Pravila de la Craiova, Biblia…

Dan LUPESCU despre…

Victor CRĂCIUN şi capodopera sa:

,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”

4. Pravila de la Craiova, Biblia, lustruirea aramei, polisarea…

Cel despre care Nicolae Dabija scrie că: ,,A umplut Basarabia cu busturi, crezând în vorba lui Octavian Goga că o margine de ţară poate fi păzită cu o divizie militară sau cu statuia unui poet. A umplut Basarabia cu cărţi. Unele scrise chiar de domnia sa. Cărţi despre noi, care să sporească demnitatea din fiecare dintre cei exilaţi cu tot cu ţară ruptă din mijloc. A umplut Basarabia cu speranţe…” – nimeni altul decât inspiratul semnatar al volumului pe care îl comentăm, Victor Crăciun, precizează că primii autori despre Brâncuşi, V.G. Paleolog şi Petre Pandrea ,,nu consemnează direct legăturile sale cu meşterii masoni vienezi, evident din cauza timpului în care şi-au scris lucrările”. Are în vedere că, în România, masoneria fusese interzisă, cu toate că Mihail Sadoveanu deţinuse înaltul titlu de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale. ,,Şi totuşi ei vorbesc despre Pravila de la Craiova, despre iniţiaţii unor Frăţii, despre Frăţia marilor personalităţi care au înfăptuit Revoluţia de la 1848, având legătură cu mari cărturari iniţiaţi francezi, italieni, ruşi, care au contribuit la constituirea ordinelor în rândurile românilor, având rol discret, dar deloc neglijabil, în înfăptuirea şi (…), mai ales, în recunoaşterea atât a Unirii din 1859, cât şi a celei din 1918”.

De aici, hermeneutul operei brâncuşiene translează argumentaţiile sale spre un alt substrat al modelării firii umane a viitorului Sculptor nepereche, a verticalităţii caracterului său, totdeauna integru, a flexibilităţii filosofiei sale de viaţă şi de creaţie, a înţelepciunii de a-şi purta, cu el, peste tot în lume, rădăcinile strămoşeşti, de a nu se des-ţăra, păstrându-şi în permanenţă identitatea morală, culturală, spirituală, specificul naţional cu obârşii deci-milenare, şi a nu se risipi/ a nu se pierde, printre străini, ca un neica nimeni.

Victor Crăciun face apel la realitatea că, ajuns la Tismana şi Padeş, încă de la frageda vârstă a copilăriei, Brâncuşi află, prin puternica tradiţie orală, despre faptele răsunătoare, revoluţionare, ale lui Tudor Vladimirescu şi ale pandurilor săi, despre legăturile cu Al. Ipsilante şi renumita organizaţie Eteria. Chiar dacă, la acea vârstă, nu avea cum să descifreze şi să-şi lămurească ţintele umaniste şi democratice ale acelor personalităţi şi ale acelor timpuri, ce-i precedaseră naşterea cu aproximativ o jumătate de secol, misterul care domnea în jurul acestora i-a stârnit un interes maxim şi va rămâne o coordonată a personalităţii lui Brâncuşi.

Exegetul nuanţează şi conchide cu claritate, pornind de la acest nou aspect: ,,De aici şi apropierea de biserică, şi caracterizarea de ,,misterios” pe care i-o fac Miliţa Petraşcu, V.G. Paleolog, Peter Neagoe, care, de altfel, îl şi numeşte ,,Sfântul din Montparnasse”, toţi aceştia, şi alţii, vorbind despre latura misterioasă a sufletului său, despre înclinaţia spre ceea ce este inaccesibil cunoaşterii obişnuite”.

Cel ce a amplasat peste 50 de monumente şi busturi (Lupoaica, Ştefan cel Mare, Eminescu – în 12 localităţi, Creangă, Coşbuc, Kogălniceanu, Sadoveanu, Goga, Bacovia, Mateevici, Brâncuşi, Nichita Stănescu şi mulţi alţii) în întregul spaţiu de la ,,Nistru pân’ la Tisa”, inclusiv în Ungaria şi Serbia: Victor Crăciun include în volumul său noi şi noi aserţiuni edificatoare: ,,Petre Pandrea adânceşte Pravila de la Craiova, legând-o de Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu (consilierul secretar al domnitorului, învăţatul italian Antonio Maria del Chiaro, contribuind la constituirea primelor Loji masonice în Ţările Române) şi de boierii Craioveşti, de Tudor Vladimirescu, ajungând şi la Izlazul paşoptist, la Traian Demetrescu, Mihai Eminescu, Şcoala de Arte şi Meserii”.

