O DIMINEAȚĂ DE DUMINICĂ
Poezia lui George Iancu este ca o dimineață de duminică, o citești cu inima-n prag așteptându-i versurile ca pe rudele pe care nu le-ai văzut de foarte multă vreme.
Aceste rânduri nu se doresc a fi o Cronică literară ci, mai ales, o salutare a unui om drag, sensibil și talentat, o salvă de tunet care încearcă, asemenea poetului, să developeze tristețea..
Memorabilă este imaginea pe care poetul o păstrează pe retina cea veșnică a ”timpului fudul” ce trece pe ”drumul mare îmbrăcat în haine de duminică”. Dar timpul cel fudul își oprește trecerea până când tânărul cel iscoditor merge cu pași timizi, dar hotărâți, în grădină să-și privească, în scoarța nucului, ”clipa cea repede” scrijelită de bunic, și vede cu uimire că tatăl îi va împrumuta albele tâmple și odată cu ele ”zbaterile sufletești pe care va încerca să le deslușească” pentru totdeauna!
Într-o ARS POETICA 2 ( Filozoful), Poetul devine sentențios într-o lume care prea devreme s-a abandonat frivolului și nimicului ridicat la rang de virtute!
”Nu vă lepădați de versuri, de poeme și de visuri,
aromiți-vă-n eresuri, nu vă ștergeți pe irisuri
de povești și de legende precum palmele pe piept,
Renegați-i! Vă deziceți de poet și de-nțelept?
Nu-i blamați pe cei ce poartă cu ei vorbe-ntortocheate
Vorbesc parc-o limbă moartă, alungați-i din Cetate!
Nu stârnesc decât confuzii și au mușchii de pitic.
Consumați pe ei perfuzii, dar ei nu produc nimic.”
La un an de la apariția percutantului volum de poeme ”ALTĂ STARE”, George Iancu are, pot spune, datoria să lanseze un nou volum de versuri cu care să dinamiteze lumea literară și să găsească un critic literar care să ”riște” pe mâna poetului din stirpea lui Zaharia Stancu.
ION BĂDOI
RESPIRAŢIA DE NOAPTE
1.
E ora unu fix.
Voi începe acum să scriu nişte versuri.
Tu dormi. Deşi
departe de tine, simt aerul vibrând.
Am lăsat într-adins fereastra deschisă
Tu respiri. Aerul
n-ar mai pătrunde în încăpere dacă
tu nu l-ai împinge cu
suflarea ta către mine.
De aceea am aer curat în cameră.
De aceea voi scrie acum nişte versuri.
Fiindcă tu respiri.
Fiindcă tu îmi primeneşti aerul şi simţămintele cu
respiraţia ta feciorelnică şi princiară.
Desigur, înainte
eram mult prea patetic
în ceea ce scriam. Mă
lăsam inundat de stări. Ca mama când
priveşte poza bunicului şi plânge…
2.
E ora unu şi zece.
Perdeaua zvâcneşte
ca o venă deschisă
în urma lamei.
Eu voi scrie în curând
nişte versuri
după care, dacă vor fi perfecte,
m-aş putea sinucide.
Mi-aş putea ţine respiraţia
până când…
Tu tot mai respiri.
(Aerul tău e-ncărcat de fluturi.)
Mama tot mai priveşte
poza bunicului − dezlipită
de pe o legitimaţie C.F.R. −
şi plânge…
Limbile ceasului s-au ofilit
ca o pupilă uscată de nesomn.
Uneori
se-ntâmplă să ne-ntâlnim exact
la jumătatea distanţei dintre noi.
Rămân interzis în faţa frumuseţii tale care
electrizează aerul…
N-am început încă să scriu
poemul (poemele nescrise sunt întotdeauna
perfecte − numai gestul imprudent al
scrierii ratează niște probabile capodopere…)
Acum doar mă gândesc.
Acum doar acumulez tensiunea interioară
din care, la un anumit semn,
ca un arc voltaic
va ţâşni poemul.
(Ce foc de artificii măreţ
pe cerul somnului tău!)
3.
Respiri adânc… (perdeaua
flutură…) Aproape
unu şi jumătate.
Dacă pe şantierul de alături nu
s-ar lucra şi noaptea,
aş auzi-o pe mama plângând.
