30.7 C
Roșiorii de Vede
sâmbătă, iunie 22, 2024

NEAGOE BASARAB – Promotor al sinergiei Ţării Româneşti

NEAGOE BASARAB –

Promotor al sinergiei Ţării Româneşti,

Balcanilor şi Mediteranei

de

SIMONA – ŞTEFANIA LUPESCU

şi

DAN LUPESCU

( I I I)

 

 

Revenind la opera de bazileu şi voievod-ctitor a lui Neagoe Basarab, se cuvine să afirmăm cu toată convingerea că el a promovat sinergia Ţării Româneşti, a Dunării şi Mediteranei într-un proiect vast şi statornic de construire şi susţinere a bisericilor ortodoxe şi a sfintelor mănăstiri.

O demonstrează însăşi antrenarea de meşteri mari, calfe şi zidari, atât din Ţara Românească, dar mai ales din Transilvania, Veneţia, Elada, Armenia, Serbia şi Constantinopol,  pentru construirea, în timp record, de numai cinci ani, a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş – apreciată, la momentul târnosirii sale, 15 august 1517, drept o minune a ortodoxiei Orientale.

Într-unul dintre primele sale eseuri publicate imediat după încheierea studiilor superioare, actualul Preafericit Părinte Patriarh  Daniel o descria astfel: „capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă resursele fără de sfârşit ale poporului nostru, eleganţa şi armonia, măiestria şi priceperea”.

Pornind de la modelul bizantin al Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş, ctitorie a strămoşilor săi Basarabi,       Voievodul Neagoe purcede la zidirea unei alte capodopere în piatră: Catedrala din Târgovişte, a Mitropoliei Ungrovlahiei. Din nefericire, aceasta nu mai există în forma sa originară, din cauza nesăbuinţei arhitectului francez André Lecomte de Nöuy, care a culcat-o la pământ şi a înălţat alta, din temelii, din care spiritul epocii lui Neagoe Basarab a dispărut. Este doar una dintre crimele pe care acest francez, din ignoranţă crasă şi fără simţul valorilor reale ale trecutului,  le-a comis împotriva patrimoniului eclezial românesc.

Ctitorii în Ţara Românească ale lui Neagoe Basarab sunt şi: Mănăstirea Snagov (înălţată aproape concomitent cu aceea de la Curtea de Argeş, între 1517-1521), Biserica „Sfântul Gheorghe Suseni” din Târgovişte, Schitul din Ostrovul Călimăneştilor, la care se adaugă acoperirea cu plumb a Bisericii de la Tismana, susţinerea financiară consecventă a sfintelor aşezăminte de cult de la: Corbii de Piatră, Gura Motrului, Bistriţa, Govora, Dealu, Cornet, Bolintin, Glavacioc, Cotmeana, Butoiu – Dâmboviţa, Vişina, Bălteni – Ilfov, Dobruşa, Cricov.

La anul 1515, a zidit, dincolo de Carpaţii Meridionali, în Transilvania, Biserica din Zărneşti şi a susţinut substanţial înălţarea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului.

Din scrierile lui Gavriil Protul reţinem un veritabil pomelnic al bisericilor miluite de Neagoe Basarab – în 31 de zone: „Să zicem denpreună toate (s. n.) câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tertuliia, în Sermie, în Lugodnie, în Petlangoniia, în Dalmaţiia şi în toate (s. n.) laturile de la Răserit pănă la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate (s. n.) sfintele biserici le hrănia şi multă milă pretutindenea da”.

În studiul Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Alexandru Briciu consemnează că, din cele 95 de acte emise în timpul domniei lui Neagoe Basarab (adică 10-11 pe an), 50, adică mai mult de jumătate,  se referă la biserici. Iar dintre acestea, 34 – deci peste o treime – sunt acte de danie, care privesc fie întărirea unor danii mai vechi, fie repararea unor biserici.

Trei biserici ortodoxe de la sudul Dunării, acolo unde şi atunci, şi acum trăiau/ trăiesc viguroase comunităţi româneşti, au primit daniile voievodului-bazileu. E vorba de Tescaviţa, Cuşniţa şi Cuteasca.

