25 C
Roșiorii de Vede
joi, iulie 18, 2024

Concentrice, inelele vârstelor

Dan LUPESCU despre…

Concentrice, inelele vârstelor

Poetei ADELA POPESCU (II)

ADELA POPESCU

            Miraculos şi iradiind o discretă, dar viguros cathartică putere de re-întemeiere/ re-întinerire perpetuă -, continentul insolit al poeziei Doamnei Adela Popescu se înalţă, după tainice ritmuri, cu vagi ecouri shakespeariene, spre cerul mereu mai aproape, mereu mai departe al întâlnirii cu Duhul tăcerii.

Botezate, parcă, în tălăzuirile, reluate la infinit, ale unei estetici a tainei  (tânjind deloc după aurul şi purpura încercănată a amurgului violet, ci doar după sacra mireasmă a buchetului de busuioc, în care se zbate aurora unei noi dimineţi auguste), cuvintele-îngeri, cuvintele-vulturi însetaţi de Absolut, din poemele Adelei Popescu, se adună, roată-roată, se împrăştie şi iarăşi se adună, în hora fără sfârşit a rostirii/ a scrierii, Hora Facerii, a Genezei, deoarece la început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Dumnezeu…

Hora Unirii întru Spirit, anunţată prin buzduganul de foc al Hestiei, care bate, înălţător, tămăduitor, în porţile desfolierii, văl cu văl, în căutarea tenace şi temerară a esenţei propriei fiinţe -, desigur, şi a lamurei poemului în sine, a forării surâzător-luminânde prin faliile matusalemic-viforoase ale timpului iubirii-timp mângâiere, ale timpului mărturisirii-timp iertare, ale timpului trecerii-timp al naşterii spre nemargini de Fire… Dar, toate acestea, mai ales, sub spectrul Timpului ca uriaş, galactic animal de pradă – niciodată văzut, ci numai presimţit, cu înfrigurare metafizică, ca o iminent ameninţătoare avalanşă, gata să-şi prăvălească, năvalnic, hlamida albă (biruitoare?, fatală?) peste inocenta făptură a iubirii, peste Casa Poemului, care-i cochilia străvezie a Casei Iubirii şi Iertării Zalmoxiene, a Casei Armoniei Planetare şi Universale…

Pe cât de caldă şi graţioasă, sprintenă şi mlădioasă (ca briza îmbrăţişând şi înfiorând lanul de maci de un roşu incendiar) este fiinţa omului Adela Popescu, la oricare dintre vârstele trăite până acum, pe atât de bulversant masculină este mentalitatea, atitudinea şi viziunea ce se degajă din lirica sa, deloc edulcorantă, trandafirie, feminină, ci scăldată în parfumurile tari ale moscului, tabacului ori cedrilor din Liban, ciupite, traversate, din când în când, de aromele exotice ale santalului, ,,şatirate”, sincopat, de acelea ale rozmarinului, peliniţei şi isopului, înălbindu-ne mai mult decât toate zăpezile lumii…

Voluntar ori involuntar, ciclurile de poeme ale Doamnei Adela Popescu – crescând concentric, de la o ediţie la alta, de la 15 (în anul 1975) şi 25 (în 1992), la 53 (în ediţia din 1998), 72 (în anul 2003, în două ediţii bilingve, imprimate la Tokyo, în Editura Michitani, domnia sa fiind, cum s-a reliefat, ,,primul poet român publicat cu o carte în Japonia de azi şi dintotdeauna”, volume ,,eveniment, de o valoare inestimabilă”), până la 115 (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) şi, în curând, la 141 (în anul de graţie 2016) – sunt, peste milenii, o replică originală la Cântarea Cântărilor, desigur, într-un stil aparte, de secol XX-XXI, filtrat prin vâltoarea cuceririlor succesive ale poeziei din ultimii două mii de ani.