Fără a fi fost scrisă vreodată, circulând pe cale orală, ca toate creaţiile populare -, Pravila de la Craiova, comunicată de Pandrea, prin memoriile şi eseurile sale feerice, îl include pe Brâncuşi – cel mai ilustru sculptor oltean şi craiovean – în acest spirit de frăţietate. ,,De aceea – marchează Victor Crăciun despre Petre Pandrea – socoate că, atunci când Brâncuşi a plecat din Craiova, era deplin format ca om, filosof şi artist”. Repetăm şi vă rugăm să reţineţi, pentru totdeauna: când a plecat din Craiova, la 29 de ani, Brâncuşi era deplin format ca om, filosof şi artist!

Mutând epicentrul analizei la Biserica Madona Dudu (unde Brâncuşi, copil şi adolescent, a cântat în cor, iar epitropia acesteia l-a ajutat să studieze, atât la Craiova, cât şi la Paris), comentatorul susţine că aici a desluşit, mai întâi, textul Bibliei, în care a descoperit şi (credem noi) a fost fascinat de hotărârea regelui Solomon de a construi măreţul Templu. Sunt paginile din care viitorul sculptor va reţine, înainte de toate, cerinţa imperioasă a trudei minuţioase şi îndelungate,  fără de care edificiul biblic nu ar fi putut fi înălţat, cu măiestrie artistică. Din aceeaşi Cartea Regilor, a mai reţinut că toate odoarele, dar şi uneltele din Templul Domnului erau din aramă lustruită.

Victor Crăciun trage concluzia că. ,,Lectura Bibliei îi va fi de căpătâi. Iar una dintre învăţăturile ei, lustruirea aramei, se va transpune într-o măiestrie care va da specificitate creaţiei brâncuşiene – polisarea.”.

Polisare pe care, adnotăm, la rându-ne, în fazele finale ale creaţiei fiecărei capodopere din marmură sau bronz, în sute şi sute de ore de meditaţie, rugă şi trudă cu virtuţi divine, Brâncuşi o făcea exclusiv cu palmele sale, călite în munca sa de ,,Ţăran din Carpaţi”, dar rămase blânde. Totdeauna blânde. Blânde şi rugătoare. Pogorând şi înălţând Sfântul Duh. Asemenea lui Zalmoxe. Aidoma urmaşului acestuia: Iisus…

6. Prima călătorie iniţiatică, la Viena. Consacrarea ca Maestru

Pregătirea lui Brâncuşi este, deja, complexă, în multiple domenii. Şi era hotărâtoare. Îi lipsea, însă, călătoria de iniţiere. În vacanţa de vară premergătoare ultimului an de studii la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova -, îşi asumă şi această ,,probă de foc”.

Brâncuşi este conştient că, prin acest ritual al drumului de iniţiere, nu face decât să repete, să reia – pe o nouă buclă a spiralei vieţii sale pline de încercări, riscuri şi provocări – tradiţia/ practica ucenicilor şi calfelor din vechime.

Temerar, încrezător şi îndrăzneţ, mereu inspirat şi stăpân pe sine, vegheat permanent de îngerul său păzitor -, Brâncuşi porneşte în călătoria sa iniţiatică, precum un nou Ulise, chemat de mirajul legendarei Ithaca.

Respectase, înainte de start, proverbul românesc: ,,Înainte de a pleca la drum lung, ia cu tine hrană îndestulătoare şi încălţări trainice”. Hrana pe care Brâncuşi o ia cu el este, înainte de toate, aceea de sorginte spirituală: credinţa sa, fără de ţărmuri, în Dumnezeu. Iar încălţările păreau culese din basme, erau zburătoare, cu aripi transparente, dar viguroase, croite din cugetul său, luminat de aspiraţia spre Absolut, spre perfecţiune şi libertate – de gândire, de creaţie, de exprimare -, aripi zămislite din tenacitatea şi gândul pozitiv că, dacă ţelul ţi l-ai stabilit cu claritate, din stirpea celor nobile, izbăvitoare, îl vei atinge cu siguranţă.

