Emigrarea în deznădejde
Oamenii sunt tentaţi să creadă că, dacă într-o împrejurare anume nu ai reacţionat, eşti condamnat în veci să nu o faci sau, cel puţin, eşti culpabil, pentru a nu mai avea dreptul de a reacţiona niciodată sau ţi-ai pierdut acest drept sau nu mai eşti credibil sau…Situaţiile se pot multiplica pentru a întregi imaginea paradoxului şi a absurdului.
Literatura m-a învăţat, însă, că sunt situaţii care te pot transforma atât încât să anuleze viaţa de dinainte. După înţelegerea unei erori, viaţa poate începe din momentul acelei revelaţii care a produs schimbarea altfel. Ai şansa mereu de a ieşi din fundăturile destinului pentru a regăsi adevăratul drum.
Aş aduce în memoria culturală romanul lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor. Personajul, Apostol Bologa, asistă, vă amintiţi, desigur, la început, la condamnarea unui sublocotenent ceh, Svoboda. Crede în abstracţiuni, în datoria faţă de stat, mai ales. Condamnându-l pe Svoboda – libertate – la moarte, ca membru al Curţii Marţiale, el este convins că are dreptate, că Svoboda este un trădător şi, deci, o ruşine pentru regimentul lor. Nu are nimic să-şi reproşeze. Şi totuşi, lumina din ochii condamnatului îl face să intuiască un adevăr pe care, din inerţie, din instinct de conservare îl respinge. Întoarcerea spre sine s-a produs însă, şi mai departe asistăm la modul în care revelaţia acestui adevăr intuit urcă treptele conştientului. Se îndoieşte de sine. Ulterior, în discuţia cu căpitanul ceh Otto Klapka, detaliile morale se adaugă îndoielii declanşatoare a unei crize morale. Klapka îi deschide uşa unui infern spunându-i povestea laşităţii sale. Pentru adevărurile umane pe care le conţine, voi reproduce acest fragment:
„Mă înăbuşă revolta, Bologa!, îi spune el. Nu mai pot! Am crezut că tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acum mă gâtuie…Ai văzut privirea lui Svoboda de sub ştreang?… Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzut dispreţul şi mândria şi nădejdea…Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeaşi vină…Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei…Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate…Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu la patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea…Cum să risc eu toate acestea pentru…pentru ceva…pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dânşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice, şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu disperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit. Secera morţii scânteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi…Apoi când s-a citit ameninţarea spânzurătorii, au strigat toţi trei «trăiască Boemia», în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor că sunt nevinovat, m-am dus şi la execuţie…Vezi, până unde merge laşitatea?…Lângă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplanele italiene, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puţin în mijlocul poienii şi m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor…Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pa care scria «trădător de patrie», în trei limbi. Mi-a îngheţat inima în piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câţi sunt…Închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?…Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: «Asta-i pădurea spânzuraţilor…» Un maior ungur, înalt şi cu profil de pasăre, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: «Toţi sunt cehi…şi ofiţerii şi soldaţii…numai cehi!» Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-au spânzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor…Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţi mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile trupurilor, am auzit pârâitul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă vreun vecin…Peste câteva zile am fost mutat ca suspect…Acum vezi de ce am fost mutat?…Şi crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?…M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor! Până adineauri m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineauri am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineauri, de frica pădurii spânzuraţilor!”…
Este cea mai cutremurătoare mărturie a unei laşităţi. Astăzi, noi toţi suntem într-o astfel de criză morală. Nu avem puterea să o mărturisim. Poate dacă am recunoaşte-o, am putea-o depăşi. Aşa ne bălăcim în mocirla compromisului, iar ieşirea întârzie.
Niciodată în istoria lui, învăţământul românesc nu a coborât atât de jos stacheta performanţei, cred că nici măcar la începuturile lui când ar fi avut scuza pionieratului. A devenit o ciupercărie a diplomelor pentru toate soiurile de parveniţi. Multe sunt bolile învăţământului românesc de azi. Cea mai periculoasă este boala universităţilor particulare. A le stopa a devenit o necesitate imperioasă. Un ministru al educaţiei, om de învăţământ, un profesionist adevărat, am numit-o pe Doamna Ecaterina Andronescu, vrea să facă curat şi să arunce tot ce nu este de folos într-o casă normală şi curată. Iniţiativă eroică într-o societate a compromisurilor de tot felul, obişnuită cu laşităţile, incapabilă să mai aprecieze profesionalismul, valorile autentice.
