Dan LUPESCU despre…
Victor CRĂCIUN şi capodopera sa:
,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”
- Începutul Interogaţiei fără sfârşit:
a fost sau nu a fost Brâncuşi un mare Iniţiat?
Personalitate culturală polivalentă, personaj de referinţă în varii domenii, energic şi sigur pe sine, scormonitor şi neastâmpărat reporter şi om de radio cvasi-total, cu o teză de doctorat pe cât de insolită, pe atât de incitantă; O istorie a literaturii române la microfon (1973, rod al bogatei activităţi de editor-coordonator al programelor şi emisiunilor culturale de la Radiodifuziunea Română) -, Victor Crăciun avea să se dedice, din anii ’75-’80, în paralel, carierei universitare (la Iaşi, Bucureşti, Bacău), dar şi unei admirabile, titanice munci de documentare, de analiză şi sinteză materializate în mai bine de 80 de lucrări cu profil ştiinţific, monografic, în albume, dar şi în sute de eseuri, studii şi articole, dedicate unor personalităţi aurorale ale spiritului românesc, european şi universal, precum Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Aurel Vlaicu…
Dincolo de vocaţiile de om de radio, jurnalist profesionist, profesor şi om al cetăţii – pe care Victor Crăciun le-a ilustrat cu cadenţă indiscutabilă -, acad. Nicolae Dabija îi intuieşte şi îi dezvăluie vocaţia de ziditor, afirmând cât se poate de expresiv: ,,L-aş compara cu Meşterul Manole, eroul uneia dintre cărţile pe care le-a scris”.
În postfaţa monumentalului album MIHAI EMINESCU. O imagine totală a omului şi operei la 125 de ani de nemurire (2014), acad. Mihai Cimpoi – singurul critic şi istoric literar român cu statură de zimbru al spiritului nostru zamolxian şi zalmoxian – îi conturează un portret în linii tranşante: ,,Victor Crăciun nu pune în studiul eminescian doar pasiune, acribie şi probitate, nefiind doar un arhivist exemplar, un reconstructor de esenţă pompeiană; pentru el, cercetarea personalităţii şi operei lui Eminescu devine mod de existenţă, un modus vivendi cu toate calităţile morale şi intelectuale deosebite pe care le presupune acesta”.
Aceleaşi dimensiuni remarcabile ale personalităţii lui Victor Crăciun le întâlnim în cele 17 volume, antologii, albume, pe care le-a realizat în ultimul deceniu şi jumătate (din 2001 până în 2015), dintre care amintim: Convorbiri cu Miliţa Petraşcu, Constantin Antonovici, V.G. Paleolog (cu un eseu de Petru Comarnescu şi prefaţa de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI – în căutarea formelor. Noi orizonturi ale cercetării (în colaborare cu Lucian Radu Stanciu), Procesul ,,Pasărea Măiastră” sau BRÂNCUŞI împotriva Statelor Unite (Poveste pentru film, cu documente şi evocări semnate de zece personalităţi), Mica Măiastră (eseu în română, franceză şi engleză), BRÂNCUŞI – 10 desene necunoscute (cu un Cuvânt omagial de Barbu Brezianu şi o prefaţă de Marcel Guguianu), BRÂNCUŞI şi Biserica Ortodoxă Română din Paris (în colaborare cu Constantin Târziu), Estesisul teologal brâncuşian (2008), BRÂNCUŞI, împăratul Măiestrelor (piesă de teatru în două acte), BRÂNCUŞI – ,,Pasărea” din 1913 (2009), Măiestrele şi BRÂNCUŞI. 1910-2010; Portretul-autoportret BRÂNCUŞI de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi (2011), Monumentul Rugăciunea (2011), BRÂNCUŞI – Capodopera capodoperelor (2013), Cocoşul – Le Coq (2014), Mihai Eminescu – Constantin Brâncuşi – Lucian Blaga (2014), BRÂNCUŞI în România (2015).