În Siria, fortul din Ascalon îl întăreşte cu o culă bine înarmată. Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, fosta capitală a Bizanţului,  îi dăruieşte, pe propria-i cheltuială, un nou acoperiş din plumb. Meteorele de pe Stânca Tesaliei, aşezămintele de pe Muntele Sinai şi din Ierusalim se bucură de acelaşi tratament generos.

Protosul athonit Gavriil se întreabă aproape retoric: „Ce vom mai înmulţi cuvintele, spuind toate mănăstirile pe rând ? Că toate (s. n.) mănăstirile den sfânt muntele Athosului le-au îmbogăţit cu bani, cu sate şi dobitoace încă le-au dat şi multe ziduri au făcut. Şi fu ctitor mare a toată Sfetagora”.

Stârnesc şi acum uimire daniile anuale în aspri (de argint) – 29.200 şi taleri de aur – 600, asigurate  mânăstirilor de la Muntele Athos: Cutlumus, Zografu, Xenofon, Rusicon, Vatoped, Iviron, Hilandar, Marea Lavră ş. a.

Autorul primei capodopere a literaturii române

 

Analiza literară cea mai nuanţată a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie – alături de acelea ale lui Dan Zamfirescu şi Al. Piru – o datorăm regretatului Ion Rotaru, riguros critic şi istoric literar cu  accentuat profil universitar, care consideră această carte de căpătâi drept „prima mare capodoperă a literaturii române, redactată iniţial în slavoneşte”, scrisă la Curtea de Argeş între anii 1512-1521.

Capitolul – de 13 pagini şi un sfert, pp. 77-90, format B4 – dedicat de Ion Rotaru acestui cap de pod al literaturii noastre, în primul volum din seria O istorie a literaturii române. De la origini până la Epoca Luminilor, serie reunită apoi într-o monumentală carte pe formatul celebrei Istorii… a lui G. Călinescu, pe care o şi depăşeşte din anumite puncte de vedere, este atât de convingător încât ne permitem să-l ilustrăm printr-o sintetizare extremă.

De reţinut că Ion Rotaru respectă, în documentare şi în structurarea materiei, toate criteriile impuse de G. Călinescu, extinse ulterior de discipolul acestuia, Al. Piru.

Prima remarcă este aceea că Învăţăturile… constituie o operă de uz didactic – ad usum Delphini -, care, deşi este foarte diferită, se aseamănă până la un punct cu Principele lui Nicollo Machiavelli, scris în aceeaşi perioadă. Amândouă pornesc de la modele bizantine foarte vechi, din secolele IX-XIV, toate având caracterul de enciclopedii de epocă.

Ion Rotaru precizează că părţi întinse ale capodoperei lui Neagoe Basarab, destul de singulară, misterioasă chiar până la un punct, „dezvoltă un misticism tipic medieval, rugăciuni nesfârşite, debitate parcă într-un fel de transă barocă”. Judecata de valoare a istoricului literar este exprimată fără echivoc: „Învăţăturile sunt tipice pentru mentalitatea evului de mijloc, într-un anume chip şi pentru spiritul românesc al timpului”.

Anticipând o anume direcţie a poeziei moderne din secolul al XX-lea, textul Învăţăturilor… „intră în cadenţe poematice, în frazări fastuoase, superioare mult altor scrieri vechi similare”. Din nou, judecata de valoare a lui Ion Rotaru este categorică : „Româneasca de aici este aproape perfectă, cu începuturi de întrepătrunderi dialectale, de sinteză a graiurilor din provincii”. Faptul  denotă o profundă gândire şi rafinată simţire, semn al unei civilizaţii şi culturi remarcabile.

Fiorul liric, cuvintele-cheie, retorica subtilă, volutele incantatorii, cadenţele expresive „ne pot da o idee clară despre ceea ce s-a numit poezia-rugăciune, concept pur, contemplat în desfăşurări de propoziţii solemne”.

