MAREŞALUL ION ANTONESCU – o biografie
de Teşu SOLOMOVICI
Antonescu în temnița românească
( IX )
Procesul
„ Am făcut războiul contra URSS fiindcă mi-au impus-o onoarea
poporului român şi imperativele sacre ale ţării noastre…”
6 mai 1946, ora 17,25. Continuă interogatoriul mareşalului. Sala plină ochi cu activişti şi simpatizanţi comunişti e vizibil duşmană inculpatului. Huiduie, îl împroaşcă cu invective, şi preşedintele Tribunalului nu intervine pentru a-i potoli. Dimpotrivă. Judecătorii, procurorii, asesorii populari – numiţi de ministrul de Justiţie comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, majoritatea comunişti, unii fiind chiar evrei, cu toţii incompetenţi sau fripturişti, avocaţii Avram Bunaciu, Ion Raiciu, Vasile Stoican, M. Mayo, Constantin Vicol, Stroe Botez, Ion Ioan, Petre Grozdea, Mihail Popilian, Constantin Mocanu şi H. Leibovici, magistraţii Ion Pora şi Ştefan Ralescu, Camil Surdu, muncitorii mAlexandru Drăghici ( care, în 1952, va deveni ministrul de interne) şi Dumitru Săracu ( fost ospătar la Restaurantul „Capşa”), preşedintele Alex. Voitinovici, fiecare în parte şi toţi laolaltă îl hărţuiesc pe mareşal.
Totuşi, cel puţin în ochii ziariştilor străini şi diplomaţilor prezenţi în sală, Tribunalul Poporului se străduia, atât cât i se permitea, să respecte regulile jocului juridic. Inculpaţii puteau să răspundă întrebărilor judecătorilor, procurorilor şi asesorilor populari, avocaţii Apărării se străduiau să se achite de îndatoririle lor profesionale, martorii – câţi au compărut – au fost ascultaţi, acuzaţii au avut drept la recurs. Cu un verdict scris aprioric, era de aşteptat ca judecata să se transforme într-o farsă. Deşi verdictul fusese decis la Moscova, cu multă vreme înainte de începerea procesului, totuşi Tribunalul Poporului se făcea că acţionează în spiritul legii. Uneori reuşea!
Mareşalul îi priveşte cu scârbă şi se sileşte să răspundă calm întrebării cum a ajuns la putere:
– Eram exilat la Mânăstirea Bistriţa, eu n-am complotat împotriva stăpânirii. Regele Carol al II-lea m-a chemat la Palat. Eu n-am fost un om politic, n-am fost în trecut în cadrul nici unui sistem politic. Am fost omul ţării, pe care am considerat-o totdeauna şi deasupra monarhiei, şi deasupra partidelor politice. Eu am fost chemat de regele Carol pentru ca să mi se încredinţeze o înaltă funcţie în stat, în 1933, şi cu ocazia aia am discutat toată problema Statului. Pentru că am spus: „ Nu se poate să vă formez o armată sănătoasă într-un stat bolnav, trebuie statul să-l vindecaţi”; cu ocazia aceea regele mi-a pus pentru prima oară problema Gărzii de Fier.
Înainte de a mă numi Şef de Stat Major, am avut o discuţie cu regele Carol, de 10 ceasuri. Şi atunci mi-a pus prima dată problema legionară, la care eu i-am răspuns: „ Nu cunosc această problemă. Dar dacă d-l Codreanu vrea să ajungă la putere prin revoluţie, eu sunt duşmanul neîmpăcat al tuturor acelora care vor să facă revoluţie în Ţara Românească, fiindcă revoluţia însemnează dărâmarea fruntariilor ţării şi prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare decât în paradis în România Mică.
– Aici nu se ţin conferinţe, îl întrerupse judecătorul.
