PAULA POPESCU-ILIONIU
Evadarea în absolut
Poeme împietrit-despletite din METAfizica lui BRÂNCUȘI, eminescianul !
Redutabila Editură AIUS din Craiova – păstorită cu vocație pedagogic-managerială de prof. Nicolae Marinescu, făurarul seriei noi a celei mai vechi reviste din Oltenia: Mozaikul, înființată de Constantin Lecca la Craiova, în 1838, cu 12 ani mai înainte de înregistrarea oficială a nașterii viitorului Poet Național: Mihai Eminescu – girează un nou eveniment editorial de excepție.
Ne referim la …incalificabilul (în sens pozitiv: adică imposibil de calificat, de categorisit, de încadrat !) volum de versuri Evadare în absolut (ISBN 978-606-092-107-3), album liric de o anvergură cu totul aparte, în care Paula Popescu-Ilioniu ne propune o poezie de factură gravă, meditativă, filosofică, prin care dorește să dialogheze inspirat, la modul sincretic, cu ilustrațiile (full color) ale fiicei sale, Adriana Bălan, profesoară universitară în Montreal (Canada), la Ahunrsie College.
Volumul însumează 74 + 1 poeme și este, întâmplător sau nu, al 75-lea din Colecția „Poesii” a Editurii AIUS, semnate de peste 50 de autori, dintre care amintim pe: Virgil Mazilescu, Patrel Berceanu, Constantin M. Popa, Liliana Hinoveanu, Aurelian Zisu, Silviu Gongonea (cu debut absolut în Revista LAMURA, pe când era student în anul al doilea la Literele din Bănie), Doina Pologea-Berceanu, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Mihaela Colin, Marilena Tiugan, Ramona Bădescu, Doina Bonescu, Iuliu Cezar Săvescu, Maria Dinu, Florina Ungureanu, Cornel Basarabescu, Mihai Măceș, Teodor Preda, Augustin Jianu, Nela Ene, Aurora Ștefan.
Întrucât comentariul nostru va fi aproape exclusiv laudativ – însă, ținem să subliniem: deloc, absolut deloc encomiastic -, amendăm, din capul locului, cele două „hibe” ale cărții:
1. Tehnoredactarea fadă și paginarea școlărească, la minima rezistență, a celor zece acuarele (frenetice, cu vibrații celeste și cromatică energizantă) create de Adriana Bălan – dacă ar fi fost încredințate atât de inteligentelor ciori să le împrăștie (precum nucile pe care le recoltează de pe caldarâm apoi se înalță cu ele și le dau drumul de la înălțime pentru a se sparge prin izbirea cu asfaltul), ar fi rezultat un joc al paginării mult mai inspirat ; NU este obligatoriu să plasezi imaginile șablonard, după aceeași „rigoare” de album de familie vetust, prăfuit, bătrânicios, ci ele pot fi rotite, stânga-dreapta, cu 5-15-25-55-110 grade…, ori chiar răsturnate, după caz, pentru a deveni cât mai frapante ;
2. forjarea atât de perfecționistă a fiecăruia dintre poeme, fără a lăsa nici un moment de respiro cititorului, prin bucle/ secvențe în care tensiunea lirică să coboare la alte și alte înălțimi, NU să rămână totdeauna la 440.000 de Volți și la amperaj aproape ucigător – vina purtând-o, din acest punct de vedere, autoarea poemelor, dar și redactorul de carte, care ori nu cunoaște regulile elementare de orchestrare a unui volum, ori nici nu există decât cel mult formal.
*
După o primă și răbdurie răsfoire, de circa o oră, a volumului Evadare în absolut – cu titlu fie derutant, fie smerit sau, de ce nu?, dimpotrivă, trufaș ori doar paradoxist !, pe urmele matematicianului vâlcean de reputație mondială Florentin Smarandache, stabilit de vreo trei decenii și mai bine prin Statele Unite ale Americii (supranumit Profet în țara fizicii, Românul care l-a contrazis pe Einstein, premiat de Academia Română și de Statul New Mexico al U.S.A., în 2011, pentru Matematică și Științe), profesor plin la Universitatea Galupp din New Mexico -, mi-am notat trei posibile generice sau capete de idei pentru prezenta noastră cronică literară.