Stabilindu-şi, din capul locului, depistarea a noi semnificaţii şi conexiuni, formularea de judecăţi de valoare bine cumpănite, dar inedite şi ţintind cât mai sus, într-o minuţioasă operaţiune de desţelenire, decantare şi lămurire a unui subiect pe cât de aburos, pe atât de fierbinte şi delicat, aspirând, fără nici cea mai mică temere, la o restituire in integrum, pe tema asumată -, redutabilul analist Victor Crăciun izbuteşte, în cel mai recent volum al său: BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2016), să realizeze o veritabilă capodoperă despre una dintre cele mai provocatoare interogaţii privindu-l pe părintele sculpturii mondiale moderne, născut la Hobiţa, în Gorj, şcolit la Craiova, Bucureşti, Viena, Paris…
A fost sau nu BRÂNCUŞI un Mare Iniţiat? A fost mason? Dacă da: de când până când? De unde până unde?…
- Despărţirea de Rodin, în termeni roditori…
Aproape o treime (prima treime) din densul, extrem de concentratul studiu – aidoma unui filon de aur dacic: 24 de carate, unic în lume, cu o ,,genă” ce nu există nicăieri altundeva pe Terra – constituie o rafinată şi răbdurie înscriere în context cultural românesc, francez, american…
Mottoul ales de Victor Crăciun – ,,Viaţa mea a fost o succesiune de miracole” (n.n. personal aş fi optat pentru versiunea: ,,Viaţa mea a fost un lung şir de miracole… Primul dintre ele? – Craiova…”) – deschide perspectiva din care va fi analizată tema enunţată, cu exemplar spirit al echilibrului şi fără nicio lunecare, cât de măruntă, într-un partizanat ori altul.
Prima pagină a superbului studiu – cu virtuţi academice incontestabile – este grea de tâlcuri ca un basorelief din bronz, de rezonanţe impresionate, ,,fluturând” în deplină libertate la gâtul urieşesc al Sfinxului – din Bucegi, dar şi de pe platoul Gizeh, din sprânceana de nisip celest, de purpură, a Capitalei multora dintre cele 33 de dinastii de faraoni egipteni: Cairo.
Propoziţia dintâi, tăiată cu sabia fină a unui Cavaler de Toledo, are şuierul ascuţit al unui verdict irevocabil: ,,Constantin Brâncuşi este considerat, cu o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea, deschizătorul unei noi etape în această artă milenară”.
Care-i argumentul irefutabil? ,,Istoriile artelor, dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de marile personalităţi ale culturii vremii sale”. Dintre cei care l-au consacrat pe BRÂNCUŞI -, Victor Crăciun alege doar 15 dintre numele cele mai remarcabile ale culturii şi artelor plastice, literaturii, ca şi de colecţionari, muzeografi, îndrumători ai fenomenului artistic: de la Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lassaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey…
Lângă aceştia, adaugă personalităţi reprezentative din România, precum Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola Giedion-Welcker, Sidney Geist, Athena T. Spear… Precizând că: ,,această listă nu este decât parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu mii de nume, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care s-a impus mai întâi”.
Tonul eseului gândit, trăit şi scris de acad. Victor Crăciun: ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” e cât se poate de calm, echilibrat, plin de încredere şi serenitate. Este tonul molcom, al basmelor noastre multimilenare, al călătoriilor de taină pe lama de brici a fulgerului ce desparte fragila graniţă dintre rugăciunea abia murmurată şi litania săpată, pentru vecie, în piatră.
Sau al unei călătorii de iniţiere -, în care cel ce pleacă la drum este obligatoriu să poarte, la vedere (deoarece au şi rol de recunoaştere, nu doar se împlinire a unui anume ritual), toiagul lung/ thyrsul (eventual, împodobit cu frunze de viţă de vie ori de iederă – plante sacre la agatârşii/ dacii din Transilvania şi din Moldova, la cei ce practicau cultul lui Dionysos) şi traista (straiţa).
Pe de altă parte, simplitatea veşmintelor trebuia să fie aidoma celor a străbunilor (în cauza de faţă, părinţii şi bunicii săi din Hobiţa, de sub Parâng) şi, mult mai înapoi în timp, geto-dacii. Şi, tot ca la aceştia, să ilustreze interzicerea de a purta podoabe din aur, respectând, concomitent, ritualul tăcerii.
În ceea ce ne priveşte, credem că tocmai de aceea BRÂNCUŞI a plecat singur/ solitar la drum – pentru a putea respecta cu stricteţe ritualul tăcerii şi a-şi facilita meditaţia/ cugetarea, în deplină linişte/ armonie/ pace lăuntrică şi în libertate nebruiată de nimic străin Sinelui său.
