SCRISORI IMAGINARE CĂTRE UN PRIETEN ÎNDEPĂRTAT
•II.
DESPRE INTELECTUALI
Astăzi, îmi propun să-ţi scriu, dragul meu prieten, despre intelectuali, despre intelectualitate, despre locul lor sub soare. Ţi se va părea, poate, nepotrivit subiectul după ce am scris atâtea cuvinte amare despre zădărnicie. Tu vei decide dacă problematica aceasta se încadrează în ideatica sau în aria semantică a deşertăciunii. Te voi ruga, de asemenea, să fii înţelegător cu tonul scrisorilor mele şi să mă ierţi dacă nu voi putea fi întotdeauna neutră, ca naratorul lui Gustave Flaubert, adică să fie pretutindeni, ca Dumnezeu, dar să nu se vadă niciodată în creaţie.
Ştii, probabil, valurile de discuţii pe care le-a stârnit cartea lui Paul Johnson, Intelectualii, şi ştii, desigur, că el vorbeşte despre impactul dintre omul, în mărunta lui condiţie umană, şi intelectualul, în măreaţa lui condiţie supraumană, dintre onoare şi onorabilitate, dintre teorie şi practică. Intelectualul este sabotat mereu de omul din el. Ai spune că e relaţia pe care existenţialiştii o vedeau între viaţă şi destin, dintre întâmplare şi sens, incoerent şi coerent, ilogic şi logic. Antinomiile ar putea continua, dar mă opresc aici. Cred că ai prins ideea. Toţi oamenii au o viaţă, dar puţini au un destin. Sunt aleşi oamenii care au un destin mare şi o viaţă măruntă? Trebuie ca viaţa să fie pe măsura destinului lor? Anticii credeau că trebuie să fie un echilibru perfect între măreţia unei regalităţi şi ţinuta omului care o ilustra, adică între formă şi fond. De aceea ascundeau cu grijă de ochii profanilor tot ce era considerat slăbiciune omenească. Un conducător trebuia să par un zeu, nu-i aşa? Sau măcar un semizeu, şi atunci născoceau origini fabuloase oricărui intelectual care depăşea, prin geniu, media. Mitologizau viaţa, creau ceea ce noi astăzi am numi imaginea publică. Te invit să ne gândim doar la acei intelectuali care întruchipau acel deziderat. Acesta era un ideal, este un ideal.
Când vorbesc despre viaţă şi destin în termenii de mai sus, poate părea din nou paradoxal. O să mă cerţi pentru atracţia pe care o exercită asupra mea astfel de situaţii… Dar noi nu vorbim despre destinul comun, ci de un supradestin. Sunt oameni care se trec ca frunzele toamnei şi oameni ale căror idei continuă să ne influenţeze vieţile, să le îndrepte atunci când o iau pe un drum rău, să le definească atunci când confuziile ne copleşesc. Reazemul pe care îl găsim în gândurile lor scrise şi transmise prin timp face parte din supradestinul lor. În măruntul meu destin am simţit nu de puţine ori boarea supradestinului lor printr-un gând citit într-un moment de cumpănă, de exultare sau doar banal.
Drumul comun este acela al speciei: iubire (dacă există, în cazurile fericite, căci în altele, căsnicia este, de multe ori, o afacere sau o faţadă) şi procreaţie, avere, moştenire. Gândesc cei mai mulţi oameni în alţi termeni, dragul meu? Supradestinul înseamnă depăşirea destinului comun, înscrierea într-unul universal care presupune capacitatea de a influenţa vieţile celorlalţi din timpul tău sau din cele viitoare.
Vezi tu, uneori o idee de a cărei măreţie se minunează veacurile poate să prindă viaţă în mintea unui individ infect…Nu o vom preţui din această cauză? Gândeşte-te că lotusul, floarea venerată de budişti, creşte din noroi. Te reţine ceva sau cineva să-i admiri frumuseţea şi puritatea? Cred că este una dintre cele mai semnificative imagini despre frumuseţe, strălucire, splendoare, transpământesc, pe de o parte, şi pe de alta urât, degradant, deplorabil, detritusurile ţărânei. Ideile noastre, ale oamenilor, în general, sunt florile noastre, lotuşii, nuferii noştri.