Iată-le, în ordine:
a. Lupta cu Îngerul,
b. Lupta cu Timpul,
c. Invenție luciferică: Timpul ?…
Am schițat, rapid, inspirat de Duhul Sfânt, chiar primele, posibile, zeci de rânduri.
Le transcriu, cu zâmbetul pe buze, deoarece – între timp – am cugetat atent, vreo săptămână, și îmi propusesem să extind la maximum aria conexiunilor. Am renunțat la această visată, utopică „extensie” după ce am descoperit că Timp și spațiu în gândirea românească – în vol. IX din Studii de istorie a filosofiei românești, Ed. Academiei Române, București, 2013 – includea un aparat bibliografic de nu mai puțin decât 31 (treizeci și una) de pagini format mare/ A4, aparat întocmit de Titus Lates.
Ciorna mea din 21 august era următoarea:
Viața ca un pendul provocator fu destinul lui BRÂNCUȘI în prima „săptămână” a secolului XX, pe care și-o asumă cu superbie prometeică, trudind îndelung la inventarea, dincolo de orice cutume, ba chiar – revoluționar ! – împotriva lor, a unui upercut năucitor în bărbia lui Auguste Rodin și a tuturor sculptorilor în vogă, care păreau condamnați să nu poată sări dincolo de glezna broaștei râioase, adică a materiei, biftec onctuos în genul lăsat moștenire de un Michelangelo și ciracii săi.
Ne referim la Sărutul, din 1907, capodoperă aflată în colecțiile Muzeului de Artă/ Palatul Jean Mihail din Craiova.
Sărutul, prin care BRÂNCUȘI zvârlea în derizoriu, în bezna tomberoanelor istoriei semi-moarte, fleșcăite, mofluze, automatismele zise academice, care fuseseră atât de sclifosit șlefuite de „marii corifei” până dispăruse din ele aproape orice urmă de VIAȚĂ originară, adevărată, străveche.
Era exact „săptămâna” în care, în alt capăt al Europei, NU în România lui BRÂNCUȘI, Max Planck (răsplătit cu Premiul Nobel pentru fizică abia în 1918) formula principiile fizicii cuantice, căreia, în primele două decenii, prea puțini i-au intuit valoarea și impactul ce-l va avea asupra omenirii.
Inspirat de tezaurele incomparabile ale Spiritului moșilor și strămoșilor săi și, firește, de Bunul DUMNEZEU -, olteanul nostru, Brâncuși, școlit la academiile de marketing din munții Orăștiei, Șureanu, Retezat, Bucegi, Rarău, Parâng și Godeanu, și-a modelat cu duh măiastru intrarea și impunerea decisivă în arena internațională prin mai multe gesturi de ctitor, cu adânci rădăcini ancestrale:
1. parcurgerea pe jos/ per pedes a drumului (inițiatic !) de la Hobița la Paris, cu popasuri la Viena, Munchen și în Elveția ;
2. refuzul de a zăbovi în atelierele-școală ale celui mai renumit sculptor al epocii: Rodin, motivând că „la umbra marilor copaci NU crește nimic” ;
3. refuzul categoric, de asemenea șocant, de a face parte din vreo școală avangardistă la modă, din vreun „ISM” (suprarealism, cubism, integralism etc.) ;
4. răsunătoarea victorie în faimosul Proces deschis împotriva Vămii S.U.A., prin care a dat cale liberă NU doar zborului pe toate continentele al Păsărilor sale (în cazul procesului: Păsării în văzduh, cotată, inițial, de ignoranții vameși, drept „o bucată de fier oarecare”) ;
5. reacția studenților nord-americani care, în orbirea lor candid-neghioabă, au ars, în public, în cadrul unor manifestații violente, portretele lui BRÂNCUȘI, ceea ce a avut efect invers și definitiv: consacrarea valorii mondiale a Artei create și promovate de BRÂNCUȘI.
În schimb, lui PLANCK i–au fost necesari peste o sută de ani până când colegii săi de breaslă, omenii de știință, au recunoscut in corpore Fizica reală, Fizica Revoluționară: Cuantică, Fizica lui Planck și i-au descoperit căile de aplicare.
