DIALOGURI FUNDAMENTALE
cu
scriitorul
ION CRISTOIU
Ion BĂDOI : Domnule Ion Cristoiu, sunteţi în Teleorman pe urmele scriitorilor reprezentativi ai acestei părţi de ţară. Cum îl simţiţi pe Zaharia Stancu, prozatorul colţuros şi contestat, poetul delicat, dar nereceptat la adevăratul fior metaforic, după 20 de ani de reaşezare a literaturii române?
Ion CRISTOIU : Nu sunt neapărat pe urmele scriitorilor din Teleorman, ci sunt pe urmele realităţilor din Teleorman. Îmi place să ies din când în când din bordelul politic, bordelul care este Bucureştiul şi care ne creează o imagine falsă despre întreaga ţară, să merg în realităţi, cum ar spune Nae Ionescu, şi călătoria aceasta în sudul ţării, o zonă pe care nu am văzut-o până acum, e o experienţă de reporter, de scriitor, de comentator politic şi , sigur, în această călătorie nu se putea să nu trec şi prin locurile legate de scriitorii din Teleorman, de scriitorii români. În legătură cu Zaharia Stancu, cred că procesul de uitare a început mai demult, înainte de 1989, încă de prin anii când la conducerea Uniunii Scriitorilor a venit o altă generaţie. E un scriitor uitat pe nedrept. Îmi atrăgea cineva atenţia, chiar aici, în Salcia, că Zaharia Stancu a fost un mare gazetar, chiar presa ar fi trebuit să-l redescopere, iar ca scriitor, probabil ar fi avut nevoie, şi încă are nevoie, de un critic modern, care să-l interpreteze şi dintr-o altă perspectivă decât cea realist – socialistă. Ca specialist, să zicem, în proletcultism, am scris o istorie a proletcultismului în România, cred că Zaharia Stancu este, alături de Griviţa ’33, 1907, Lupeni ’29, victima asumării operei sale de către comunişti. Opera lui, în principal „Desculţ”, a fost folosită, din punct de vedere propagandistic, ca o „critică a regimului burghezo – moşieresc, denunţarea vieţii grele a ţăranului”, iar după 1989, paradoxal, romanul „Desculţ” a fost identificat ca fiind comunist, când de fapt el este un mare roman.
Ion BĂDOI: Cum poate lumea înconjurătoare să zguduie lumea unui scriitor, cât şi cum poate lumea unui scriitor să zguduie lumea din jur?
Ion CRISTOIU: Lumea unui scriitor nu poate să zguduie cu nimic lumea din jur, uneori nu poate să zguduie nici o conştiinţă, mai ales că, dată fiind evoluţia literaturii din ultimul timp, putem vorbi tot mai puţin de lumea unui scriitor, deoarece de mult operele nu mai au o lume a lor, nu mai au personaje, nu mai au spaţii, nu mai au acţiune şi, din acest punct de vedere, e greu de vorbit de influenţa lumii scriitorilor asupra lumii celorlalţi. Lumea din jur pe mine nu mă zguduie, nu mă mai zguduie demult. La început, după 1989, m-a zguduit, acum mă face să surâd deoarece se repetă. Ca scriitor, de aceea şi merg în realitate, mă ajută să-mi strâng date despre o viziune gogoliană asupra României. Cred că România în tranziţie, ca şi Rusia lui Gogol, ca şi România lui Caragiale, sunt surse de inspiraţie care, la un moment dat o să dispară, nu cred că România va fi bezmetică în eternitate şi cred că trebuie să profit de aceste date. Chiar călătoria în Teleorman deja mi-a oferit foarte multe fapte în care realitatea depăşeşte în absurd născocirea, până şi născocirea lui Gogol.
Ion BĂDOI: Domnule Ion Cristoiu, răbdarea este o calitate sau un uriaş defect al poporului român?
Ion CRISTOIU: Cântată de toată lumea, răbdarea este un uriaş defect al poporului român, deoarece răbdarea poate fi, şi chiar a fost, o formulă de mascare a oportunismului. Poate că pe vremea popoarelor migratoare sau în raport cu turcii, poate că această răbdare a fost bună. Acum, când lumea se mişcă iute şi se iau decizii radicale, această răbdare identică cu plecarea capului ca să nu-l taie sabia cred că este negativă pentru români.