Poemele Adelei Popescu par cioplite în marmura nemuririi, sculptate cu mână sigură de Sfarmă-Piatră, în duhul căruia chiar şi cea mai sălbatică stâncă se lasă îmblânzită, devine argilă miraculoasă, luând forme de talere, chiupuri şi amfore care cântă, de vase ceramice cu însemne solare, din culturile antice Cucuteni şi Gumelniţa, Vădastra, Cârna sau Cârcea. Poeme sculptate cu vigoare de  bărbat. Bărbat inspirat de zei, stăpân deplin pe sine şi pe dalta extrem de fin ascuţită, cu tăiş de laser muiat în tăria spaţiilor interstelare şi interstiţiale ale inefabilului…

…Asemenea marelui poet-filozof Lucian Blaga -, fiica învăţătorilor Andreica şi Ion Popescu, apostoli ai satului Beuca (din Teleorman), pare să poarte necontenit, în străfundurile sufletului său, întrebarea: ,,Ce este cuvântul? Orice cuvânt?… Nimic altceva decât o rană a tăcerii”. Întrebare căreia îi adaugă zeci, sute de alte şi alte întrebări, având înţelepciunea fragedă de a nu ne oferi nicicând răspunsuri, ca şi inspiraţia de a nu pune, niciodată, absolut niciodată, întrebarea orbitoare şi necruţătoare, cum lama ghilotinei: Şi, totuşi, Între noi – Timpul?…, pe care, însă, o sugerează necontenit, ca prezenţă insidioasă, din Absolut – ochi divin care le rânduieşte pe toate, la vremea cuvenită.

Deloc temătoare că poate pierde crâncena bătălie cu timpul – Adela Popescu publică, în cadenţă domoală, niciodată grăbită, publică de şase decenii, în reviste româneşti precum Tânărul Scriitor (unde a debutat, la vârsta de numai 17 ani, şi unde a obţinut cvasi-instantaneu un premiu la Concursul Literar Internaţional organizat de Uniunea Scriitorilor, cu ocazia celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti), publică în Contemporanul, Luceafărul, România Literară, Lamura (Craiova), Viaţa Românească, Poesis (Satu Mare), precum şi în hebdomadare ori mensuale cu profil de magazin cultural din Grecia, Italia, Iugoslavia, Suedia, USA, Noua Zeelandă. Creaţiile sale au fost, totodată, selectate şi incluse în antologii lirice girate de prestigioase edituri din România şi de peste fruntarii.

Şi în plan editorial, Doamna Adela Popescu a publicat rar şi bine. Consistent. Convingător. După formula secretă a marilor arhitecţi şi constructori, calfe şi zidari, meşteri mari, maeştri şi venerabili ai catedralelor occidentale, baroce şi gotice, care te strivesc prin dimensiunilor lor colosale, a căror edificare s-a întins nu pe ani ori zeci de ani, ci pe secole.

Poeta – în ale cărei obârşii simţi zvâcnetul aripilor îmbătate de azur ale zăganului oltenesc, logodit cu oceanul cristalin, de inocenţă, al căprioarelor de sub geana Ceahlăului şi cu lumina tămăduitor bizantină a frescelor bisericilor noastre mânăstireşti din Bucovina: Voroneţ, Suceviţa, Humor, Moldoviţa… – nu s-a împrăştiat în zeci de apariţii editoriale, cu titluri care de care mai frapante ori fistichii. Dimpotrivă. Scrie de o viaţă. Sub acelaşi titlu. Scrie una şi aceeaşi carte. Nu o calchiază, la nesfârşit. Ci o re-scrie, prin consolidări succesive, concentrice, prin adăugiri de noi şi noi inele de vârstă (similare acelora din lăuntrul copacilor). Conştient au ba, Adela Popescu îşi cristalizează universul liric după modelul Demiurgului, care a creat Lumea în şapte zile. Primele două volume ale ei au văzut lumina tiparului în Franţa şi în USA.