De ce a fost înțeleasă și acceptată atât de greu, abia după 120 de ani ? Întrucât, a părut cumplit de dificilă depășirea mentalităților generate de fizica tradițională, de fizica newtoniană și chiar de relativismul susținut de Einstein.
În sinteză, fizica lui Planck, extrem de rafinată și ascunzând, dincolo de orice îndoială, volens-nolens, numeroase capcane spiritelor leneșe -, poate fi concentrată în câteva zeci de cuvinte. Le cităm pe acelea repetate de savantul vizionar, profesorul universitar, neurologul, filosoful științei, psihiatrul și scriitorul Dumitru Constantin Dulcan, într-o emisiune (ediție) de colecție Mic dejun cu un campion, transmisă, în vara anului 2023, de TVR 2:
”În fizica cuantică există continuitatea spațiu-timp și NU există ieri, azi, mâine. Totul există în același timp. NU există sus-jos, dreapta-stânga. Totul este în același timp. În fizica clasică, noi ocupăm un singur loc. Fizica clasică se limitează doar la existența lumii ca substanță. În timp ce fizica modernă se exprimă la nivel de frecvență.”.
Considerat mesagerul noii spiritualități, Profesorul Dulcan argumentează cu strășnicie că revelația constituie un salt cuantic.
*
Să plonjăm direct, fără pic de prejudecăți, în universul liric din noul volum al Paulei Popescu-Ilioniu.
Necruțătoare cu filfizonii ori cu aceia dedulciți la a purta ochelari de cal, distinsa șefă a Promoției de Purpură (1972) – ultima cu cinci ani cursuri de zi, a Facultății de Filologie a marii Universități din Craiova, visată încă din 1848 de Nicolae Bălcescu și comilitonii săi -, Paula Ilioniu ne întâmpină cu un „bobârnac” nemilos: Cvintet paradoxal, ce pare a avea rostul de a ne lăsa, instantaneu, muți, îndemnându-ne să ne reculegem, să gândim profund, să medităm ca în fața unei veritabile inscripții în piatră (tombală piatră ? sau/ și Poartă către tărâmuri ne-bănuite, Poartă a Sărutului veșniciei !).
Cinci versuri albe șuieră în timpanele noastre, încă ne-împietrite definitiv:
„Absolutul
Etern, infinit,
Iluminând-ascunzând, atrăgând,
Divin ne călăuzește subtil,
Paradoxal.”.
Aha ! „Iluminând-ascunzând…”.
Apoi, în aura-i enigmatică, serie pugilistică devastatoare, gen Calistrat Cuțov sau, mai aproape de noi, Mihai Leu, mari campioni ai acestui sport care, în vremurile bune, normale, era supranumit scrima cu mânuși: directă de dreapta, croșeu, upercut: „Divin…”, „subtil…”, „Paradoxal…”.
K. O. – Knock-Out la lumina zilei. De ce s-o mai așteptăm pe-a Lunii Albastre ?… Că noaptea poate pica, oricum, când te aștepți mai puțin.
Cvintet paradoxal poate prefigura o replică temerară la sculptura de pe urmă a lui BRÂNCUȘI: Piatra de hotar, singura capodoperă creată după Triada sculptural-arhitecturală de la Târgu Jiu.
De ce „Evadare în Absolut” ? se întreabă, hodoronc-tronc, poeta – într-un microeseu având virtuți de Lămurire -, vrând să ne acorde minute bune pentru dezmeticirea obligatorie după Cvintet paradoxal.
Mărturisirea începe expozitiv-exploziv:
„EVADARE ÎN ABSOLUT este un titlu paradox. Așa cum este paradoxul săgeții lui Zenon.”.
Ne putem întreba de ce nu și paradoxul Gemenilor, conform căruia o persoană care călătorește în spațiu cu o navă de mare viteză își găsește, la revenirea pe Pământ, fratele geamăn mai bătrân decât el?
Acest paradox al Gemenilor se referă la relativitatea timpului, având în vedere că merg mai lent ceasurile aflate în deplasare – fenomen numit DILATAREA TIMPULUI.