Are şi ceva din sfătoşenia anilor din urmă ai genialului sculptor, când fusese recunoscut, la scară planetară, drept părinte şi patriarh al sculpturii moderne mondiale: ,,Când sosea Brâncuşi la Paris, locul dintâi în sculptura franceză era deţinut de Auguste Rodin, astfel că era pe deplin justificată dorinţa importanţilor români din capitala Franţei de a-l determina pe artistul, aflat în plină glorie, să-l primească ucenic şi pe compatriotul lor.” – notează sobru, însă limpede ca apa de izvor, Victor Crăciun, mandarin la Curţile Văz-Duh-ului insondabil, sondat, totuşi, cu temeritate de BRÂNCUŞI şi sculptat cu virtuozitate Sa de Ingenium.
Zelul şi insistenţele conjugate ale acestor români de pe malurile Senei au inclus-o pe însăşi consoarta regelui Carol I: ,,Aveau să o convertească şi pe Regina Elisabeta/ Carmen Sylva să le susţină demersul, să intervină pe lângă cunoscuţii din cercul lui Rodin, ceea ce dovedeşte că, de vreme ce era nevoie de o asemenea mijlocire regală, era greu de ajuns la titanul de la Meudon, cum era supranumit, după numele localităţii din preajma Parisului unde îşi avea Atelierul-Şcoală.”.
Frazele au amploare şi amplitudine, ca în vechile noastre cazanii, ca în povestirile inegalabile ale lui Mihail Sadoveanu ori ca în excursurile minunate ale autorului primelor trei cărţi despre BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, artizan surâzător al perioadelor lungi, de sorginte latină, aparent înflorate, dar numai arborescente, rămânând, în fond, de o limpiditate stră-stră-românească, punctate de arhaisme, dar şi, pe alocuri, de cireaşa fragedă ori confiată a câte unui neologism bine găsit, bine strunit.
Numai că ,,ucenicul” –temeinic şcolit la Craiova şi Bucureşti, unde fusese şef de promoţie, şi în Bănie, şi în Capitală, după ce supsese zdravăn la ţâţa datinilor şi tradiţiilor, a eresurilor, proverbelor şi zicătorilor strămoşeşti – n-a agreat ideea de a-i fi discipol lui Rodin. Peste o jumătate de veac, Brâncuşi avea să mărturisească, însă: ,,El (n.n. Rodin) a acceptat să mă ia ca elev, dar eu am refuzat, căci nimic nu creşte la umbra marilor copaci”.
Brâncuşi avea, pe atunci, vârsta de 30 de ani – relevă Victor Crăciun -, emiţând, după această conexiune, că alegerea (şocantă, desigur, pentru susţinătorii recent sositului la Paris) probează faptul că ,,Brâncuşi era pregătit să-şi ia în propriile mâini destinul artistic, având limpede conturată direcţia (s.n.) în care se îndrepta creaţia sa”.
Fără a nega locul şi rolul lui Rodin în sculptura lumii, pe care îl considera mare/ falnic copac, tânărul creator român dovedeşte, clar, că a intuit pericolul de a fi copleşit de acesta, ceea ce i-ar fi anulat libertatea de a-şi alege şi defini propriul loc sub Soare. De altfel, înţelegându-i opţiunea, chiar Rodin ar fi afirmat: ,,Are dreptate. Este la fel de încăpăţânat ca şi mine”.
Victor Crăciun are inspiraţia de a nu trece deloc grăbit peste acest episod, precizând că Auguste Rodin nu şi-a uitat discipolul avut pentru scurtă vreme, ,,iar când acesta (n.n. Brâncuşi) a expus la Saloanele al căror preşedinte al comisiilor artistice era chiar Rodin, l-a acceptat fără rezerve, înţelegându-i cutezanţa şi viitorul (s.n.). Vizionar în legătură cu sculptorul român, îi recomandă doar să nu se grăbească atât de tare. Ca preşedinte de juriu, Rodin a susţinut, aşadar, lucrările pe care Brâncuşi le-a expus pentru prima oară la Paris, contribuind, astfel, la promovarea sa.”.