Într-o zi de Luni, a anului 1975, la Paris – Oraşul Lumină, secole la rând Capitala Culturală a Omenirii -, sub streaşina eclatantă a Editurii Saint Germain-des-Pres, Adela Popescu îşi luă inima în dinţi şi imprimă cea dintâi carte a sa, în ediţie bilingvă (română-franceză): Entre nous – Le Temps. 15 (cincisprezece) poeme, în ţinută impecabilă. Pe prima copertă: reproducerea gravurii ,,Masca Profetului”, creată de pictoriţa americancă Holley Chirot, care, ne încredinţează autoarea, ,,a creat şi a numerotat şi tirajul altei gravuri, pe hârtie preparată chiar de ea, pentru exemplarele de lux”. Şi a fost ziua întâi…

Aşadar, editorial, Adela Popescu nu a debutat în patria natală, ci în Franţa. Volumul s-a bucurat de o bună, foarte bună primire din partea criticii literare.

…Şi a fost ziua a doua, …la distanţă de 17 ani (aproape un majorat), în 1992 când, peste ocean, la Washington, girat de Moonfall Press, îi apărea Doamnei Adela Popescu al doilea volum: Between us – Time/ Între noi – Timpul. Studiul introductiv este semnat de universitarul Thomas C. Carlson, care notează tranşant: ,,Asemenea geografiei ei, arta României este ospitalieră: ea atrage, captivează. Dar, cum arăta Blaga, mai există şi o altă dimensiune, poate chiar mai importantă, a geografiei româneşti, fie că e vorba de aspectele ei exterioare sau interioare. Experienţa românească ne apare blândă, tocmai datorită faptului că ea este atât de tenace şi atât de flexibilă. Topografia României se dezvăluie ca o adâncă mare interioară deoarece a avut de îndurat prin vremi. A fost erodată şi patinată până a devenit într-atât de molcomă şi de mângâietoare încât te îmbie s-o atingi. Munţii nu domină geografia acestei ţări prin înfricoşare şi forţă: ei impun respectul datorat patriarhilor de demult, care au avut de pătimit şi au atins astfel înţelepciunea.”.

Sobru şi demn de orice mare poet al lumii, volumul nord-american al Adelei Popescu, a apărut într-o formulă editorială apreciată de celebra Bibliotecă a Congresului American ca fiind unică: 25 de poeme în opt limbi. Adică în română şi: în engleză (traduse de Excelenţa sa Kiki Skagen Munshi, diplomat de carieră), în franceză (transliterate de poetul E. Ar. Zaharia Macovei), în italiană (de universitarii Bruno Mazzoni şi Rodica Locusteanu), în maghiară (de poetul Cseke Gabor), în germană (de prof. Livia Cazaban), în rusă (de jurnalistul profesionist Nikolai Morozov şi Nataşa Nicolau-Bogdan), în spaniolă (de universitarul Mircea Doru Brânză). Această ediţie de la Washington, din 1992, este decorată cu opt gravuri, în interior, şi o acuarelă, pe prima copertă, toate reproduse în alb-negru, create de aceeaşi pictoriţă din America: Holley Chirot.

Autorul prefeţei, Thomas C. Carlson (profesor la Universitatea Memphis din Tennessee, USA, poet, eseist şi traducător), reliefează, în profunda şi pătrunzătoarea sa exegeză introductivă: ,,Tocmai acest paradox geografic, cultural, artistic – această tenacitate blândă – a fost ceea ce nu au izbutit să înţeleagă hoardele care au năpăstuit două mii de ani istoria României. Astăzi ele s-au topit în nefiinţă; în vreme ce băştinaşii au rămas locului. Atunci, de ce n-ar proslăvi românii în arta lor acest paradox salvator?”.