Dar să ne întoarcem la ale noastre şi s-o luăm metodic. Intelectualitatea este o condiţie şi o stare. O condiţie pentru că nu ajungi la ea dacă nu eşti un intelectual, adică un om cu respectul pentru idee şi valorile spiritului, acela care face din reflecţie, din meditaţie, din lectură bucuriile existenţei lui. Sunt viciile lui. Ceilalţi le pot desfide, adoptând şi îmbrăţişând altele, dar să nu aibă pretenţia de intelectualitate. Trebuie să fie, mai întâi, intelectuali. Vom vorbi şi despre tipurile de intelectuali. O stare pentru că ea derivă din aceste habitudini prin care existenţa noastră se dimensionează metafizic sau noi înşine conferim o dimensiune metafizică, depăşind stricta materialitate, pragmatismul care ne face, pe cei mai mulţi, robii verbului a avea în dauna lui a fi.
Ce înseamnă, ce este un intelectual? Cum devii intelectual? Unii cred că simpla formă – hârtia(nu spun diploma, voi păstra cuvântul pentru a-l atribui adevăratului intelectual) le conferă, automat şi irevocabil, acest statut. Dar nu este aşa. Nu le-o conferă. Hârtia lor este un abuz şi un rapt, şi un fals. Hârtia pe care o obţin fie prin fraudă, fie prin păcălirea bunului simţ le poate da doar un statut într-o ierarhie confuză, bazată pe răsturnarea valorilor. Nu poţi face o facultate la 55 de ani şi în timpul acestor studii să fii numit în dregătorii publice sfidând cariera atâtor intelectuali oneşti. Mă gândesc la cazul mediatizat al unui anume domn care în timp ce urma, formal, desigur, la vârsta când ar fi trebuit să aibă o carieră profesională, cursurile unei facultăţi, formale desigur şi ele, a fost numit director în şi cu sfidarea oricărui bun simţ şi a oricărei valori. Ulterior, s-a dovedit că omul era un infractor. Era, bineînţeles, şi un impostor care a furat cariera unui om onest. Dar el credea, şi alţii cred la fel, că era un intelectual(desigur, formal) şi în virtutea acestui fapt şi a acestor prerogative a putut cere şi, ulterior, accepta o dregătorie.
Inflaţia de facultăţi cu sediile în scările tuturor blocurilor mai arătoase a distrus respectul pentru adevăratul intelectual. Acela are nu doar o hârtie pe care să o fluture pe sub nasul unora şi altora, ci o diplomă, aceasta presupunând echilibrul dintre formă şi fond, fără discrepanţele dezastruoase între aparenţă şi esenţă., adică dintre ceea ce pare şi ceea ce este cu adevărat. Mai avem astăzi mecanisme ca să distingem adevărul de eroare, frumosul de urât, impostorul de valoare? Cum s-a putut perverti societatea într-atât încât indivizi complexaţi care nu au putut obţine cândva, în condiţii de mare exigenţă, o diplomă să obţină astăzi o hârtie cu care să detroneze diploma celorlalţi? Cum este posibil ca la o lună după ce şi-a obţinut hârtia care-i atestă nulitatea să-i oferi imediat dregătoria sfidând experienţa şi cariera atâtor intelectuali oneşti?
Dragă prietene, mi-aş dori o lume curată, o lume în care noţiunile de cinste, respect pentru adevăr şi valoare să nu fie doar în cărţi sau într-o anonimă sală de clasă ca făcând parte din vorbăria unui profesor idealist, ci să funcţioneze la propriu. E o utopie aceasta? De ce n-ar putea fi adevărat? De ce nu poate fi adevărat? Aceste cuvinte ale mele crezi că pot avea astfel de consecinţe? Îi pot pune, măcar, pe oameni pe gânduri?
Aici, cred eu, intervine rolul intelectualului adevărat, intelectualul integru ale cărui cuvinte şi fapte converg spre valorile pe care le exprimă şi în care crede. Mai are astăzi intelectualul (adevărat, nu uita că eu la acesta mă refer) vreun rol? Nu revin cu această întrebare la cealaltă, a zădărniciei?…
Ana DOBRE
Aprilie 2009