Pe baza acestor detalii, acad Victor Crăciun reconsideră şi din cealaltă perspectivă, aceea a tânărului Brâncuşi, legăturile acestuia cu Rodin, apreciind că acestea s-au dovedit mult mai profunde decât au fost prezentate de cercetătorii de până acum. Criticul şi istoricul de artă din zorii secolului XXI, Victor Crăciun, subliniază că majoritatea acestora au survolat (am zice noi, cu superficialitate) momentul, aceştia lăsând a se înţelege că plecarea lui Brâncuşi din Atelierul-Şcoală de la Meudon a însemnat, automat, şi o ,,despărţire” de Rodin.
De aici pornind, autorul studiului fundamental ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” consideră că s-ar cuveni să medităm cu atenţie sporită asupra mărturiei lui Henri Coandă, din cadrul convorbirilor incluse de V. Firoiu în volumul Din nou acasă.
Marele inginer şi fizician este autorul unei descoperiri epocale ce-i poartă numele: ,,Efectul Coandă”, după ce, cu 20 de ani înainte, inventase primul avion cu reacţie, denumit convenţional Coandă-1910, proiectase primul tren aerodinamic din lume, prima sanie-automobil (de asemenea cu propulsie reactivă), proiectase şi construise, în Anglia, avioane clasice/ cu elice Bristol-Coandă ( în anii 1911-1914), iar în Franţa: modelul Coandă-1916 (cu două elice apropiate de coadă).
Inventator al aerodinei lenticulare -, Henri Coandă, pasionat de sculptură, a ucenicit pe lângă Rodin. Savantul de notorietate internaţională, de peste decenii, avea să-i arate marelui sculptor francez, în acei ani de la cumpăna primelor două decenii ale secolului XX, o lucrare concepută de el, solicitându-i o sugestie, eventual o apreciere, o opinie… Rodin îi recomandă cu blândeţe: ,,Aici să-l consulţi şi pe Brâncuşi. El îţi poate indica o soluţie care merge mai bine în ceea ce vrei să faci. El îţi va arăta drumul cel bun.”.
Victor Crăciun conchide, referitor la aceste detalii, extrem de semnificative: ,,Ce apreciere mai bună, în acel moment, decât aceasta?” – apreciere a lui Rodin faţă de Brâncuşi, ţinem să subliniem. Apoi nuanţează convingător: ,,Descoperind tocmai pericolul de a fi influenţat fără a o dori -, Brâncuşi a hotărât să evite o prea mare apropiere de maestru, preşedinte al secţiei de sculptură de la Societe Nationale des Beaux-Arts, ceea ce i-a asigurat iniţierea şi dezvoltarea personală în maniera dorită, conturul ferm al personalităţii sale unice (s.n.)”.
Decupând succinta caracterizare, atât de limpede şi profundă, pe care, în anul 1952, cu prilejul Expoziţiei Omagiu lui Rodin, BRÂNCUŞI i-o face acestuia -, Victor Crăciun glosează molcom, asemenea unui român născut la Chişinău: ,,Subînţelegem din context şi preţuirea caldă pe care Brâncuşi nu se va sfii să o mărturisească, gest de nobleţe specifică doar marilor creatori. Toiagul măreţiei lui Rodin (n.n. din secolul XIX) avea să-i revină, în secolul XX, lui Brâncuşi.”.
- Recunoaşterea la New York şi în America,
arderea fotografiei la Chicago,
triumful definitiv în procesul ,,Brâncuşi contra U.S.A.”
Reiterând judecăţile de valoare irefragabile lui lui Henri Rousseau (Le Douanier/ Vameşul (cel dintâi artist plastic care îl defineşte pe Brâncuşi drept reînnoitor al creaţiei mondiale: ,,Ai transformat arta antică în modern !”) şi Charles Morice (voce autorizată printre creatorii francezi, unul din principalii teoreticieni ai simbolismului) -, Victor Crăciun dă, rapid, un nou verdict categoric: ,,Dovada cea mai clară a acestei recunoaşteri ne-o oferă nu România, nu Franţa, ci America”.