Găseşte găzduire la meşterii care, de-a lungul călătoriei, îl primesc la muncă şi îl omenesc, îl sprijină în şlefuirea talentului şi înzestrării sale practice. Meşterii ce-l adăpostesc, asigurându-i casă şi masă, dar şi front de lucru pe măsura ambiţiilor lui, respectă, astfel, cutuma ce vine din Antichitate şi din Evul Mediu. ,,De aceea – ţine să releve Victor Crăciun – drumul la Viena nu îl pune la grea încercare.”.

După cum preciza, în 1967, în comunicarea prezentată la Colocviul Internaţional BRÂNCUŞI, de la Bucureşti şi Craiova -, Werner Hoffman, directorul Muzeului de Artă din Viena, aici, în capitala Imperiului Austriac, tânărul iniţiat Brâncuşi nu era chiar o ,,pasăre călătoare”, cum îl văzuse Petre Pandrea, în evocarea întâlnirilor peripatetice, purtate cu sculptorul în Franţa. Brâncuşi avea să muncească, răstimp de două luni, la Casa de Mobilă creată de Michael Thonet (1796-1871), care şi el debutase ca ucenic de dulgher.

Victor Crăciun rotunjeşte edificator acest nou ,,inel de vârstă” din trunchiul viguros, dacic, al olteanului cu fibră tare, de stejar ancestral, al lui Brâncuşi, concluzionând: ,,Reîntors, plin de impresii şi având o adeverire a muncii sale de acolo, pe care o va folosi la obţinerea în continuare de bursă de la Biserica Madona Dudu din Craiova (…), Brâncuşi este călduros apreciat de profesorii săi care, probabil, pe lângă notele frumoase, l-au ridicat la rangul de maestru. Aceasta ar putea fi raţiunea, credem noi, pentru care Brâncuşi avea să afirme: ,,La Craiova m-am născut a doua oară”.

Autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” precizează, în spiritul corectitudinii documentare, că: ,,Întreaga problemă a iniţierii lui Brâncuşi a fost aprofundată, cel dintâi, de Radu Varia, în monografia lui de circulaţie universală, publicată în America, Japonia şi Franţa, în care acordă o atenţie deosebită raporturilor lui Brâncuşi cu masoneria, folosind şi autorizatele opinii în materie ale lui Matila Ghyka”.

Demersul ştiinţific al lui Victor Crăciun cunoaşte noi nuanţări, susţinute printr-un citat masiv din monografia Brâncuşi, publicată, în anul 2005, de cercetătorul român stabilit în S.U.A: Alexandru Buican -, despre care, însă, nu spune că e singurul care a scormonit toate ziarele şi revistele vremii, de pe mai multe continente, selectând pasaje semnificative (şi comentându-le) din miile de articole, eseuri, studii despre Brâncuşi, din interviurile acordate de acesta, ca şi din vorbele de duh/,, dodiile” grandiosului artist.

Fără a ne mai complica prin formularea de consideraţii personale, reproducem acest citat, în întregul său: ,,Dincolo de prezenţa lor vizibilă în fruntea activităţii meşteşugăreşti din oraş sau în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii, aceşti austrieci aparţin unei organizaţii oculte, de tip masonic, răspândită într-un număr mare de oraşe din Europa Centrală şi de Răsărit, avându-şi centrul la Viena. Breasla lor, Frăţia din Craiova, este numai o mică parte a acestei organizaţii, care se întinde pe continent, transgresând frontierele politice. Fraţii păstrează secretul asupra organizaţiei, ce vine din îndepărtatele vremuri ale Evului Mediu. Regulile secrete, cunoscute numai de iniţiaţi, sunt dublate de altele respectate la ,,lumina zilei”. Breasla îşi are codul ei profesional precis, ce seamănă cu un ritual şi care, vechi fiind, are nobleţe.

În aceşti ani de formaţie, Costache pătrunde tainele acestei culturi de meşteşugari, care impune o conduită pentru orice tânăr de a ales calea meşteşugului. Odată ,,intrat la stăpân”, tânărul porneşte pe calea uceniciei, care va duce în timp la calificarea sa în meserie”.