Ce a devenit învăţământul superior românesc după 1989? O monstruozitate, aş zice, fără să condamn, bineînţeles, în totalitate, ci doar acea parte care, în goana nebună după bani, a proliferat impostura. Un domn invitat la o dezbatere televizată acuza învăţământul preuniversitar, în speţă liceul, pentru aceste monstruozităţi. Ne-am învăţat să căutăm vinovaţi în altă parte în loc să începem cu un examen, serios al nostru înşine. Domnul respectiv ar trebui să ştie că nu trebuie să generalizăm învăţământul superior aşa cum înainte de 1989 se voia generalizarea liceului. Ştiam că la facultate merg cei mai buni, în urma promovării unui examen serios. La facultate n-ar trebui să se intre cu buletinul. Elevii de liceu nu mai au nicio motivaţie când intrarea la facultate este o simplă formalitate, când astăzi sunt oameni care au absolvit şapte facultăţi şi când şi bunicile sunt studente.
Ierarhiile intelectuale există în liceu. Până a nu descoperi vacuumul din societate, elevii, idealişti, mulţi dintre ei, se dăruiesc învăţăturii, fac performanţele cu care ne mândrim. Când deschid uşa infernului social, entuziasmul lor scade. Cei mai buni dintre ei se îndreaptă spre facultăţile bine cotate, unde există încă o concurenţă, fac performanţă în profesia lor, dar nu pentru noi, nu pentru România, ci pentru străinătate, acolo unde performanţa profesională este apreciată. Ceilalţi? Ceilalţi urmează o facultate la toate formele – fără frecvenţă, frecvenţă redusă, învăţământ la distanţă etc., forme fără fond, oricum, obţin hârtia şi a doua zi, te trezeşti cu el domnul tău director, domnul tău consilier ca să te înveţe cum să dai muştele afară din casă, domnul tău inspector în sfidarea oricărui bun-simţ, a oricărei responsabilităţi profesionale.
Traseul profesional nu mai este unul al performanţei în domeniu. Un astfel de individ, care a învăţat foarte repede regulile parvenitismului, va avea acest traseu: liceul(în care se târăşte, e mai greu decât facultatea că aici trebuie să vii zilnic), „facultatea”, politica(este obligatoriu înscris în unul dintre partide). Din acest punct poate parveni sfidând pe toţi profesioniştii pe ai căror umeri stau multe instituţii, dar de care parcă nimeni nu are nevoie. Uneori cariera lor începe de pe băncile şcolii. Adică, după frustrări de ani întregi căci nu au reuşit să facă o facultate cu generaţia lor căci nu au fost în stare, la 45, la 50 de ani, omul este student şi în acelaşi timp este pus şi director, că indivizii ăştia nu pot sta fără funcţie. Cu cât nulitatea lor este mai evidentă, cu atât pretenţiile lor sunt mai mari.
În acest context, un ministru care vrea profesionalism, exigenţă, disciplină profesională şi care foloseşte prerogativele pentru a stopa inflaţia de diplome, când face un gest de normalitate într-o lume pe care am dori-o normală lumea reacţionează ca în faţa unei anormalităţi. Ecaterina Andronescu a trezit monstrul din toţi cei care sunt, acum, cu diplomele lor, în posturi la care n-ar fi avut dreptul nici măcar să viseze. Goana după titluri universitare a Elenei Ceauşescu are mulţi moştenitori. E un cancer social care proliferează şi îmbolnăveşte fatal. În ce mă priveşte, voi spune cu Krisnamurti: „Nu este un semn de normalitate să te adaptezi unei societăţi anormale”.
De aceea, mi se pare că ministrul educaţiei, Doamna Ecaterina Andronescu, este în una din situaţiile personajelor lui Liviu Rebreanu: ori laş, ori martir. Cum nu suntem încă, într-o situaţie limită de tragismul celei imaginate de Liviu Rebreanu, mai am o speranţă. Dacă şi această speranţă se spulberă, şi aşa cum a spus Doamna Ecaterina Andronescu, soluţia este emigrarea în cosmos, o rog frumos să-mi rezerve şi mie un loc. O voi însoţi neîncetând să sper într-o lume normală.
ANA DOBRE
IULIE 2009