Autorul incitantului volum ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” ne oferă imediat, în susţinerea opiniei sale, o serie de argumente ce ţin de domeniul evidenţei (dar, prea adesea, omise), aducând în prim-plan realitatea că un pluton compact de artişti, scriitori şi colecţionari remarcabili de peste Atlantic îl descoperă pe Brâncuşi, mai ales după participarea la celebra International Exhibition of Modern Art (intrată în istoria artei drept Armory Show, după numele clădirii gărzii naţionale americane din New York), expoziţie de rezonanţă excepţională, reunind peste 1.600 de opere ale marilor artişti plastici din Europa, itinerantă ulterior la Chicago şi Boston.
Ecoul participării lui Brâncuşi la acea grandioasă expoziţie – potenţat, cu efect de bumerang, de violentul protest al studenţilor din Chicago (educaţi în spiritul academist al artelor plastice), care i-au ars fotografia lui Brâncuşi (publicitate cu impact mai puternic, în favoarea sculptorului român, nici că se putea!) – a fost unul pe care ne permitem să-l asemuim cu un veritabil desant ori cu pelerinajele, de la începutul anilor 1940, la Maglavit, pentru a-l vedea şi a sta de vorbă cu tânărul cioban Petrache Lupu, cel ce îl văzuse pe Dumnezeu.
Spre Atelierul BRÂNCUŞI din Paris aveau să aflueze, necontenit, în valuri tot mai viguroase, importanţi colecţionari americani, care cumpărau – la preţuri exorbitante pentru acele vremuri, întrucât creatorul celebrelor Măiastre şi Păsări în văzduh nu renunţa la nicio centimă faţă de preţul cerut din capul locului – ,,numeroase opere, devenite astăzi mândria muzeelor şi colecţiilor particulare de peste Ocean”.
În continuare, Victor Crăciun punctează decisiv: ,,În felul acesta, în 1913, la vârsta de 37 de ani,Brâncuşi deschide calea artei noi şi în America, unde avea să se mai confrunte cu ignoranţa şi concepţiile învechite despre sculptură, între 1926-1928,dar, în final, va câştiga un răsunător proces împotriva Oficiului Vamal al Statelor Unite, hotărârea 8n.n. sentinţa) dată în cauză fiind socotită biruinţa definitivă, şi pe cale juridică, a artei moderne supra clasicismului academizant, a creativităţii în faţa obtuzităţii societăţii, a gândirii libere şi dreptului de exprimare în faţa barierelor şi constrângerilor de orice fel.”.
Autorul acestui studiu, cu indiscutabile valenţe monografice, acad. Victor Crăciun, realizează apoi un frapant memento, prin saltul (anticipativ, evident) peste mai bine de trei decenii, implantând o nouă bornă în analiza şi sinteza sa extrem de interesantă: ,,Până în 1937-1938, la 60 de ani de viaţă, când Constantin Brâncuşi definitivează capodopera capodoperelor sale, Aşezământul sculptural-arhitectonic de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Columna Infinitului), care încheie monumental activitatea sa uriaşă, conţinând peste 700 de titluri de opere, a cunoscut gloria şi a trăit bucuria împlinirii în artă”.
- Ambasada Artistică a României la Paris,
centru de meditaţie şi confruntare asupra destinului artei
Victor Crăciun nu se grăbeşte câtuşi de puţin în demonstraţia sa, poposind pe îndelete asupra semnificaţiilor Atelierului din Paris şi a înscrierii lui în contextul acelor ani învolburaţi – traversaţi/ marcaţi de două războaie mondiale, devastatoare, dar, paradoxal, extrem de rodnici în planul creaţiei revoluţionarului sculptor cu obârşii în Gorj, la Hobiţa, şi care mărturisea adeseori: ,,La Craiova m-am născut a doua oară…” – naştere nu în sens fizic, cum a fost aceea din satul natal, ci spiritual, ca punct de plecare pe tainicele căi ale Iniţierii ezoterice.
Avizatul comentator notează, pe cât de simplu, pe atât de convingător, că Atelierul sculptorului din Impasse Ronsin avea să devină Ambasada Artistică a României la Paris, centru de meditaţie şi confruntare asupra destinului artei, ,,în căutarea specificului modern care să o pună în acord cu marile descoperiri ale secolului XX din diverse domenii ale ştiinţei, şi mai ales ale aeronauticii, în care pionierii, adesea uitaţi sau nu îndestul recunoscuţi, sunt românii Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă.”.