Victor Crăciun apreciază opţiunea de a i se comanda Bustul lui Gheorghe Chiţu (ctitorul Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova şi al întregii reţele similare din ţară), în 1897, la un an de la decesul acestui important fost primar al Băniei şi ministru al Instrucţiunii Publice, drept  ,,dovada cea mai limpede că Brâncuşi devenise un maestru respectabil în Craiova”. Deşi era încă foarte tânăr, în acel an Brâncuşi împlinind 31 de ani.

Faptul este cu atât mai edificator, cu cât familia Chiţu avea afinităţi de notorietate şi legături de prietenie cu celebrul sculptor italian Ettore Ferrari, autor al unor cunoscute lucrări de for public în România: statuile lui Ion Eliade Rădulescu (în faţa Universităţii din Bucureşti), Dorobanţul (la capătul Podului Anghel Saligny de la Cernavodă), Ovidiu (la Constanţa).

Istoricul literar şi de artă Victor Crăciun insistă: ,,Şi totuşi cel ales este tânărul Constantin Brâncuşi. Nu este o dovadă a promovării lui ca sculptor la Craiova? Iar această promovare nu poate fi explicată decât prin remarcabilul său talent susţinut de gruparea masonică a şcolii şi de alte personalităţi importante ale Craiovei”. După care hermeneutul pune punct încrezător acestei secvenţe a demonstraţiei sale: ,,Cercetările viitoare vor susţine opinia noastră, o vor argumenta”.

7. A doua călătorie iniţiatică, spre Paris…

Un alt segment important din formarea viitorului sculptor îl constituie urmarea cursurilor Şcolii (Academiei) de Belle Arte din Bucureşti. – pe care, completăm noi, a absolvit-o cu media 9.33, ca şef de promoţie, cum se petrecuseră lucrurile şi la Craiova.

În paralel, Brâncuşi continuă să-şi aprofundeze rugăciunile la Biserica Mavrogheni, ,,unde a avut şi un mic atelier, cântând în cor la sărbători şi locuind într-o chiliuţă în timpul verii, rămânând în atmosfera Bucureştilor, să sculpteze, întrucât nu pleca la Hobiţa”. Este perioada în care realizează Ecorşeul (sub îndrumarea marelui profesor anatomist Dumitru Gerota), lucrare frapantă prin fineţea detaliilor, poreclită de studenţi Jupuitul, expusă la Ateneul Român în 1902, apoi în 1906, când Dr. Gerota amenajase un pavilion special în cadrul expoziţiei omagiale dedicate regelui Carol I, la împlinirea a 40 de ani de domnie. Dar, la această dată (n.n. 1906) – punctează Victor Crăciun – Brâncuşi se afla la Paris, concurând, împreună cu tineri din întreaga lume, la depistarea unei noi căi regale în arta sculpturii. Brâncuşi – anticipează autorul volumului menţionat – va fi câştigătorul competiţiei istorice, iar capodoperele lui devin temelia artei noi.

Într-o frază arborescentă, dar limpede, grea de sensuri multiple şi de esenţe tari în descifrarea personalităţii protagonistului cărţii sale -, Victor Crăciun sintetizează magistral: ,,Pentru a ajunge aici, a trecut prin anii de formaţie craioveană, hotărâtori în însuşirea meşteşugului, în descoperirea filonului naţional şi a spiritului etnic modelat de Mihai Eminescu (căruia i-a făcut prin 1899 un bust apoi l-a ilustrat în Somnul, sculptură în marmură, socotită capodoperă), lucrează – cum afirmă undeva – uneori câte un model pe zi, sfarmă, aruncă lucrările care nu-l mulţumesc, o ia de la capăt cu îndârjire, devine partizan al lui Lev Tolstoi, şi acesta un iniţiat, pe care îl citeşte, însuşindu-şi largul lui umanism, şi chiar echipându-se în mod asemănător cu marele narodnic rus când porneşte spre Paris, făcându-şi şi o fotografie grăitoare în costum de ,,globe trotter”, cum l-a numit Comarnescu, încă o demonstraţie a pasiunii pentru Tolstoi din acel moment.”