După o cuprinzătoare incursiune în trecutul şi în geografia mitică a României, hermeneutul american trece – o dată pregătit terenul, patul germinativ al analizei sale literare –, trece nemijlocit la fenomenul Adela Popescu, punctând categoric: ,,Adela Popescu o face fără îndoială (n.n. răspunde, prin arta sa, numitului ,,paradox salvator”) în aceste 25 de poeme de o încântătoare măiestrie, atât de româneşti, atât de personale şi, din fericire pentru noi, atât de universale prin rezonanţa lor. Aflăm aici moliciunea cărnii, dar şi tăria tendonului şi a osului, o vulnerabilitate care este frecvent dezminţită de tonul militant al mesajului”.

Cu siguranţă de clarvăzător şi fachir, dar şi de neurochirurg de secol XX-XXI – Thomas C. Carlson formulează o serie de judecăţi de valoare memorabile: ,,Cum sugerează titlul însuşi al volumului, materialul predilect pe care s-a axat poeta este unul tradiţional: dragostea şi nestatornicia. Dacă temele sună shakespearian, ele şi sunt. Este mult Shakespeare în poemele Adelei Popescu. Ea priveşte ţintă, neclintită, în aceleaşi flăcări metafizice. Şi pune aceleaşi grele întrebări: Este implicarea emoţională înţeleaptă, faţă cu goana nemiloasă a timpului? Se pot <închide porţile timpului>? Este iubirea o amânare a execuţiei?”. După care eseistul american din Tennessee nuanţează, răspunzându-şi/ răspunzându-ne cu exactitate: ,,Fapt absolut evident, nu vrem să spunem, prin aceasta, că poemele ei sunt exerciţii beletristice de sorginte imitativ-renascentistă. Adela Popescu explodează elocvent formele fixate ale versului shakespearian şi foloseşte un limbaj care nu a fost la îndemâna Bardului şi de neimaginat pentru el. În plus, ca limbajul întregii poezii bune, cel al Adelei Popescu deopotrivă linişteşte şi surprinde şi nu îngăduie ca viziunea ei să primească un răspuns de complezenţă, în termeni generali (traducerile în engleză păstrează admirabil aceste calităţi).”.

Pentru a exemplifica toate cele reliefate mai sus, Thomas C. Carlson face apel la excelentul poem (n.n. sintagma îi aparţine) ,,Ne trebuia un teatru în fiecare zi”, scoţând în evidenţă că Adela Popescu ,,mânuieşte cu îndrăzneală metafora teatrului”, spre a stabili calitatea eternă a iubirii ei: ,,Ne trebuia un teatru în fiecare zi, -/ decoruri şi costume,/ nimicurile mii,/ şi să jucăm iubirea/ bezmetici şi convinşi,/ până chemaţi la rampă/ ieşeam măreţi şi ninşi”.

În continuare, criticul literar  din USA aduce în prim-plan realitatea lirică în conformitate cu care, în fapt, ,,metafora este întoarsă pe dos; în cadrul ei, viciile sunt transformate în virtuţi şi, procedând astfel, poeta ne ajută să <vedem> cu un ochi proaspăt, după care conchide, în finalul acestei părţi a demonstraţiei sale de hermeneut exersat: ,,Nu se poate cere mai mult unui poem”.

Trece apoi la o altă suită de nuanţări: ,,Totuşi, o asemenea convingere că iubirea are puterea de a încremeni lucrurile nu este o constantă în poemele Adelei Popescu. Şi este bine că nu e. În aceste poeme, considerate în ansamblu, poeta face dovada unui rafinat şi temerar refuz de a găsi soluţii facile sau de a cădea pradă consolidărilor ţinând de tradiţie. De la ,,Reflux”, primul poem al culegerii, şi până la ,,Ecou”, ultimul, traiectoria emoţională urcă şi coboară o dată cu descoperirile de sine şi îndoielile poetei. Sunt clipe când ea crede <în minunile dragostei/ cum Hamlet în fantoma tatălui-rege> (,,Reflux”), când crede că iubirea apără inocenţa de ravagiile cinice ale timpului: <Rămânem dar, de-a pururi,/ aceleaşi inimi mici/ şi stingheriţi în haine/ prea mari pentru copii> (,,Ne trebuia un teatru în fiecare zi”). În alte momente, însă, poeta intuieşte că iubirea este o mare iluzie a <cărnii istovite> (,,Prag”), că <vine împărăţia ţărânii> (,,Semn”). Ea întrevede chiar posibilitatea ca iubirea, datorită inaptitudinii poetului de a o numi, să nici nu existe:  <Cine mai crede în cuvinte?> (,,Ecou”).”