Urmează, pentru a câta oară, un croşeu fără replică: ,,Iar Brâncuşi deţinea rolul de arbitru în aceste dezbateri, cu deplina autoritate în domeniu pe care şi-o câştigase prin arta sa, dar şi prin echilibrul şi înţelepciunea care îl făceau să fie considerat, aşa cum plastic remarca poeta luxemburgheză Anise Koltz, mai bătrân şi mai tânăr ca lumea”.
Cel despre care redutabilul prozator Marin Preda scria: ,,Numai un ultim boem romantic putea să se cufunde în catacombele de arhivă şi să descopere fascinanta contribuţie a scriitorilor la dezvoltarea radioului”, Victor Crăciun, se întreabă şi ne întreabă, incluzându-ne, ca într-un joc interactiv, în povestea sa despre BRÂNCUŞI, ce a făcut ca biruinţa creatorului atâtor capodopere, plecat singur pe drumul iniţiatic, să fie universală? ,, Ce anume a declanşat această recunoaştere, cum s-a întâmplat miracolul ca, într-o jumătate de secol cât a trăit în Franţa, să înfăptuiască o creaţie inegalabilă şi în acelaşi timp incitantă pentru marii artişti precum Wilhelm Lehmbruck, Modigliani, Isamu Noguchi sau Henry Moore, la care adăugăm remarcabili sculptori români care i-au fost, pentru o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă, ,,discipoli” în Atelier, nume dintre cele mai sonore ale artei noastre: Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Etienne Hajdu, Constantin Antonovici, Sanda Kessel (Polizu Micşuneşti), Gh. D. Anghel, George Teodorescu, Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Romulus Ladea, Mac Constantinescu, Margareta Cosăceanu şi alţii.”.
Grigore Vieru observa, cu ani în urmă, că Victor Crăciun a pornit pe urmele lui Eminescu, refăcând ,,peste mări şi ţări, Poduri de aur pe care păşeşte timpul eminescian”. Tot aşa a procedat/ procedează istoricul literar şi de artă menţionat şi în cazul altui purtător al praporilor Spiritului Românesc în Lume – cum se exprima Adrian Păunescu – şi anume în cazul celui care, prin atât de arhaic-înnoitoarele Cuminţenia pământului şi Sărutul, punea piatră de hotar şi deschidea larg porţile sculpturii moderne la rang planetar.
La încheierea primei treimi (ca număr de pagini) a strălucitei sale exegeze, Victor Crăciun trage o nouă brazdă adâncă, prin care anticipează viitoarea roadă foarte bogată: ,,Am insistat asupra timpului Brâncuşi în artă şi a recunoaşterii sale universale pentru a ajunge la problema care ne interesează în acest cadru: dobândirea capacităţii, a măiestriei specifice, taina artei (s.n.) care avea să-l aşeze în fruntea sculpturii lumii”.
După îndelungi, scormonitoare şi riguroase zile şi nopţi, decenii de cercetare, după conexiuni, analize, clipe de iluminări şi decantări lămuritoare -, eminentul scriitor Victor Crăciun întrezăreşte, observă atent şi descifrează iţele de aur ale ,,ghemului” care , în opinia sa, explică propensiunea pentru o asemenea capacitate de neegalat. Este vorba despre un complex (suntem tentaţi să-l numim templu) care se întemeiază pe trei laturi/ postamente şi zări constitutive. Vi le înşiruim ca atare, în veşmântul de purpură al cuvintelor în care le-a prezentat însuşi cercetătorul ştiinţific Victor Crăciun: ,,harul dumnezeiesc al personalităţii, fundamentala înzestrare care nu poate răspunde, singură, realizării artistice; formaţia, cu puternicele elemente ale cunoaşterii naturii, instruirii şcolare şi autodidacte, cu meditaţia dătătoare de concepte proprii, susţinătoare a creaţiei prin subtila comunicaţie transmisă de arta stră-străbunilor săi traco-daci; meşteşugul, ca dexteritate desăvârşită prin trudă, cu totul aparte în arta sculpturii.”
