu seamănă cu imaginile marilor răvăşiri ale Alpilor Elveţieni sau ale Anzilor Cordilieri. Geografia României este însă ceva mai mult decât atât -, este mai greu de prins dintr-o dată, mai subtilă, mai pătrunzătoare, dar nu prin capacitatea ei de a proclama, ci prin aceea de a insinua. Este o geografie afectivă, răspunzând nu atât ochiului care înregistrează, cât inimii care zăboveşte”.
Dintr-o atare perspectivă şi înscriere în context (geo-fizic!), universitarul american Thomas C. Carlson translează direct şi cu siguranţă maximă în falia grea de sensuri a specificului naţional, a identităţii noastre culturale irefragabile: ,,Pământul acesta este <spaţiul mioritic> al lui Lucian Blaga – o întindere de molcome unduiri care încep la Dunăre, la graniţa României cu Iugoslavia, şi se sting, în cel mai strict sens al cuvântului, în şesurile din spatele gospodăriei Adelei Popescu” (n.n. de fapt, aceea a soţului: George Muntean, din Bucovina). După ce reiterează faptul că Blaga a formulat strălucit ceea ce generaţii de artişti populari ştiau instinctiv despre această geografie: anume că acest ,,spaţiu” este, în aceeaşi măsură, o stare culturală a spiritului, o conştiinţă, pe cât este un dat topografic -, reputatul şi doctul exeget din Tennessee face un salt admirabil spre o altă zare a demonstraţiei sale de o fineţe remarcabilă: ,,Este îndeajuns să luăm seama la modelele ritmice ale cusăturilor româneşti sau la repetările biomorfice din sculptura lui Constantin Brâncuşi pentru a vedea topografia transpusă în artă. Ceva incantatoriu, ceva hipnotic fiinţează în modelul structurator al artei româneşti: citiţi poemele din acest volum”.
Aceste consideraţii selecte ne readuc în memorie felul cum Walter Zanini consemna caracterul complex al surselor lui Brâncuşi, iar Mircea Deac reliefa, cu claritate şi fermitate, în prelungirea acestora: ,,Nu mai este nicio îndoială că Brâncuşi a cunoscut legendele străbune româneşti, miturile indiene vechi, mitologia greacă şi eroii săi”. La rândul nostru, îngăduiţi-ne, stimaţi cititori, să afirmăm şi noi că, la fel ca în creaţia brâncuşiană, preţuită la scară planetară, în poemele Adelei Popescu putem descifra ,,rezonanţe de concepţie, o influenţă afectivă şi imaginativă”, care îi dau imbold să mediteze profund şi sistematic asupra caracterului universal al originii lucrurilor.
Aidoma Cuminţeniei Pământului, apreciată la prima sa expunere, în cadrul unei expoziţii colective din Bucureşti, drept ,,stranie”, cu totul diferită faţă de sculpturile de inspiraţie neoclasică -, această capodoperă, creată în 1907, împreună cu Sărutul (,,veşnicul şi teluricul al nostru Dragobete – cap de primăvară”, în percepţia lui V.G. Paleolog), îi stârneşte lui Al. Vlahuţă un comentariu elogios, publicat în ,,Universul” (1910), din care spicuim: ,,Cine a văzut-o o dată, nu o mai poate uita”; cioplită în piatră şi figurând o femeie goală ,,ce şade cu adevărat foarte cuminte în capul oaselor, cu genunchii şi braţele zgribulit strânse, în atitudinea unei fiinţe pătrunse de frigul eternităţii (s.n.), cu ochi mici, apropiaţi, abia crestaţi (…), ochi care nu privesc afară, ci înăuntru, în misteriosul infinit din lăuntru. Ai zice o divinitate ciudată, găsită sub dărâmăturile vreunui templu antic”. În coordonatele detaliate mai sus, se regăseşte spiritul mitozofiei şi erozofiei lirice create de Adela Popescu, poemele sale fiind, ca şi Cuminţenia Pământului, creaţii artistice cu conţinut filozofic -, conţinut ,,care, în formă implicit, vorbeşte despre poziţia omului în Univers”.
Dincolo de mode şi timp, descinzând, parcă, direct din Olimp -, poezia Doamnei Adela Popescu dă seamă, la cumpăna dintre milenii, despre filonul inepuizabil al spiritului românesc ca matrice a dialogului neîntrerupt dintre Om şi Dumnezeire, sub semnul armoniei şi belşugului de lumină, al esenţelor perene, lapidarităţii expresive şi virtuozităţii stilistice.
Pe cât de românească, pe atât de europeană, poezia Adelei Popescu ilustrează, cu asupra de măsură, vocaţia universală a literaturii şi artei noastre, în zorii secolului XXI.
DAN LUPESCU
Craiova, 13-19 aprilie 2016