Efectuat ,,per pedes” doar de la Munchen până la Luneville (nu în întregime pe jos, cum au afirmat mulţi comentatori nedocumentaţi temeinic) -, drumul lui Brâncuşi spre Paris constituie tot o călătorie iniţiatică. Prins de o ploaie torenţială, drumeţul solitar, cuprins de o pneumonie gravă, este salvat de măicuţele care l-au îngrijit în spitalul din Luneville – unde, cu câteva decenii înainte, învăţase Mihail Kogălniceanu, ,,şi el mason, încă din perioada paşoptistă, artizanul reformei agrare şi iubitor al ţăranilor, personalitate aflată la temelia Unirii din 1859”.

Cum nimic nu este întâmplător pe lume, suntem tentaţi să afirmăm că ,,proba” pneumoniei i-a fost rânduită de Dumnezeu tocmai pentru a observa, într-una din dimineţile imediat următoare convalescenţei sale, joaca şi zborurile păsăruicilor dintr-un arbore de la fereastra salonului în care Brâncuşi era internat. Atunci s-au înfiripat, în mintea iscoditoare a artistului,  germenii gândului de a sculpta minunea divină a zborului, a zburării – ca fenomen în deplină desfăşurare. Şi aşa s-au ivit, într-o serie cu virtuţi magice, sculpturile sororale, în 28 de versiuni, de la Măiastra (din 1910) până la Pasărea în văzduh (1923), expresie a sufletului său veşnic însetat de înălţarea spre Absolut, spre Dumnezeire.

…Şi i-a mai fost rânduită această convalescenţă îndelungată, vegheată de măicuţe grijulii,  pentru a se întâlni – ca într-o iubire spirituală fulgerătoare – cu neasemuita carte Isis devoalată de Elena Petrovna Blavatsky, pe care a citit-o cu maximă răbdare, a studiat-o profund şi a meditat, până la sfârşitul zilelor lui pe acest Pământ, asupra misterelor concentrate în ea. ,,Lectura este fascinantă – susţine Victor Crăciun -, atât prin tezele dezvoltate, cât şi prin descoperirea autoarei – cea mai ahtiată călătoare a secolului al XIX-lea, străbătând întreaga lume, pentru a cunoaşte religiile şi etniile şi a-şi constitui Lojele Blavatsky, organizaţii teosofale, ajungând astfel şi în Transilvania (prin 1865 şi 1867) (…), dar şi la Bucureşti, în anii 1871-1872.”.

Din prezentarea scrupuloasă, pe care i-o face Victor Crăciun spicuim doar câteva fulguraţii.:

1. ,,Elena Blavatsky şi-a intitulat cartea Isis devoalată tocmai ca o demonstraţie că binecunoscuta zeiţă egipteană, apărătoare a căminului, era totodată Mare Iniţiatoare în tainele vieţii-morţii-renaşterii;
2. Blavatsky dorea ea însăşi să fie recunoscută drept o deschizătoare a unei noi căi în iniţiere, pentru a cărei adâncire a scris această operă”;
3. ,,Prin străbunicii ei, Elena Petrovna Blavatsky era ataşată puternic de masonerie”;
4. Era clarvăzătoare şi deţinea capacitatea de a-şi disimula corpul în două locuri în acelaşi timp;
5. A luptat alături de Garibaldi, deghizată în bărbat;
6. Avea calităţile unui excelent guru, cu atât mai expresiv cu cât era femeie;
7. Cele transmise prin cărţile sale (Doctrina secretă, Ezoterismul budist, Vocea tăcerii ş.a.) au impus-o ca fiind posesoarea unor incontestabile calităţi paranormale.

Încheind provocatoarea prezentare a personalităţii Marii Iniţiatoare, Victor Crăciun trece la o paralelă spectaculoasă între Brâncuşi şi Elena Blavatsky, consemnând  multe puncte de tangenţă:

1. larga înţelegere umanistă şi împăcarea religioasă;
2. spiritul universal al personalităţilor lor, mai presus de specificul etnic şi legăturile fiecăruia cu statul din care provenea/ de care aparţinea;
3. modestia, toleranţa, căldura apropierii de oameni;
4. tendinţa spre stări capricioase şi impulsive;
5. umorul, uneori vulgar;
6. uşile deschise pentru cei ce le acceptă spiritul, atitudinile şi comportamentul.