Sectoristul s-a retras
în ghereta paznicului de şantier
şi joacă table – când
zgomotele constructorilor contenesc, aud
pocnetul zarurilor.
Partida e-ncordată.
(Mama plânge suspinat.) Zarurile pocnesc.
Ca s-acopere plânsul mamei.
Ea priveşte poza bunicului şi
plânge…
Plâns decent.
Bunicul a fost om de vază.
A pierit nepregătit, de-o moarte brutală −
înjunghiat de-un dezechilibrat.
Moartea lui mi-a prilejuit mie
la o vârstă fragedă
prima mea porţie de glorie locală:
umblam printre ceilalţi cu mâna la ochi:
„Uite-l pe nepotu’ ăluia omorâtu’!”
„Uite cum te-aşteaptă moartea
după colţ!”
„Uite cum trece strada
suferinţa deghizată în oameni!”
(Acolo şi atunci, pe buza gropii,
mi-a fost confiscată copilăria.)
Tu respiri
şi expiraţia ta
suflă praful de pe amintirile mele…
4.
„Mama priveşte poza bunicului
şi plânge.
Respiraţia ta e uşoară.”
Nu aşa începe un poem mare.
Nu aşa poţi developa tristeţea.
(Cine-a spus că poezia înseamnă neapărat tristeţe?…
Cine-a spus că poezia adevărată
nu se poate naşte fără o lacrimă interioară?…)
Tata priveşte fotografia mea…
Tata e o femeie cu lacrimile plânse-nlăuntru.
Nu plânge. Uneori îi semăn:
între anotimpuri, amândoi avem angoase.
Când era militar,
a publicat versuri într-o gazetă.
Pe urmă, „i-a trecut”. Credea
că şi mie „o să-mi treacă”.
Până-acum – nu…
5.
Nu mai ştiu cât e ora.
Limbile ceasului s-au desprins
de pe cadran.
Tata îşi usucă
cu feonul lacrimile plânse-nlăuntru.
Ca mama să nu-i vadă
obrazul interior plâns
şi să poată plânge netulburată mai departe…
6.
Renunţ la un alt început de poem:
„Trupul zdrobit al paraşutistului era acoperit în giulgiul
de mătase al paraşutei.”
Nu-mi place cuvântul „mătase”.
Nu-mi plac cuvintele prea lucioase.
Respiraţia ta glisează uşor…
Mama abia mai suspină.
Poza bunicului a-ngălbenit −
aş lua-o să o reproduc,
dar mama nu se desparte de ea:
poza bunicului e partitura după care
mama plânge muzical în fiecare noapte…
Plânsul nocturn e vital
pentru mama…
7.
Dac-aş roti braţele-ntinse,
aş putea ţine ora exactă.
Tu dormi.
Mama priveşte poza bunicului.
Nu mai plânge…
Tata, plin de tandreţe,
îi declamă în şoaptă un vers al meu.
În curând voi începe poemul.
Am lăsat într-adins fereastra deschisă.
Respiraţia ta, de undeva de departe,
împinge aerul în cameră.
În dreptul sternului
mi-am decupat o fantă.
Pe-acolo voi introduce
respiraţia ta
ca-ntr-o cutie poştală…
(ANTI)BUCOLICĂ
Îmi curge iar prin vene un plânset de talangă
Și-un dor mai vechi mă-ncearcă de niște boi bătrâni –
Apusul din memorie se-ntinde ca o plagă
Cu stelele prin brazde și luna în fântâni…
O simfonie-ntreagă de greieri și brotaci
În foșnetul de trestii își ține partitura.
În ateneul luncii fă ochii mari și taci
Și-ascultă de ai simțuri în miezul ei natura…
Se-aude vraja serii cum cade peste sat,
Înmiresmate duhuri plutesc printre răzoare…
Prin glodurile dure cu plugul n-am arat
Dar palma-nsângerată și-acuma mă mai doare…
Îmi sângerează mâna, am bătături în palmă,
E sânge care curge din alte generații.
Unde-au plecat țăranii cu înserarea calmă
Și-n locul lor prin cluburi se bat toți scelerații?