Cei trei vectori de forţă ai personalităţii armonioase, irumpând înfloritor, ca o eternă jerbă de lumină, din chiar inima/ harul/ duhul acestui Fiu al Luminii şi Om al Iubirii (IO) Brâncuşi, din creierul/ energiile subtile/ formaţia sa multidisciplinară şi din aura sa, ca meşteşug, metafizică şi artă desăvârşită, au legături nemijlocite, afirmă Victor Crăciun – indestructibile, suntem ispitiţi a adăuga noi -, cu ,,iniţierea, atât în accepţiunea curentă a termenului, ca şi în sensul masonic, legat direct de deprinderea şi biruinţa meşteşugului în construcţii de orice natură, inclusiv în artă”.
După această largă deschidere de noi şi incitante orizonturi, urmează a suită de racursiuri în timp – paranteze în paranteze, cu detalii biografice şi de formare, ca într-un veritabil Bildungsroman, în fraze doldora de informaţii şi, desigur, de amănunte, conexiuni, judecăţi de valoare dincolo de orice prag/ pârleaz de tăgadă.
Tonul este, ca şi în multe alte dăţi, sobru, chiar sec (însă numai în aparenţă!), aruncând o fermecătoare punte de lumină spre obârşii, un fascinant curcubeu spre tărâmul belşugului de împliniri şi biruinţe artistice, de mai târziu, ale fiului de dulgheri şi oameni de la talpa ţării, plecat din Gorj, născându-se pentru a doua oară, întru Spirit, la Craiova, pentru a adăsta, ulterior, o jumătate de veac, în Oraşul Luminii, Paris, de unde a cucerit America şi toate punctele cardinale ale planetei noastre.
Având cadenţă de letopiseţ, claritate şi tăietură directă, aidoma monografiilor şi paginilor de istorii literare scrise de G. Călinescu sau Al. Piru, devotatul discipol al genialului critic -, pasajele respective trebuiesc reproduse ca atare, pentru a nu le ştirbi din farmecul lor indimenticabil: ,,Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, în satul Hobiţa, în zona subcarpatică a României, în Oltenia, regiune cu particularităţi limpezi ca specific etnic, în care, pe lângă tradiţia activităţii ţărăneşti, agricultura, oieritul, meşteşugurile casnice, şi, legate de acestea, erau foarte importante prelucrarea lemnului şi olăritul. Tatăl lui era şi agricultor, şi oier, şi meşteşugar în lemn, mama era torcătoare de lână şi celelalte rubedenii lucrau la războaiele de ţesut şi la îmbrăcămintea specifică locurilor. Pentru un copil născut cu har, toate acestea vor stârni imboldul creator, pe baza observaţiei atente, imitarea incipientă a copilului transformându-se în meşteşug.”.
Propoziţia care încheie paragraful citat încununează, aidoma unui corolar logic de neclintit, taina/ tâlcul evocării atât de amănunţite a universului uman şi cultural în care a pornit, copăcel-copăcel, în viaţă, Sculptorul – pe care, în clasamentul stabilit la finele mileniului al doilea, pentru primii o mie de artişti plastici ai lumii din mia de ani ce tocmai trecu, cei mai autorizaţi experţi occidentali l-au plasat pe BRÂNCUŞI pe locul al cincilea (după Fidias, Michelangelo, Leonardo da Vinci…), în timp ce Pablo Picasso abia a prins poziţia cu numărul 118 (o sută optsprezece). Iată propoziţia concluzivă, la care ne referim: ,,Iar Brâncuşi a fost artist şi meşteşugar până la sfârşitul său, produs la Paris, la 16 martie 1957.”.
- Vioara-Gheizer = Buzdugan în poarta palatului iniţiatic. Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – treapta de lansare în iniţierea lui BRÂNCUŞI
Partizan al apărării marii culturi româneşti, mai ales în pilonii ei, mai sigur (în) columnele ei: Eminescu şi Brâncuşi – după cum îl portretizează Adam Puslojici -, Victor Crăciun apreciază, cu just temei, că peregrinările şi noile legături ale copilului Brâncuşi cu meseria şi comercianţii, cu lăutarii, ,,artişti” şi ei, şi cu feţele bisericeşti, ,,îi adâncesc însuşirile dovedite de mic şi izbucnesc la Craiova, în cea dintâi afirmare creatoare, care nu este o sculptură, ci o vioară, meşterită din stinghiile unei lădiţe”.