Fără să şi-o fi luat ca reper/ model de viaţă, ,,ci numai un altfel de exemplu de cunoaştere, descoperit în această călătorie, din viaţa unei femei miraculoase, care uimise lumea” -, dar totuşi, în anumite privinţe, asemenea celei ce avusese viziuni tehnice de necrezut pentru anii 1860 (zboruri cu aparate de neimaginat, convorbiri telepatice la orice distanţă, puterea unor medicamente surprinzătoare, energii denumite mai târziu nucleare…), ,,Brâncuşi însuşi va deveni apoi un cutezător ,,inventând” Măiastra în artă, imagine a zborului etern, iar în 1945 propunând, într-o schiţă de film, construcţii care, la 50 de ani de la plecarea lui, sunt la fel de fireşti”. În acest punct, Victor Crăciun nu  intră în detalii, însă nouă ne este cât se poate de limpede că are în vedere colosalul edificiu/ bloc, din oţel şi sticlă, în forma Columnei fără sfârşit, realizat la Chicago, acum, la început de secol XXI.

Autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” adaugă încă un epolet de argint şi mai multe fireturi de aur demonstraţiei sale, prin cheia de boltă a reliefării afinităţilor dintre cei doi creatori, în domenii atât de îndepărtate: ,,I-a apropiat credinţa în miracol, trăind şi izvorând (n.n. izvodind) miracole. Elena Blavatsky a constituit de altfel în acest scop Clubul miracolelor devenit apoi Societatea teosofică, în vreme ce Brâncuşi a recunoscut că miracolele l-au salvat în momentele cele mai cumplite prin care a trecut în întreaga viaţă.”.

8. Miezul Templului de la Indore, cu tâmpla în Zamolxe

Referitor la cultura asiatică, indică şi tibetană a lui Brâncuşi -, Victor Crăciun consideră că aceasta a pornit tot din cărţile misterioasei doamne Elena Blavatsky, pe care sculptorul le-a cunoscut cu mult înainte, adică aproximativ cu două decenii şi jumătate mai devreme de momentul apropierii sale de Milarepa, detaliu adeseori speculat de unii comentatori occidentali: ,,Toate acestea vor renaşte peste ani, atunci când s-a conturat dorinţa sculptorului nostru, ataşat de propunerea de a construi un monument cu totul special la Indore pentru prinţul/ maharajahul Yeswant Rao Holkar, şi când Brâncuşi însuşi a călătorit în zonă şi în Egipt, ca şi Blavatsky, cu mult înainte”.

Extinzând arcul de lumină asupra acestor subtile detalii, autorul emite o multitudine de opinii pertinente, cu trimiteri la personalităţi din antichitate, dar şi din secolul XX: ,,Nu putem, deci, să eliminăm o posibilă influenţă a Elenei Blavatsky, în legătură cu proiectarea acestui monument, dar miezul lui noi îl aflăm mai degrabă în conceptul lui Zamolxis, considerat de istoricul Iohannes (n.n. eroare hohotitoare de procesare, credem -, deoarece, mai mult ca sigur, este avut în vedere Iordanes, autorul magistralei cărţi Getica, publicată, în ediţie bilingvă, latină-română, de dl Dumitru Ioncică la editura sa: Uranus, în 2014, ci nu Marele Mut din Capul Satului, cum îi zice Nicolae Dan Fruntelată unui apatic rinocer feisbucist de serviciu) un ,,mare filosof” şi în legătură cu care putem reconstitui, după Herodot şi Strabon, că şi-a construit o catacombă undeva în Munţii Carpaţi, unde s-a retras în reculegere vreme de trei ani, după care a revenit între geto-daci, orientându-le destinul.”. Victor Crăciun menţionează într-o paranteză (n.n. de ce musai în paranteză, nu am înţeles…): ,,Iar peste milenii, Brâncuşi însuşi se socotea traco-dac.”.