adela popescu si george muntean

…Înainte de a încheia această secundă călătorie sui generis pe continentul liric visat, trăit şi clădit de Adela Popescu – poeta esenţelor decantate enigmatic, cu vocaţie de geometru şlefuind îndelung, cu severitate, fiecare faţetă a viitorului diamant, poeta cu forţă de Anteu şi tenacitate mântuitoare de Sisif, cu lapidaritate brâncuşiană, limpiditate de casă cu prispă (filtrând cu dibăcie lumina soarelui torid de vară, dar, dimpotrivă, îmbiindu-l generos pe cel de iarnă, prin raportul măiastru dintre unghiul razelor Soarelui, în fiecare dintre cele două anotimpuri extreme, respectiv, unghiul/ lăţimea streaşinei, conjugate cu înălţimea şi expunerea frontală a ferestrelor…) şi a zborului involt de săgeată podidită în iubire azurie, smerenie şi evlavie dalbă al bisericuţei maramureşene din lemn -, ne îngăduim să spicuim frânturele scânteietoare, prin expresivitate, prospeţime metaforică şi un soi de virtuozitate a verbului, uneori abia induse.

Iată câteva mostre, demne de memorat: ,,M-am răvăşit cu faţa prin nectar./ Acum sunt albă, galbenă vă par…/ ca soarele-n amiezi, fără chenar,/ şi-mi desenaţi conturul în zadar./ Acum sunt albă, galbenă vă par -/ nu-mi cântăriţi lumina în cântar.” (,,M-am răvăşit cu faţa prin nectar” – n.n. Constantin Noica ar fi optat pentru varianta ,,chipul”, în loc de ,,faţa”!); ,,O, tu eşti marea mea albastră/ spre care zbor incendiată/ cu gândul frânt peste fereastră…// Şi eşti cutremurul năpraznic/ ce nu-mi îngăduie zăbavă/ şi-mi scutură prea mândru pomul/ cu toate fructele în iarbă…” (,,Aripă”).

O forţă irepresibilă denotă poemul ,,Ce mai rămâne”, conceput parcă ,,pe dos” faţă de năduful ce irumpe din această explozivă inscripţie-destăinuire: ,,Nebună deci, când te privesc în Lună,/ întreţinută mult prea mult de vis,/ nesfântă dintre toate şi Narcis/ sau diavol chinuit în rugăciune,/ c-un singur ochi spre lume-abia deschis;/ nebună, când te caut noaptea-n mare,/ când de iubire singură, omor./ Şi-atuncea, dreaptă-ntreb, ce mai rămâne,/ ce mai rămâne lor, şi lor, şi lor…?”.

Deloc existenţialist, dar cu o cadenţă străfulgerată parcă dintr-o litanie, poemul ,,Strigăt” se desfăşoară învârtoşat – în stilul vijelios, de rafinată virtuozitate al picturilor în tuş, caligrafiate dintr-o singură, neîntreruptă linie, de artiştii plastici chinezi. În faţa iubitului – Timpului! -, devenit ,,străin”, poeta se face că probează ,,măştile iubirii”, dar, de fapt, le zvârle cu gesturi precipitate, accelerate, cu furie mocnită. Trăirea este atât de acută, ţiuitoare, asurzitoare, încât protagonista (care se autopercepe, înţelegem, aidoma imensei mări, nemuritoare) …seacă de albastru, devenind nămol. Dar iată această poemă, cu înfiorări shekespearian-bacoviene, drapată în armonii eminescian-bucovinene: ,,Şi-acel efort de inimă cu care/ probam, străine, măştile iubirii/ când uşile cădeau ca nişte palme,/ când împotriva binelui şi-a firii/ secam de-albastru, devenind nămol…/ O, timp oprit, când elefanţii mării/ se îmblânzeau călcând pe trupul gol…”