Paula Popescu-Ilioniu, ca un profesor dedicat și meticulos, ne oferă, imediat, detaliile așteptate: „Mișcarea săgeții lui (Zenon) apare ca iluzorie, ea aflându-se mereu în stare de repaus. Săgeata NU e nici în punctul de pornire, pentru că a plecat de acolo, nici în punctul de sosire, pentru că NU a ajuns încă acolo. Este vorba aici de limite și, poate, de infinit ca manifestare a absolutului” – evidențiază, cu claritate, autoarea, care apoi adaugă cu nonșalanță, oarecum năucitoare pentru creierele neexersate, puturoase:
„ Evadarea în absolut este imposibilă din punctul de vedere al logicii umane conduse de creierul nostru de materie (s.n.).” – deci, NU de spirit !…
Paula Popescu-Ilioniu își desfășoară – NU ca pe tabla neagră, cu care suntem obișnuiți de la școală, ci ca pe o boltă deloc înstelată, dar tocmai bună pentru o demonstrație de subtilitate evidentă – pleiada de argumente:
„Absolutul NU poate fi atins, NU poate fi cunoscut. El este o dimensiune superioară a SPIRITULUI aflat în căutarea propriei perfecțiuni. Noi, oamenii, suntem ființe finite în spațiu și timp, dar aceste două noțiuni trebuie coroborate cu noțiunea de înțeles, care le este intrinsecă.”.
Fără a vă nărui curiozitatea firească de cititori înfometați de cunoaștere, NU intrăm în prea multe detalii, lăsându-vă plăcerea lecturii / lecturării proprii.
Totuși, NU vă putem părăsi brusc, copii orfani pierduți în ceață, așa că spicuim, pe mai departe:
„Ideile de spațiu și timp – n.n. pe care este centrat întregul volum – au evoluat mereu tinzând către infinit. A evoluat în același timp și înțelesul lor, de la Pământul plat sprijinit pe spinarea unor animale, de la Pământul aflat în centrul Universului, la înțelegerea modernă, cuantică, a Universului hologramă a infinitului de universuri.”.
Autoarea punctează cu exactitate de geometru în spațiu și de expert în matematici speciale:
„Volumul acesta de poezii înregistrează aspirația sufletului spre perfecțiune prin noțiunea poetică de entropie. Conform DEXonline, definiția entropiei, din punct de vedere estetic, este starea de dezordine, de repartizare întâmplătoare a elementelor din care ia naștere opera de artă prin intervenția creatoare a artistului.”.
Primul poem plasat imediat după Lămurirea menționată (pag. 7-9) este cel care dă și genericul cărții: Evadare în absolut.
Vă punem în vedere, pentru o mai rapidă pătrundere a sensurilor sale profunde, că el constituie o primă explozie a stării de BUCURIE a începutului de drum.
Parcă-l și vedem pe gloriosul Constantin BRÂNCUȘI cum își desăvârșește pregătirea vestimentației specifice, traista (cu datini, basme, eresuri, povești, cimilituri, crestături în limba zimbro-geților – de pe cojoace, stâlpi de casă, ii, brâie/ bete din păr de capră sau din lână…), TOIAGUL (baghetă magică / pașaport pentru eternitate), încălțările (opincile miraculoase) gata să treacă prin foc și pară, prin vâltori și urgii de tot felul.
În taină, Paula Popescu-Ilioniu rostește, simultan cu BRÂNCUȘI, înainte de plecarea spre Paris. O auzim ca prin vis:
„Gata. Sunt gata să plec ACUM, pe acest Drum inițiatic, ezoteric, spre tărâmul Templului Absolut…”.
Poemul deschizător de căi are trei strofe de câte patru versuri, în prozodie clasică:
„Voi emigra cândva în Entropia,
Fără bagaj și fără pașaport
Și-mi voi striga spre stele BUCURIA
Când voi găsi mult căutatul port.
Mă vor întâmpina fecioare sfinte
Cu flori înmiresmate și cântări,
Pe cale îmi vor risipi-nainte
Sclipiri armonioase de culori.
Acolo voi vedea în fața porții
Arhangheli care-mi vor zâmbi subtil
Și mă voi regăsi în toiul nopții
În casa mea, redevenind copil.”
Fără să o declare deschis, Paula Popescu-Ilioniu a creat acest album liric NU doar sub obsedantele piscuri tematice numite timp, spațiu, DOR, entropie, numere de aur, dar mai ales sub zările de Lumină, mântuitoare, ale capodoperelor cărora le-a dat viață divină BRÂNCUȘI.