Pentru a nu fractura/ fragmenta firul demersului domnului Victor Crăciun, lăsăm observaţiile noastre pentru mai târziu, continuând să reproducem întocmai, pentru fidelitate completă, considerentele sale: ,,Zamolxis a fost iniţiat de Pitagora şi a devenit între ai săi Mare Preot, contribuind la definirea conceptului unideist în credinţă. Acţiunea sa este evocată de Mihail Sadoveanu într-o carte de substanţă a vechimii neamului, Creanga de aur, din păcate prea puţin citită. Şi nu este deloc întâmplătoare această întoarcere la vremurile biblice, care au avut loc în alte spaţii, în Carpaţi, fiind paralele şi surprinzătoare întrucât vădeau credinţa în Unicul Dumnezeu, rupându-se de mitologie în descoperirea adevăratei religii. Era o revoluţie în conştiinţă. Iar Mihail Sadoveanu a avut forţa să recreeze  starea de trezire a acelor vremi recunoscându-i valoarea în afirmarea ei ideatică. Nu se cunoaşte locul de meditaţie al lui Zamolxis, motiv pentru care sunt presupuse mai multe ,,Kogaioane”, iar problema rămâne deschisă pentru Brâncuşi, cel care plăsmuia Templul socotit al meditaţiei.”.

Ca într-o inscripţie tainică, pe coperta interioară a Bibliei, ori ca într-un hrisov secret pe spatele uneia dintre ramele maiestuoase create de Brâncuşi, scăldate într-o horbotă dezlănţuită, dar perfect armonioasă, de ornamente vegetale, Victor Crăciun ne-a purtat prin labirintul atâtor detalii, pentru a ne conduce, cu paşi mărunţi-mărunţi, de gheişă, spre luminişul adevărului parcă numai de domnia sa cunoscut: ,,O asemenea reconstituire de Templu dorise Brâncuşi să construiască la Indore, adăugându-i, printr-un concept nedezvăluit tehnic de sculptorul care este din nou inventator, străfulgerarea forţei Măiestrei (de fapt trei Păsări Măiestre, pe care maharajahul Holkar le şi cumpărase), patronând un tărâm al meditaţiei totale, în care să se afunde prinţul indian, suferind de pierderea soţiei. Iar într-un anumit moment solar, razele să pătrundă printr-un orificiu în Templu şi să ilumineze Măiestrele, întruchipând zborul sufletului celei dispărute spre altă lume, cea eternă.”.

După ce menţionează, sec, că se reconstituiau, astfel, cele relatate de Herodot şi după ce oferă citatul adecvat din marele istoric antic, Victor Crăciun caligrafiază – cu o părere de rău abia ţinută în frâu: ,,La Indore însă se preconiza un loc al meditaţiei, care, dacă ar fi fost înfăptuit, ar fi rămas o altă pecete a lui Brâncuşi în univers, un alt mister, egal cu al Columnei, de data aceasta de lumină şi de intuiţia zborului suflet al Măiestrelor.”.

Tonul grav, meditativ, al comentatorului continuă, ca într-un ritual iniţiatic, dăruindu-ne brusc, ,,mură în gură”, cheia unor noi zări şi etape din această aripă a cărţii: ,,Am relatat toate acestea pentru a reveni la problema care ne interesează în acest context. Templul gândit de Brâncuşi putea fi asemănător celui masonic, dar diferenţa este impusă de participare: nu întruneşte numărul de fraţi, fiind destinat unui singur om în meditaţie, sau al altor apropiaţi, având comun doar sacralitatea, diferind construcţia specială cu toate componentele ei. Templul lui nu este, deci, masonic, ci poate fi teosofic sau al unei meditaţii cu totul speciale, dincolo de orice religie cunoscută. Nefiind construit, nu cunoaştem specificul lui, cum nu-l ştim nici pe cel al lui Zamolxis, dacă va fi existând în Carpaţi.”.

9. Dincolo de aceste praguri de analiză ale iniţierii…

Punând punct capitolului nostru anterior, resimţim nevoia stringentă de a face câteva precizări, ce pornesc de la cărţi fundamentale precum Misteriile lui Zamolxis de Constantin Daniel, Religia dacilor (ediţia I a apărut în trei tiraje succesive: 2002, 2007, 2008, iar ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, în 2014) de Dan Oltean, Mitologia tracilor (2013) de Sorin Păliga, până la studiile lui Ion Pachia Tatomirescu şi, mai nou, Ioan Toroican……………

• Dincolo de aceste praguri de analiză ale iniţierii…