29.4 C
Roșiorii de Vede
vineri, iulie 12, 2024

Pe 4 iulie 2009, la zi aniversară, Poetul înzeceşte Destinul!

         Pe 4 iulie 2009, la zi aniversară, Poetul înzeceşte Destinul!

 doi-ambasadori-ai-culturii-teleoranene-scriitorul-theodor-rapan-si-graficianul-damian-petrescu-paris-07092007

                                                                           THEODOR RĂPAN

                                                                                             DINCOLO DE TĂCERE

Jurnal de poet

 

 

O CARTE UNICĂ

 

       O carte tulburătoare şi unică în felul ei, alcătuită din 55 de poeme în proză, simbol al celor 55 de ani ai autorului, este recenta lucrare a distinsului diplomat-poet Theodor Răpan. O lucrare de maturitate, un mesaj către tăcerea adânc grăitoare aruncată peste timp de un artist care îşi poate grava pe opera de vârf ceea ce Terenţiu credea că defineşte un artist adânc încorporat în esenţa omenească: „Homo sum: humani nihil a me alienum puto”.

Meşteşugitele ilustraţii ale graficianului Damian Petrescu acompaniază poemele cu o uluitoare corespondenţă şi expresivitate.

Suntem în faţa unei cărţi a maturităţii depline, un fel de „ultima verba” aproape testamentară, pe care poetul o lasă cititorilor de azi, de mâine, de totdeauna ca pe o alinare, iar posterităţii – atât de severă şi necruţătoare – ca pe o rugă convingătoare de a-i acorda meritatul drept la supravieţuire.

 

                                                     Tudor OPRIŞ

 

 

 

 

 

                                           THEODOR RĂPAN

                       DINCOLO DE TĂCERE

Jurnal de poet

 

 

 

I. DE ÎNDURARE

 

Da, mirare sunt toate! Aidoma credinţei în umbra cea veşnică şi neînţeleasă, fraged sub chiparosul rostirii, iată-mă, într-o nouă şi nesperată ipostază a inimii, temător şi îndumnezeit ateu…

 

Imaginaţi-vă! În umbra secundei stau eu, arhanghel al nemuriririi, răstignit pe calcanul de ardezie al unui prezent sugrumat!

 

Nici un război, nici o murire nu mă mai poate intimida. Nici lacrima urzicilor din comuna Balaci, nici sângele vărsat pe câmpul de luptă al Dorului, nici chiar ochiul luminii apuse din inima ta…

 

Azi, mai mult decât ieri, aştept ghilotina precum ultima replică a sufleurului la final de spectacol…

 

Cum nici o cortină nu poate ascunde strigătul, acest sunet e umbra poemului încă nescris, neştiut, nespus altcuiva, decât vouă…

 

Îngăduiţi-mă!

 

 

 

 

 

XXXVII. DESPRE MINE ÎNSUMI

 

Nu mă sărbătoresc şi nu mă cânt niciodată! Cum să-mi înving inima când ea e mută de dor? Cum să-mi înving teama de cântec când El sfâşie plânsul?  Oricât mi-aş îndemna inima la drumul spre stele, suliţa privirii învinge secunda! Ce milă îmi e atunci de firul de iarbă, toamna, sub coasă…

 

Nu mă uit niciodată în oglinda iubirii! Ceea ce îţi spun ştie doar vântul. De aceea, în fiecare păpădie a visului aerul cântă şi plânge în limba română! Bolnav de tristeţe, aştern la geam metafore de gheaţă şi catifea, aşa cum pe frânghia deznădejdilor mele, seara, aşez pe prichiciul sobei, potârnichi de lacrimi şi foc…

 

Nu mă sărbătoresc şi nu mă cânt niciodată! Pe hotarul dintre moarte şi viaţă timpul îmi împarte uitarea. Dincolo de creneluri şi patimi, pe tine te aştept disperare, cu binele şi răul strivite de pofta sângelui mut…

 

Cum nicio mască de pe chipul meu nu plânge, îţi dăruiesc  tăcerea din cuvinte…

 

 

XLII. TESTAMENT FĂRĂ GLORIE

 

Mi s-a părut că dincolo de aer e o uşă! În pervazul mirării ca un prinţ cerşetor mă arătam! Ca şi cum de la noapte spre zi, călare pe un cal fără potcoave, în tine iubire, mă înzideam…

 

Şi cum săgeata pornise din arc, pe sub carnea ispitelor mele, istovit de-ntristare, în pragul secundei culegeam irişi…

 

Nu veneai, eu eram… Tu veneai, apuneam

 

XLIV. FIICĂ A MIRĂRII, POEZIA  RENAŞTE

 

Mă ştiu egal cu viaţa mea, unică justificare a misterului din fiinţă. Furia ceasului, scena ruperii de obişnuinţă, ivirea timpului cast. Şi ora-mplinirii e aproape, glorie nepreţuită sub praful memoriei surde…

 

Nu-mi este teamă de istoria măştilor, nici  de îndoiala omului atemporal, înnoitorul stigmat al ruginii. Pe versantul luminii întunecate nu mă voi maturiza niciodată, gura mea a uitat alfabetul tăcerii şi frică îmi este să mor împăcat…

 

Fiică a mirării, Poezia mă-nvinge! În oglinda de abur a visului, amnarul de lut scapără-n noapte. Voi fi, cu siguranţă, colţul cel rău, conştiinţa abruptă a timpului meu, dar niciodată,  cântec de lebădă, noaptea, Crusoe…

 

La ţărmul din mine Poezia renaşte

 

 

LIV. SCRISOARE CĂTRE DAMIAN

 

Mă reazem de stele şi sângele plânge, în oglinzi măsluite livezile mor, privirea ta a uitat poarta să-nchidă, gustul cărnii e mut, mă prefac în cocor…

 

Te-am aşteptat, Prietene, şi nu ai venit! Ţi-am trimis pe stele iarba norocului, cerbii cuvintelor puşca descarcă, hai, uită  descântul din glasul ghiocului…

 

E târziu ori devreme, nu mai ştiu de e frig. Lângă ape înalte salcia plânge, în Deliorman salcâmul se-nfloare, cine pe cine moartea învinge…

Articole Conexe

Ultimele Articole