,,Iluminare”, poemul imediat următor, ne surprinde prin tonurile grave, de clopot de catedrală, ale cavalcadei de reproşuri aduse Timpului, mascate în suita de auto-reproşuri, derulate – ne putem imagina – într-un decor de teatru elisabethan: ,,Trebuia să îmi apăr iubirea de tine,/ pentru că adevărata iubire/ era aşa cum eu o visam./ Trebuia să încep să cred că mi-e bine,/ pentru că tu erai pretextul de care fugeam…/ Trebuia să par inconştientă ca fulgerul,/ dezordonat să înot, să înot,/ să nu deosebesc plânsul de apă, -/ până unde-i marea cea mai adâncă,/ până unde-i cerul cel mai înalt;/ sfâşiindu-mă lung de greutatea trupului-cârmă,/ săgeată tristă să mă depărtez de nisip,/ de spumele înşelătoare, frumoase, de sârmă…”.

După ,,Fugă” (,,În jocul de-a iubirea/ oglinzi curate-mi ceri,/ (…)/ ci eu sfidez măsura/ cu-ngheţuri şi cu veri/ şi plec plutind felină,/ citindu-l pe Stendhal…”), ,,Destin” (,,Vom merge-n şir -/ cămile răbdătoare,/ călcând nisipuri albe/ sub picioare;/ şi vom visa/ pustiuri roditoare,/ când norii ning/ asupra noastră sare…”), ,,Drum” (,,M-ai refuzat odihnei/ şi mai fum/ decât talazul,/ decât firul Lunii,/ mi-e dorul fascinat de ochii-acei/ ce-i poartă-n pene,/ singurii,/ păunii…”), Adela Popescu poposeşte  mai îndelung pe o ,,Scară” (poem cu mult mai lung, de 36 de versuri, decât cele pe care le practică, îndeobşte), meditând, în final, cu o speranţă care nu s-a rupt, totuşi, definitiv de ţărmurii de gheaţă ai angoasei: ,,Sunt acum pe ultima treaptă a lumii,/ aici, pe Everestul supus/ ca un ghepard îmblânzit./ Nu se poate/ să nu se audă/ undeva/ bubuitul acesta de tobă -/ când eu mă bat în piept cu pumnul soarelui.”). Ne place să bănuim că, pornind tocmai de la sugestia din penultimul vers al acestui poem: ,,Scară”, editorul volumului din anul 2013, a ales imaginea pentru coperta dintâi.

Virtuţile ,,Baladei” lui Ciprin Porumbescu şi, în egală măsură, ale ,,Rapsodiei a II-a” a lui George Enescu, cu străluciri cromatice şi corespondenţe din ,,Oratoriul bizantin de Paşti” de Paul Constantinescu, sunt concentrate, ca într-un minereu de maximă puritate, în poemul antologic ,,Dimensiune”, poem de inspiraţie patriotică, în sensul cel mai înalt al expresiei – patria fiind tema cea mai dificilă pentru orice poet, veritabilă probă de foc, poate cu mult mai grea decât aceea a creaţiilor lirice de sorginte cosmogonică ori filozofică. Este vorba, subliniem, de poezie patriotic adevărată, nu de versuri găunoase, patriotarde, punctuate prin înşelătoare rime facile, ce dau ostentativ din coadă, fără a avea nimic a spune.