Capodopere ale căror obârșii se pierd în timp, hăt !, dincolo de neolitic, transvazând cu subtilitate pilonii de maximă fluiditate ai Spiritului Neamului nostru, începând cu credința în Nemurirea Sufletului (care-i făcea pe daci cei mai viteji și triumfători războinici din lume), cu sensurile METAfizice ce irump – într-o Horă a Luminii, Iubirii, Iertării și Armoniei – din energia cuantică și ipostasurile Gânditorului de la Hamangia, din ritmurile celeste ce vibrează în Roata Soarelui și din feericul Pom al Vieții, din moașele-strămoașele runelor scrierii sacre, cu semne matusalemice, de pe ceramica de Cucuteni, Cârcea, Vădastra, Gumelnița, de pe porțile maramureșene și gorjene, de pe zăvelcile, fotele, maramele și iile mai vechi, cu mult mai vechi decât marile piramide din Egipt, de pe Tăblițele de la Tărtăria, din toate TAINELE Calendarului de Andezit de la Sarmizegetusa și din atâtea și atâtea tâlcuri astrale și cosmogonice ale Kogaionului…
Cu părerea de rău că nu ne putem permite să cităm integral, poezie cu poezie, vers cu vers, din fragedul prunc literar al Paulei Popescu-Ilioniu -, ne îngăduim câteva fulgurații.
Din poemul Cercul I, avertisment jucăuș, precum Curcubeul – zâmbet spiritual al lui Dumnezeu:
„Îi voi cânta acestui cerc în mare
Printre corali și stele rubinii
Și vom pleca, așa, la întâmplare,
Să rătăcim pierduți printre stihii.” ,
Din Cercul II:
„NU vă lăsați înșelați de perfecțiunea lui !
Cercul e doar un proiect
al unei transformări în mișcare.
E o coardă bine răsucită și prinsă,
Un lasou aruncat la întâmplare.”.
Și, totuși, Cercul III se cuvine reținut da capo al fine:
„Urcăm o scară
În cerc
Până într-un punct în care
Cercul se prăbușește în el însuși
Și apare o altă scară:
O spirală !
Și iarăși un punct și un cerc
Pe care să urcăm:
Cerc în cerc,
Punct în punct,
Spirală în spirală !
Și peste toate,
Gândul albastru al Veșniciei…”.
Este, aievea, tradus în cuvinte celebrul Autoportret al lui BRÂNCUȘI sub care minunatul sculptor-metafizician a scris – cu smerenie surâzătoare – Relativement tel que moi.
Celebrul desen figurează un triunghi luându-și zborul dintr-o spirală.
Dacă nu invers: o spirală înghițind un triunghi ! – ceea ce ni se pare mai greu de acceptat.
Însă când totul este RELATIV ?…
Poemul Cercul III este unul dintre cele doar opt-nouă scrise în vers alb.
Nu-s nici multe, nici puține.
Sunt exact câte trebuie, pentru a preveni riscul de a intra în eventuala monotonie a poemelor cu prozodie tradiționalistă și a asigura volumului colonade, retrageri gabaritice, frize, frontoane, grinzi și contraforți de soi.
Facem astfel apel, în comentariul nostru, la termeni din arhitectura promovată cu devoțiune, de la făurarii bisericuțelor din lemn – unice în lume, a căror zveltețe (cuantică !), simplitate (care adâncime oceanică, de Spirit românesc, înseamnă) și țâșnire intergalactică de neoprit sfidează grandomania greoaie, grosieră, sufocată în materie telurică a vestitelor catedrale gotice… – până la Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Constantin Brâncoveanu, G.M. Cantacuzino, Petre Antonescu, Octav Doicescu, Al. Iotzu, Ion Mincu și, de ce nu ?, Carol al II-lea, cu strălucite și pasionante studii în Arhitectură.
