ROMÂNII DE LÂNGĂ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMĂ
Populaţia românească din Peninsula Balcanică.
Studiu uman geographic ( VIII)
Dr. Dorin Lozovanu
ETNOGENEZA POPORULUI ROMÂN ŞI PROCESUL DE DIFERENŢIERE A GRUPURILOR
ROMÂNEŞTI DIN BALCANI, DE ROMÂNII PROPRIU-ZIŞI
Procesul etnogenezei poporului român a fost de lungă durată şi deosebit de complex. Realităţile
istorice în care s-a desfăşurat şi s-a desăvârşit, au avut un caracter obiectiv, ce a imprimat întregii
spiritualităţi, modul de comportament şi istoriei poporului român o anumită pecete particulară, originală.
Pentru a înţelege mai bine, problema formării poporului român şi a continuităţii sale pe aceste
meleaguri de-a lungul mileniilor, trebuie să ţinem seama şi de factorul geografic. Pământul patriei noastre este unitar prin geneza şi structura sa, şi se caracterizează printr-o proporţie echilibrată a formelor de relief (munţi, coline, podişuri, câmpii, litoral), dispuse armonios în jurul Carpaţilor şi scăldate de apele Dunării şi ale Marii Negre. Prin Carpaţi se realizează unitatea dintre cele trei Ţări Româneşti spre Câmpia Panonică, spre culmile nordice ale Balcanilor şi către stepele nord-pontice, iar Dunărea a constituit întotdeauna „drumul fără pulbere”, spre Orient şi Apus.
În problema formării poporului român, trebuie să luăm în consideraţie, elementele fundamentale,
care sunt două: componenta traco-geto-dacă şi cea romană. Din sinteza daco-romană s-a constituit poporul român. Elementele care s-au adăugat ulterior nu au mai putut clinti unitatea şi structura romanică a sa. Pe baza descoperirilor arheologice se poate deduce imaginea unităţii de civilizaţie şi etnice getodacă, adică acea unitate, care constituie baza teritorială naţională a formării poporului român. Această străveche moştenire din vremea lui Burebista şi Decebal, a constituit prin unitatea sa, prin conţinut, superioritate şi vitalitate, tulpina viguroasă pe care s-a altoit şi crescut romanitatea orientală. Dacă lumea tracică de la sud de Balcani şi dinspre litoral, în ciuda faptului ca s-a găsit şi în ea o puternică înrâurire romană, a rămas în sfera civilizaţiei şi limbii elene, blocul tracic de la nordul liniei Jirecek, ce pleacă de la lacul Ohrid prin Skopje, vestul Sofiei (Serdica), apoi pe pantele nordice ale Balcanilor până în apropiere de litoralul M. Negre, a intrat în cadrul romanităţii orientale. Acest fapt are o semnificaţie istorică mai
generală şi în acelaşi timp mai adâncă. Ea a apropiat şi apropie şi astăzi popoarele din acest colţ al
continentului european, iar pe de altă parte, a păstrat până în zilele noastre fărâme de romanitate risipite în regiune. Ramuri ale acestei romanităţi se păstrează şi astăzi la sud de Balcani. Geneza romanităţii orientale, cât şi evoluţia ei se confundă însă şi cu geneza poporului român, proces unitar, care a acoperit, din punct de vedere geografic şi etnic, întreg spaţiul locuit de geto-daci care s-a aflat sau nu sub ocupaţie romană.
Expansiunea romană în peninsulă începe în sec. IV (î. Ch.), prin diferite atacuri sporadice asupra
coastelor dalmate. Un secol mai târziu, către anul 264, romanii întreprind acţiuni aproape neîntrerupte asupra armatelor din oraşele greceşti. În cursul celui de-al doilea secol,aceste bătălii se înmulţesc şi în anul 146 (î. Ch.), întreaga Grecie devine provincie romană. Romanii au început luptele împotriva ilirilor (ramura sudică a tracilor) în anul 229 (î. Ch.), anul următor,aceştia din urmă fiind învinşi şi obligaţi la condiţiile păcii dictate de Roma. La anul 199 romanii domină întreg iliricul sudic. În al doilea război purtat împotriva ilirilor, care a început la 168 (î. Ch.), romanii au ocupat o parte din iliricul nordic, numit mai târziu, Dalmaţia. În anul 146, romanii cuprind Macedonia, Tesalia şi Achaia, care devin provincii romane cu un guvern în Macedonia. După 14 ani, romanii se îndreaptă spre nord şi Dunărea este singura arteră pe care Imperiul Roman înţelege bine să şi-o apropie în scopul de a avea mâinile libere în relaţiile cu ţările riverane M. Negre, în marşul lor către nord, legiunile romane se vor lovi de o rezistenţă puternică
a traco-tribalienilor, aflaţi la sud de Dunăre. Războiul dintre Roma şi traco-tribalieni va continua până în anul 6 (î .Ch.), ultimii fiind în cele din urma învinşi.