Pe partea-ntoarsă-a Lunii: timpanele-n suplicii,
Muzici asurzitoare, prafuri, fum, artificii…
Pe colțul de lumină – fantome-ale-nserării,
Din rama învechită, se mai preling oierii…
ALTĂ STARE
Nu putem iubi aceleaşi lucruri
– şi chiar n-ar fi fost de dorit:
manechinul din vitrina cu pălării
şi sperietoarea zdrenţuită din lanul de floarea-soarelui,
excavam în fiecare zi
câţiva metri cubi de privelişti – aproape uitate,
cu o viteză de înaintare constantă,
evitând conductele – vechi din al doilea război mondial –
şi fundaţiile unor clădiri care astăzi
nu mai există…
straturile suprapuse ale unor epoci succesive –
încercam să reconstituim
un trecut pe care l-am fi vrut altfel
– şi chiar aşa ni se va fi înfăţişat
în ipotezele existenţiale imaginate în jocuri adolescentine
prin parcuri –
oraşe îngropate – sedimente ale vremii,
de care ne vom reaminti, uneori,
din două-n două generaţii,
probând ciclicitatea istoriei,
erau zile ceţoase – preferam să n-ascultăm
de prognoza meteo – clipe desprinse din alt calendar,
emoţii jugulate – precum starea de spirit a soldatului,
nodul în gât
în prima zi de armată sau abia revenit din permisie,
în cazarma populată
cu senzaţii şi chipuri austere;
povestind numai despre anumite lucruri,
ai putea deduce ce cred disimulat
şi despre altele multe,
cunoscându-mi istoriile
ai putea să-mi diagnostichezi viitorul –
eram eu însumi o parte
din propria-mi singurătate
pe care, zi de zi, mi-o purtam docil pe străzi:
„ţi se potriveşte,
nu încerca să renunţi la ea!…”;
am visat să construiesc şosele şi poduri,
să aşez caldarâmuri peste
cetăţi şi epoci suprapuse – o arheologie
inversă –, întrepătrunse, încât nici
să nu mai ştii căreia dintre ele să i te revendici –
timpul individual amestecat
în creuzetul erelor concomitente, stări provizorii
insinuându-se ca un adaos suplimentar
între scuturile de lumină opacă
prelinsă pe ziduri – trădarea întunericului
când pactizează cu zorii –
discuţii agrementate „filosofic” despre „răul inefabil”:
„coaliţia perfidă dintre moarte şi viaţă” – tradusă prin
„sublimul jertfei” şi „mizeriile cotidiene”, rezultând
un produs salubrizat: „efemera noastră veşnicie”
şi „teama de ore strecurându-se în somnul clădirilor” –
melanjul „per-fect!” dintre materie și spirit,
dintre lirism şi epic –
„mai pune şi un pic de teatru;
un pic de dramă şi-un pic de comedie, acolo…”,
să semene cât mai aproape cu actualitatea,
gata să purcedem la rescrierea şi chiar la retrăirea istoriei;
confesiuni placide, ori mai degrabă flirtruri disimulate
– doar ca să certificăm o anumită conivenţă –
să nu ne sustragem ritualului atâtor cupluri
care au populat existenţa…
şi rotocoalele de fum de ţigară tulburate de curentul
de aer rece pătruns pe sub praguri,
pe care, într-o predispoziţie poetică,
ni l-am putea închipui ca fiind respiraţia altor vremuri,
dimineaţa astenică şi cartierele cufundate
într-o agonie mecanică, nevrotică – sechelele ei
călcând pe acoperişuri;
acum păşim invers: fiindcă s-ar zice că mi-ai descifrat
stările de spirit actuale, te-ai putea încumeta
să-mi reinventezi trecutul;
(auto)deconspirarea antrenează complexul de vulnerabilitate:
„moartea e singura noastră afacere privată…”;
experimentam un anotimp nou – şi-atunci
gesturile noastre deveneau stângace încercând să descrie
întâmplările zilei şi aşteptarea abruptă, o rutină
după reguli improvizate –
„cineva, într-o bună zi, va trebui să vorbească –
şi despre asta –, noi ne-am făcut datoria…
am trăit şi-am rostogolit până către piscul existenţei
bolovanul aproape tuturor stărilor de spirit!”