În rafinata sa analiză, Ion Rotaru include comparaţii cu generaţii de scriitori din veacurile următoare celui în care Neagoe Basarab a scris Învăţăturile…, punând în relief capacitatea de anticipare, din partea lui Neagoe Basarab, a mersului literaturii noastre naţionale şi rolul voievodului muntean de model şi deschizător de drumuri: „Fiorul liric, mult mai adânc aici decât în cazul chiar al unor Varlaam sau Antim (…), trimite insistent spre marea enigmă a sensului existenţei umane. Motivul antic al lui ubi sunt, filtrat de Ioan Hrisostomul, îl redescoperim exprimat în româneşte în forme cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în paginile lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir”.

Remarcând şi destulele pasaje epice – din apologuri, pilde-parabole -, istoricul literar reţine „un soi de epic descriptiv (…) pe care îl vom întâlni practicat sistematic, până la saţietate, de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, în alte scopuri însă, fără încrâncenările abisale de aici”.

Minuţia, acurateţea şi forţa imagistică a artistului cuvântului din Învăţăturile lui Neagoe… nu sunt atinse nici de Gavriil Protul, nici de zugravii de biserici care au exprimat, printr-o parabolă, o idee inspirată de Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf.

Ion Rotaru consideră că maximumul de expresivitate în Învăţături îl constituie paginile conţinând elegiile-bocete când au îngropat a doua oară, în mănăstire la Argeş, oasele mume-sei, Doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod, şi Doamnei Anghelinii… Istoricul literar evidenţiază că: „Este prima şi una dintre cele mai frumoase pagini de poezie în care se exprimă iubirea filială în arta cuvântului românesc. Puterea de sugestie şi cuprindere a imaginilor, directitatea şi omenescul lor (…), foarte personale, asemănătoare mult cu cele din O, mamă…, elegia funebră a lui Eminescu, sunt totul.”

,,Rafinament aristocratic şi de curte’’

 

Este dincolo de orice îndoială că o ştiinţă de carte cu totul aparte pentru acea vreme, dincolo de cea pur folclorică şi autohtonă, a influenţat şi a făcut să rodească pasaje de cel mai înalt fior liric, în autobocetul prin care Neagoe se adresează celor rămaşi în viaţă.  Una dintre comparaţii, menţionează Ion Rotaru, cu totul surprinzătoare, imposibil de aflat în folclor, dovedeşte rafinament aristocratic şi de curte, peste marginile experienţei de obşte: „Că azi, feţii mei, vă despărţiţi de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei mării în adâncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite”. Experimentatul comentator formulează iarăşi o judecată de valoare tranşantă, apreciind că aici „sugestia de trecere în neant capătă o forţă şi originalitate în expresie neîntâlnite nicăieri altundeva”.

Al. Piru citează un pasaj consistent din rugăciunea lui Neagoe Basarab „la ieşirea sufletului”: „Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sunt feciorii şi fetele noastre? Unde este slava cea deşartă a lumii aceştiia şi bucuria ei? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sunt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul carele totdeauna veselea inima noastră? Unde sunt vioarele şi tobele şi surlele? Unde sunt caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite şi cu şale ferecate? Unde sunt inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde sunt diadimele împărăteşti, care erau împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde sunt gurile hainelor împărăteşti ? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete?”

Preluat din Eclesiastul biblic şi din multe alte izvoare de omiletică bizantină, motivul baroc al fortunei labilis este adus de Neagoe Basarab în premieră absolută în literatura română. El va fi ilustrat mai târziu de Miron Costin, în poemul filozofic Viiaţa lumii, de Dimitrie Cantemir în Divanul… şi în Istoria ieroglifică, de mulţi alţii, până la marele Eminescu, cel din Memento mori sau Glossă.

Antim Ivireanul, de asemenea, este anticipat cu strălucire în această primă capodoperă românească, unde aflăm elogiul Fecioarei de o mare frumuseţe poetică, adevărat Ave Maria.

                                   ( Va urma )

Articolul precedent
Articolul următor

Articole Conexe

Ultimele Articole