– M-aţi întrebat cum am ajuns la putere, replică mareşalul şi continuă: Am fost chemat de regele Carol al II-lea. Eu eram, după cum ştiţi, ţara toată ştie, în raporturi extrem de rele cu regele. De mai multe ori de împăca cu mine, mă numea ministru, mă numea şef de Stat Major, şi iar ajungeam în raporturi rele. M-a chemat din nou, atunci când lucrurile nu mai aveau ieşire. Şi atunci mi-a oferit să fac guvernul. Mi-a cerut să uit tot ce-a fost între noi, mi-a spus chiar să-l iert şi după aceea mi-a cerut să fac guvernul. I-am spus: „ Nu pot să fac guvernul, decât dacă acceptaţi formula unui guvern de Uniune Naţională. Eu singur nu pot să-l fac, pentru că nu am oameni”. Şi atunci, regele mi-a spus: „Asta şi te rog”. Am ieşit de la rege cu acest mandat ferm, dar i-am spus: „Mă întorc la ora 6 după amiază şi vă dau răspunsul”. Lista tzrebuia să fie închisă, cât mai repede posibil. Erau tulburări în ţară şi fără guvern, desigur că aceste tulburări puteau să ia amploare mult mai mare, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea dinastiei. Şi atuncea, cu domnul Mihai Antonescu, am fost la domnul Dinu Brătianu, la domnul Maniu, la domnul Cuza, şi nu-mi mai aduc aminte dacă am mai fost şi la altcineva…
Şi la domnul GH. Brătianu…le-am spus despre mandatul care îl am de la rege, le-am spus intenţia care o am să fac un Guvern de Uniune Naţională, le-am cerut concursul şi le-am spus să discutăm şi programul. Au refuzat să discute programul, au refuzat să dea concursul şi răspunsul lor a fost: „ Abdicarea regelui, după aia vorbim”. M-am întors la Palat, la ora 6 după amiază, m-am jenat să-i spui regelui că toată lumea cerea abdicarea, şi atuncea i-am spus regelui: „Depun mandatul, Majestate, nu pot să fac Guvern de Uniune Naţională”. Domnul Horia Sima, care împingea strada, se ascunsese. Nu putea să fie găsit nicăieri. Şi atunci i-am spus: „ Pe Horia Sima nu l-am găsit. Am vorbit cu aceşti oameni politici. Toţi refuză să intre, nu vor să dea concursul”. Atuncea – şi i-am depus mandatul –regele mi-a spus:” Nu te las, n-am pe altul. Te rog mai încearcă, caută-l pe Horia Sima”. I-am spus:” Cu Horia Sima nu duc medieri, dacă nu pot să fac Guvern de Uniune Naţională”. Atuncea mi-a prelungit mandatul până la ora 12 noaptea. Am continuat tratativele până la 12 noaptea, indirect, de astă dată, nu am recurs la oameni politici. Da, indirect, erau oameni care veneau, ieşeau, cum se ntâmplă la astfel de ocaziuni. Şi atuncea, la 12 noaptea, m-am întors la rege înapoi să depun mandatul şi i-am spus: „Majestate, nu pot să formez guvernul decât dacă renunţi la prerogativele Majestăţii tale, pentru că ţara este împotriva Majestăţii tale. Întreaga mişcare e în contra regelui”.
Şi-a renunţat după luptă mare, dar nu a vrut să cedeze armata. La 4 dimineaţa când m-a sculat din somn i-am spus: „ Majestatea voastră este obişnuită să piardă nopţile, eu nu le pierd, eu sunt om normal, lucrez ziua şi noaptea dorm”. Şi atuncea, când a venit documentul, a semnat. Cu prerogativele astea în mână, am început din nou tratativele cu oamenii politici. Le-am spus: „ Pleacă regele, nu mai are acuma posibilitatea să facă absolut nimic, a pierdut şi puterea executivă, şi puterea legislativă, şi Justiţia din mână, şi Armata”.
Nici atuncea, nu, n-au acceptat, n-au acceptat.
( Va urma )