apoi,
către ziuă, am devenit şi mai sentenţioşi
(şi, poate, niţel justificativi),
– „s-a-ntâmplat aşa fiindcă trebuia să se-ntâmple!…” –
când aburul cald din încăpere
dup-o noapte de dragoste şi incursiuni printre relicve
şi istorii când convergente, când paralele,
s-a mai risipit, ne-am sustras defilărilor temporale,
aglomerând, într-o aţipeală subţire,
fragmente neclare
şi vise semănând pe alocuri
cu realitatea…
…Acum,
că voi termina acest poem,
nu-mi va mai rămâne nimic altceva de făcut
decât să-l răzuiesc şi să m-apuc a-l rescrie
palimpsest pe luciul memoriei –
numai lucrurile
mereu începute sunt perfecte
şi chiar aşa – neterminate! – ar trebui
să rămână…
ACASĂ
Părinţilor mei, Silvia şi Stancu,
acum – în cer…
Și iar mă gândeam, căutînd printre coclauri mormintele:
să mă întorc în sat –
aveam acolo – desuet şi nostalgic – un anotimp secret
atârnând de vârful ulucilor
– copil, m-agăţam de gard
să văd cu uimire cum pe drumul mare
trece timpul fudul
îmbrăcat în haine de duminică –
aveam acolo un petic de cer colorat
de irisul lui Dumnezeu
şi mai multe amintiri
care nu mă slăbeau nici în somn,
aveam un orologiu tăinuit la rădăcina nucului
– tic-tac! – care-mi bătea în vine,
precum clopotul bisericii vestind de sărbători şi de moarte,
ori de câte ori mi se întâmpla ceva important,
aveam un album cu privelişti – şi pe tata
aşezându-i cu grijă filele ca în marile biblioteci:
recuzita de lacrimi a mamei;
– ce risipire de imagini pe retină!
– ce risipire de spaţiu – câmpia!
…mă duceam în fundul oborului
să văd cât de mare mi-a crescut numele
încrustat de bunicul, cu briceagul, în scoarţa nucului,
într-o primăvară devreme:
„cu cât slovele-astea or să crească mai mari,
cu atât noi o să fim mai bătrâni,
mai aplecaţi spre pământ” –
mă duceam ca la oracol,
mă duceam ca la un vindecător,
mă duceam să-mi pun bateriile la reîncărcat,
să mă umplu de seve şi să trec mai departe –
„a cui crezi, a ta o să rămână casa asta
şi amintirile noastre
pentru care tu începi să nu mai ai
nici pic de evlavie!…”
Şi, uite,
vremea s-a grăbit –
tata mi-a împrumutat
tâmplele lui albe
și apăsările lor sufletești
ca eu să le pot desluşi şi duce mai departe
melancoliile şi întâmplările…
ARS POETICA 2
(Filosoful)
Nu vă lepădați de versuri, de poeme și de visuri,
aromiți-vă-n eresuri, nu vă ștergeți pe irisuri
de povești și de legende precum palmele pe piept,
Renegați-i! Vă deziceți de poet și de-nțelept?
Nu-i blamați pe cei ce poartă cu ei vorbe-ntortocheate
Vorbesc parc-o limbă moartă, alungați-i din Cetate!
Nu stârnesc decât confuzii și au mușchii de pitic.
Consumați pe ei perfuzii, dar ei nu produc nimic.
Nu cunosc ziua toridă și nu-s atârnați pe schelă,
Poeții? Viața-i coridă. Scriu prea mult? Își pun atelă.
Sunt timizi și moi din fire și sensibili peste poate –
vorbesc doar despre iubire și nu știu să dea din coate…
Ce valori de-ntrebuințare poartă versurile lor?
Vorbe răsucite care să zmintească un popor
și să amețească gloata dezmorțind mușchiul gândirii
încercând să schimbe soarta și profilul Omenirii…
Inutil, mâhnit, umil, fără el soarta-i mai tristă…
Într-un suflet de copil, optimismul mai persistă.
Tolerați, ăsta vi-i crezul? Am trăit așa, degeaba?
Care-au fost sensul și miezul, am bătut în van taraba?
Câte gări imaginate și orașe de azur!
Le-am închipuit pe toate. Acum tac, înghit și-ndur…
Și în utopia-i proprie poetul tânjise culmea –
ornicul se-apropie: El visa să schimbe lumea.
GEORGE IANCU