Ion BĂDOI: În mai multe ocazii vorbiţi despre demisie ca o parte importantă a instituţiei asumării răspunderii. De ce nu vor românii să-şi asume răspunderea?
Ion CRISTOIU: Nu vor să-şi asume răspunderea deoarece au răbdare, cum spuneţi dvs. Pe de-o parte, cei care ar trebui să-şi dea demisia, şovăiala lor, sau refuzul lor de a-şi da demisia, are o dublă explicaţie. Pe de-o parte, ei nu sunt oameni demni, şi, din acest punct de vedere, cel puţin, clasa politică din România post decembristă, nu are oameni demni şi are oportunişti, iar pe de altă parte nu există, la nivelul societăţii româneşti, o asemenea presiune asupra unui demnitar, a unui şef, a unui politician, presiune morală, de opinie publică în stare să-l oblige să demisioneze.
Ion BĂDOI: Se cunoaşte faptul că, la cererea fostului ministru al culturii ,Andrei Pleşu, v-aţi dat demisia din toate funcţiile pe care le deţineaţi, la începutul anilor ’90, ca o dovadă a „asumării” perioadei comuniste. Aţi fost singurul care aţi făcut-o! Ce v-aţi asumat din acea perioadă, domnule Ion Cristoiu?
Ion CRISTOIU: Eu nu mi-am dat demisia ca asumându-mi responsabilitatea. Eram redactor şef la revista „Teatru” şi , cum era ea, aşa, revistă lunară, în ea publicase chiar domnul Pleşu. În această revistă s-au publicat traduceri din Bulgakov de Maşa Dinescu, care era soţia celebrului disident din vremea respectivă, în această revistă am scris eu în ultimii ani ai lui Ceauşescu, eu, ca redactor şef, articole, un eseu ultra – elogios despre spectacolul cu Eminescu al lui Ion Caramitru şi maestrul Dan Grigore de la Ateneu. Nu-mi asumam nicio responsabilitate din acest punct de vedere, deoarece consideram, şi consider şi-acum, că cei care au scris , n-au nicio responsabilitate şi din simplu motiv că scrisul, inclusiv scrisul în favoarea lui Nicolae Ceauşescu, nu influenţa cu nimic, deoarece era un scris obligatoriu, cu clişee. Mi-am dat demisia pentru că domnul Pleşu apărea sistematic la televizor şi se plângea că foştii redactori şefi nu-şi dau demisia pentru ca să-i vină redactorii şefi ai lui. Uite că au venit, iar de revista „Teatru” n-am mai auzit din 1989 până acum. Nici azi nu mai ştiu nimic!
Ion BĂDOI: Aţi înfiinţat primul ziar privat din România postdecembristă, Observator, aţi dus Zig Zag-ul la peste 600 000 de exemplare, record ameţitor şi pentru acea perioadă când se citea furtunos şi pe nemestecate, dar aţi pus bazele, în 1992, Evenimentului Zilei, adevărat deschizător de drumuri jurnalistice pentru presa românească. Aveţi nostalgia acelor vremuri?
Ion CRISTOIU: În primul rând, nu am pus bazele primului ziar privat, am colaborat la primul ziar privat, e foarte important de spus aceasta, deoarece cei care şi-au făcut ziare în anii 90, cred că au o problemă cu trecutul. Graba lor şi ştiinţa lor de a-şi face ziare private, în ianuarie – februarie 1990, spre deosebire de mine care mai credeam că va fi perestroika, arată că aveau informaţii în plus faţă de noi, muritorii de rând. Am nostalgia din două puncte de vedere, hai, să-i zicem nostalgie!
În primul rând, a fost vremea când ziariştii îi îmbogăţeau pe patroni. Eu, cel mult, am devenit patron, să spunem acţionar, la trustul „Expres”, în calitate de jurnalist. Mihai Cârciog şi Cornel Nistorescu mi-au dat acestea acţiuni tocmai pentru că eram jurnalist. În al doilea rând, era un mare entuziasm al unei întregi generaţii tinere, care voia să facă gazetărie, şi chiar făcea gazetărie. Nu mai este acea vreme, acum jurnalistul, indiferent de talia lui, depinde de mogul, iar ceilalţi, mai tineri, nu mai consideră gazetăria o profesie pentru care trebuie să-ţi dai viaţa.