Acest Portret de Ţară, greu încercată de-a lungul milenarei sale istorii, este, vrând-nevrând, cel mai autentic Autoportret, în sonorităţi marmoreene, răscolitoare, pe care şi-l conturează Adela Popescu, în imnul ,,Dimensiune”, re-descoperindu-şi şi re-scriindu-şi dimensiunile irefragabile ale obârşiilor sale. Tensiunea lirică este de standard foarte înalt, specifică versetelor biblice, după fiecare dintre cele cinci secvenţe impunându-se o pauză pentru culegere (de ecouri mute)-re-culegere, pentru cuget-cugetare…

O întrezărim, aievea, pe această urmaşă a Hestiei, oficiind sacerdotal şi îndemnându-ne, iniţiatic, mai întâi: ,,Lăudat fie aerul sacru,/ cumpănitor de anotimpuri rotitoare/ printre norii istoriei vitrege/ care încă şi încă mai doare.”. Cum afirmam puţin mai înainte, se cuvine o pauză de meditaţie, o respiraţie profundă, în 4 x 4 timpi, şi abia după aceea trecerea la versetul/ psalmul al doilea: ,,Lăudat fie, cu laudă-cântec,/ aerul obârşiei, netemător,/ peste care puhoaiele lumii cumplite/ nu au putut să-şi treacă/ victoriile lor,/ bolnav împlătoşate/ în alte legi şi glorii/ din secole de spaime.”.

…Iarăşi, pauză de coborâre-înălţare în propriul cuget şi în acelea ale străbunilor, grefată pe o respiraţie profundă şi lentă, în patru timpi, rostind rar, pe fundalul unei concentraţii maxime: ,,În numele şi cu voia Sfântului Duh -, inspir Iubire, expir Iubire… Inspir Iubire – Expir Iubire… Inspir Iubire – Expir Iubire. Amin!”… Vizualizând conectarea la Lumina Iubirii Sfântului Duh, trecem uşor, la cel de-al treilea verset al poemului antologic ,,Dimensiune”: ,,Lăudat fie aerul limpede,/ cu miresme de brad,/ şi zăpadă, şi soare,/ biruitor al nesfârşitelor degete/ până-n unghii pline de aurul/ pământului nostru râvnit (s.n.).”. Apoi la al patrulea (penultimul) verset: ,,Lăudat fie, odată cu ţipătul/ naşterii sfinte,/ aerul, care ne-aprinde/ plămânii fierbinţi,/ de respirarea amară -/ clopot răsunător/ bătut în primejdii de Ţară,/ a suprem încercaţilor/ neamului nostru părinţi.”.

Trăirea întru Iubirea de obârşii, de neam şi de Ţară atinge apogeul în cel de-al cincilea verset al poemului ,,Dimensiune” scris de Adela Popescu, ale cărui sonorităţi biblice ne trimit cu gândul la vestitul protopsalt, imnograf şi poet străromân Niceta Remesianul, autorul uneia dintre cele mai frumoase şi răspândite cântări de slavă a PreaSfintei Treimi: ,,Te Deum Laudamus/ Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.

În versiunea Doamnei Adela Popescu, acest îndemn la calm şi pace lăuntrică, la punerea unui bun început la temelia salvării/ continuităţii/ mântuirii are rezonanţă de rugăciune isihastă, geamănă cu formula de bineţe/ salut şi rugăciune a ţăranului român dintotdeauna: ,,Doamne, ajută”. Însumând 7 versuri (cifră divină), strofa finală din poemul menţionat sună astfel: ,,Lăudat fie scutul tăriei,/ strălucind în carpatica urnă-rotundă:/ neatins, între-averile lacom prădate,/ ne-ncărcat de străinele care de jaf şi omor,/ viu rămas, pe de-a-ntregul al nostru,/ adăpost al speranţelor treze,/ suitor prin vecii ca un dor.”.

                                                            DAN LUPESCU

Craiova, 13-19 aprilie 2016

Articole Conexe

Ultimele Articole