Odată invadată Peninsula Balcanică, romanii pun în practică metodele lor de romanizare. Cu
ajutorul acestor metode vor cădea toate popoarele balcanice, cu excepţia grecilor, care refuză să
vorbească limba latina chiar în Senat. În ceea ce-i priveşte pe traci, ei vor fi repede romanizaţi. Bine înfiptă în această parte a Europei, administraţia romană ia masuri concrete în scopul de a integra noile provincii în viaţa şi obiceiurile imperiului. Astfel, Iliricul de sud, este denumit Macedonia ilirică, iar mai târziu Epirus nova. În anul 59 (î. Ch.), IIiricul, aflat sub denumirea de Dalmaţia se proclamă provincie romană. Teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, pe care se aflau traco-tribalienii a fost numit Moesia şi ţinea de guvernatorul Iliricului. Se pare că în epoca împăratului Domiţian, după Strabo, aceste provincii ar fi numărat cel puţin 350 000 de locuitori. La începutul secolului II (d. Ch.), romanii se organizează pentru a asigura navigaţia lor pe Dunăre. Fluviul era, la acea vreme, frontiera de nord a imperiului. În anul 106,
romanii se decid să-i cucerească pe traco-daci, care veneau adesea în ajutorul traco-tribalienilor răsculaţi.
Paradoxal, printre legionarii romani se aflau o mulţime de traci din Balcani, care lucrând în solda Romei, participau la grelele lupte împotriva traco-dacilor.
Pătrunderea slavilor vechi în mediul romanic al „Dacoromâniei”, are loc în a doua jumătate a sec. V şi la începutul sec, VI, mai întâi în Transilvania. Slavii, ce s-au aşezat în mijlocul purtătorilor civilizaţiei „Ipoteşti-Cândeşti” aparţineau grupului slavinilor. Mai spre răsărit sunt menţionaţi anţii. Pe plan arheologic, contactul dintre slavi şi localnici este bine sesizat. Aceştia din urmă erau mai numeroşi şi erau purtătorii unei civilizaţii, superioare celei slave, care au împrumutat multe elemente din cultura indigenilor, cum a fost de exemplu roata olarului. Tot prin intermediul localnicilor, slavii au împrumutat şi obiecte de podoabă bizantine. Slavii au adus elemente, care au fost adoptate de localnici, atât în ceea ce priveşte cultura materială şi spirituală, ca şi limba. Aşa încât, în afară de factorii fundamentali ai etnogenezei noastre, cel dac şi cel roman, trebuie să avem în vedere şi elementul slav, care a dat, fără îndoială, o anumită coloratură limbii române, culturii, dar el apare doar ca un adaos, care nu a mai putut modifica nici structura etnică nici pe cea lingvistică şi nici mersul înainte al poporului român. La venirea slavilor, nucleul poporului român se constituise. Limba română cu structura sa romanică era formată.
Către sfârşitul sec. VI, la anul 587 sunt menţionate de izvoarele bizantine (Teofanes), primele cuvinte pe care unii specialişti le consideră o dovadă a existenţei poporului şi limbii române, încă de atunci: „Torna, torna, fratre”.
Din marea expansiune a românismului dunărean, care a urmat imediat după năvălirea slavilor, au
rămas astăzi unele urme, care ne vorbesc explicit despre proporţiile întinderii acestui element în tot arealul balcanic. Prin urmare, vatra de formare a poporului român nu s-a restrâns numai la fosta provincie Dacia, numai la valea Dunării şi Dacia pontică. Această vatră acoperea, la sfârşitul sec. VI, romanitatea orientală, inclusiv Dacia liberă şi sudul Dunării până la contactul cu Grecia propriu-zisă (până la Marea Egee, Tesalia, Epir) sau linia trasată de Jirecek.
(Continuare în numărul viitor)