Ion BĂDOI: Aţi condus şi un important post TV, v-aţi implicat în politica de promovare a unor jurnalişti de talent, dar v-aţi depus mandatul, ca să folosesc o formulare deja celebră, când patronatul v-a cerut să trimiteţi acasă peste 100 de lucrători. Se pare că şi de data asta aţi avut dreptate…
Ion CRISTOIU: Plecările mele sistematice de la diferite publicaţii, televiziuni, îşi au explicaţia în faptul că am sesizat cu cinci minute înainte hotărârea patronatului de a renunţa la mine şi atunci am hotărât să plec eu. În al doilea rând, îmi place, mi-a plăcut să fac proiecte timp de maximum o jumătate de an, până când trustul ,televiziunea sau ziarul iau avânt. După asta, era o muncă de rutină, nu în ultimul rând, asta şi explică de ce nu îmi surâde acum, şi nu aş accepta în veci, să mai conduc o publicaţie sau o televiziune. Pentru mine, care am un spirit nemţesc, fără a fi neamţ, mai degrabă occidental, a conduce o instituţie de presă înseamnă a nu mai putea să fac altceva pentru că stau de dimineaţa până seara la instituţia respectivă şi, în condiţiile în care eu cred că presa de la o anumită vârstă este o risipă de talent şi de energie, prefer să mă iluzionez că scriind proză rămân în posteritate, decât cu gazetăria cu care nu rămâi nici măcar în timpul vieţii în amintirea contemporanilor.
Ion BĂDOI: Domnule Ion Cristoiu, sunteţi jurnalistul care a plătit cea mai mare sumă ( peste 1 miliard de lei!!!) pentru articolele dvs. Devenise Ion Cristoiu incomod, periculos pentru libertatea de exprimare, aşa încât să fie pedepsit pentru a le fi drept pildă altora, ce s-ar fi încumetat să gândească mai profund şi mai la vârful piramidei sociale şi politice?
Ion CRISTOIU: Nu, nu sunt dintre jurnaliştii care îşi fac o glorie din a se considera nedreptăţiţi. Dacă aţi observat, din 1989 şi până acum, eu nu am făcut caz de presiunea asupra mea. Bănuiesc că este, au fost, dar cred că asta este misiunea jurnalistului. Ar fi stupid să credem că noi putem să-i ciomăgim în fiecare zi pe politicieni, iar ei să ne surâdă. Este normal ca şi ei să răspundă, asta este lupta! Este adevărat, am două mari amenzi, dacă se poate spune aşa, le-am plătit. Ele au fost pe partea civilă, au fost prefaţa a ce va fi Codul civil acum. La vremea respectivă, am atras atenţia asupra acestui pericol reprezentat de pagubele morale, nu m-a luat nimeni în serios fiindcă nu există solidaritate în presă şi cred, repet, că sunt un antemergător în ceea ce priveşte amenzile care vor fi încasate de jurnalişti după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Ion BĂDOI: Aţi atacat toate temele posibile, de la prestaţii muzicale la evenimentele din decembrie 1989, de la artă la loviturile de stat şi de la istorie la „cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, aşa cum definea Ana Blandiana lumea drumeţului prin lume. De care temă vă simţiţi mai atras sufleteşte?
Ion CRISTOIU: Să spunem că de toate, pentru că nu pot să mă fixez într-o singură temă. Există o unitate a acestor preocupări, ea a fost sesizată de Alex Ştefănescu în „Istoria literaturii contemporane”, unde spune despre mine că am obsesia interesantului, deci gazetarul Cristoiu se regăseşte şi în istoricul, şi în istoricul literar, prozatorul şi autorul de note de călătorie. O a doua caracteristică a acestor preocupări e faptul că sunt un sceptic absolut, pe zi ce trece devin tot mai sceptic, dacă un sceptic absolut poate fi şi mai sceptic. Chiar am o viziune sceptică, satirică asupra lumii şi , pornind de la evenimentele din decembrie până la notele de călătorie, eu nu văd lumea sub o formă, sub o ipostază lirică sau optimistă, ci sub o ipostază ironică şi sceptică.