Testând vioara făurită parcă din neant de Brâncuşi -, Mihalache Lăutaru, cotat de localnici drept o autoritate în domeniu, ar fi exclamat încântat: ,,Îi zice mai bine ca a mea!”, stupefiat de rezonanţa excelentă a acesteia.
Exegetul amplifică aria interpretărilor sale, considerând că vioara – cea dintâi operă a lui Brâncuşi – constituie nu doar ,,o biruinţă a meşteşugului său multilateral, dar şi o dovadă a înclinării sale spre muzică – interpreta la fluier, cânta din frunză şi îşi încerca harul la vioară, cobză şi contrabas – şi anunţa întreaga sa evoluţie artistică, fără de care mnu ar fi putut deveni inegalatul Brâncuşi.” (sublinierile noastre).
Victor Crăciun mai brodează câteva marginalii, apoi evidenţiază că viitorul sculptor avea vârsta de numai 18 ani, ,,iar măestria de care dă dovadă, construind vioara, va duce la intrarea sa în Şcoala de arte şi Meserii din Craiova, treapta de lansare în iniţierea lui.”.
Spre deosebire de majoritatea colegilor săi, care s-au specializat ca meşteşugari/ meseriaşi -, Brâncuşi îşi concentrează/ focusează eforturile cu maximă precădere pe arealul artei, aşa cum puţini dintre elevii generaţiilor premergătoare o făcuseră. Specializându-se pe sculptura în lemn, în care a excelat pe parcursul celor patru ani de studiu, Brâncuşi a furat şi secretele principale ale celorlalte secţii din Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova: modelaj, tâmplărie, turnătorie.
Înfiinţată în 1871, concomitent cu alte surate din ţară, prin Decizia ministrului Instrucţiunii, craioveanul Gheorghe Chiţu, ex-primar al Cetăţii Băniei, acest proaspăt înfiinţat locaş de învăţământ a beneficiat de profesori de meserii aduşi din capitala Imperiului Austriac, Viena, unde valorosul demnitar îşi luase licenţa în Drept. Din pleiada acestor profesori vienezi, au răzbătut prin memoria timpului nume precum Karl Zeffeld, Julius Ratz, Josef Sicheris, I. Zwender, valori de rezonanţă ale breslelor de meşteşugari în lemn şi în turnătorie, care îşi câştigaseră, prin merite recunoscute unanim, calitatea de maeştri.
Cu o experienţă bogată şi un ochi bine format, este uşor de intuit că aceşti profesori l-au ,,detectat” cvasi-instantaneu pe eminentul elev Brâncuşi, care proba talente extraordinare de meşteşugar. Îndrumându-l îndeaproape, conform programei de învăţământ specifice, profesorii amintiţi, cu tact şi certă vocaţie pedagogică, ,,l-au apropiat de obiectivele pe care îndrăzneau să le introducă şi în şcoală, în spirit masonic, formând meşteri desăvârşiţi”.
Victor Crăciun ţine, însă, să evidenţieze că totul era făcut cu dibăcie şi discreţie, mai ales după noile legiferări care desfiinţaseră breslele din viaţa românilor. Devine cât se poate de clar că – apreciindu-i iscusinţa şi spiritul inventiv, Brâncuşi uimindu-i nu doar cu vioara construită de el, dar şi cu o suită de obiecte de lemn (cuiere, gherghef, scaun, joc de loto/ de şah, suporturi de baie, casetă, rame cu motive vegetale) -, profesorii îl modelează ca ucenic.
De aici şi de la punerea cap la cap a informaţiilor că un coleg al tânărului născut în Hobiţa, Andrei Livădaru, era calfă, aidoma altor colegi ai săi, iar un altul, Grecescu-Perieru, ajunsese meşter în confecţionarea periilor -, autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” îşi pune întrebarea retorică, al cărei răspuns afirmativ este de la sine înţeles: ,,de ce nu ar fi fost şi Brâncuşi, la rândul lui, ucenic şi calfă?”.
Mai mult decât atât, recunoscându-i şi preţuindu-i faptul că acesta le era superior la studii şi în meserie, lui Brâncuşi i se propune o călătorie iniţiatică la Viena, unde profesorii săi aveau nu numai legături prieteneşti, dar şi masonice. ,,Obiceiul era vechi – punctează cercetătorul -, iar învăţătura adevărului şi a meseriei întărea sinea calfelor.”
( Va urma)