Ion BĂDOI: Domnule Ion Cristoiu, aţi fost numit „vârf de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei„. Desigur, se vorbea despre Revoluţia română din decembrie 1989. A fost revoluţie, a fost loviluţie, au fost evenimente, a fost o mare dezordine, a fost un nou început?
Ion CRISTOIU: Ştiu, formularea aceasta aparţine unui”domn” care ne-a înjurat pe toţi cei care am încercat să stabilim adevărul despre evenimentele din decembrie. Eu cred că aşa zisa revoluţie din decembrie s-a falsificat pe ea însăşi, deoarece tot ceea ce am scris în februarie 1990, într-un celebru, de care mă mândresc, articol în „Expres”, „22 decembie 1989 – o după-amiază cu prea multe întrebări”, s-au confirmat, la ora actuală e aproape o axiomă faptul că ne-am aflat în faţa unei lovituri de stat.
Ion BĂDOI: „„În aprilie 90, am fost îmbolnăvit, pentru că am scris despre o posibilă amantă a lui Iliescu, cu care s-a deplasat în prima sa vizită oficială în afara ţării. Mi-a fost făcută o injecţie şi am zăcut o vreme în spital„. Aşa spuneaţi dvs. Ce este adevărat, ce este poveste, ce a mai rămas din această halucinantă ştire?
Ion CRISTOIU: Nu e o poveste, eu nu-mi dramatizez viaţa. Nu era vorba de o amantă, să-i spunem o apropiată a fostului preşedinte Ion Iliescu. Se pare că toţi preşedinţii au pompadure şi scopul a fost nu atât pedepsirea gazetarului Ion Cristoiu, ci trecerea lui pe linie moartă un timp pentru ca la conducerea revistei „Zig-Zag” să vină altcineva. Acesta a fost scopul. Repet, nu a fost vorba de o acţiune de pedepsire, ci de o acţiune care viza înlocuirea conducerii la revista „Zig-Zag”. Aşa a fost, sunt martorii din vremea respectivă, nu fac caz din acest lucru. Îl consider ca intrând în mersul firesc al vieţii, dacă mă gândesc că alţii au mers la ghilotină pentru ceea ce au scris.
Ion BĂDOI: Tot dvs. scriaţi, ca o justificare a stilului „Evenimentului Zilei” din perioada începuturilor: „„Am introdus faptul divers într-o presă care avea numai opinie”. Era prea obositoare „opinia” pentru românul acelor ani, este obositoare şi acum, sau încă nu au apărut cu adevărat elitele ale căror opinii să poată dinamita societatea românească, să o poată direcţiona, să o poată scoate din această totală degringoladă?
Ion CRISTOIU: Era vorba de o presă care seamănă uluitor cu cea de acum, în sensul că era o presă în care aproape toate paginile unui ziar aparţineau părerilor, nu opiniilor, şi erau păreri de câte 10 – 15 file de manuscris. Nu erau nici măcar analize, erau păreri pătimaşe, puncte de vedere pătimaşe, în stilul lui, fiindcă tot suntem în Teleorman, Cocoşilă , românii având această boală de a-şi da cu părerea despre orice, şi începuse să devină plicticoasă pentru marele public. Eu compar revoluţia produsă de „Evenimentul zilei”, la vremea respectivă, cu revoluţia produsă de „Universul”, în perioada lui Carol I, când toate celelalte ziare erau politice de partid, şi a venit „Universul” care se mai ocupa şi de faptele obişnuite. Însă, eu nu cred că „Evenimentul zilei” a promovat faptul divers. Sub conducerea mea, „Evenimentul zilei” a promovat ştirea. Eu repet cu încăpăţânare, riscând să-i enervez pe mulţi, că acea „celebră” ştire, de care mie nu-mi este ruşine, pentru că era amuzantă, cu găina care naşte pui vii, este o ştire. Eu aş preda-o la facultate, deoarece o găină care face ouă nu este o ştire, dar o găină care naşte pui vii este ştire, deoarece ştirea se referă la fapte ieşite din normal, din comun. Acesta este rolul presei.
( Continuare în numărul viitor)
A consemnat Ion BĂDOI