Cu excepția a zece-unsprezece dintre ele, (ex: Numere de aur, Porțile de sânge, Alt îndemn, Durerea pietrei, Pasărea Măiastră, La porțile entropiei, Lecție de viață, În-cântarea I-ele-lor) -, celelalte 64 de poezii au titluri seci, dintr-un cuvânt solitar: Timpul, Rugăciune, Îndemn, Terapie, Infinit, Basm, Călătorie, Candela, Catedrală, Calea – din primele 35 de pagini…
Până la: DOR, Paradox, Devenire, Metafizică, Zeul, Joc, Drumul, Mistere, Viața, Absolut – dinspre partea finală a volumului.
Incredibil, dar adevărat, în toată cartea am depistat o singură scăpare de corectură, minusculă: o literă în plus, dar care NU denaturează sensul acelui context.
Ceva mai târzior, ne-a sărit în ochi încă una, în primul rând din pag. 9.
Cacofonii: doar două, în Cuprins, reieșite din ligamentele unor titluri: Metafizica–Călătorie (p. 30-31), respectiv, Metafizică–Cadență (p. 83-84).
Cel mai dureros, prin neglijență, pentru mine este, culmea, chiar autograful pe care mi l-a oferit autoarea.
Se reduce la două cuvinte, în care-și abandonează …târtița: „Cu respect…”.
Precipitată fără motiv (doar dacă nu cumva soțul o presa… – să nu întârzie la întâlnirea noastră) și introvertită până la „pietrificare” -, așa m-a perceput, în parcimonia sa tip Legiunea Iudaica: demn de nimic altceva decât de un candid ligament: „Cu respect, Domnului Dan Lupescu”. Cred că a uitat să menționeze până și data, nemaivorbind despre localitate.
Pot fi scuzabile aceste „vântoase”, atâta vreme cât majoritatea satrapilor de edituri ignoră, până la flatulență ori ocluzie intestinală, obligativitatea includerii în organigrama MINIMALĂ a funcțiilor, extrem de importante, numite simplu: Corector (profesionist !) și Redactor de carte…
Dar, dacă NU ai lucrat efectiv într-o redacție REALĂ, construită după standardele specifice domeniului, NU ai habar despre așa ceva. Dumnezeu cu mila.
*
Revin asupra unei judecăți de valoare și o repet cu toată convingerea. TOATE poemele sunt demne de a fi citate INTEGRAL..
Sunt ANTOLOGICE.
Adeseori ne fac să ne zboare gândul spre creația lui Camil Petrescu, despre care Tudor Vianu scria astfel: „Camil avea o mare consecvență în idei, o voință clară și activă. Și NU lăsa niciodată un proiect nerealizat. După război (n.n. se referă la Primul Mondial), încearcă un început de carieră profesorală și ziaristică la Timișoara. Scotea acolo un ziar de format mic, care-și propunea, printre altele, să-i învețe românește pe șvabi. În fiecare zi apărea lecția de română pe care Camil o dădea șvabilor, înșirând întrebări și răspunsuri în două limbi. Într-o zi, vine de la Timișoara cu un caiet de versuri de război care îi fac mare impresie lui Lovinescu, prin spontaneitatea și frăgezimea impresiilor, prin inspirația lor atât de umană. Sburătorul publică îndată un grupaj din poemele lui Camil.”.
Caratele creației lui Camil Petrescu, pe care le-am subliniat mai sus prin litere aldine/ bold, se regăsesc și în edificiile literare ale Paulei Popescu-Ilioniu.
Zâmbind au ba, se cuvine să mai facem o paralelă. Sau două-trei… Dacă prin anii 20 ai secolului trecut, Camil Petrescu optase să evadeze la Timișoara (după ce fusese combatant în primele linii ale frontului) -, Paula Popescu Ilioniu a evadat, creativ, din BRÂNCUȘI în …BRÂNCUȘI.
Adică din Gorjul natal al celor doi (Paula și Constantin), în Craiova aceluiași BRÂNCUȘI, în Bănia despre care Titanul din Hobița mărturisea că, aici, s-a născut, „dar pentru a doua oară”: ca sculptor pe deplin format, dar și ca maestru ezoteric – în Frăția creată de cei patru profesori vienezi care predau la Școala de Arte și Meserii, unde Brâncuși avea să devină șef de promoție, ca și la Școala Națională de Belle-Arte din București, înființată de Theodor Aman.
Dacă, la Timișoara, Camil se străduia să-i învețe românește pe șvabi -, în schimb, în Cetatea Băniei, Paula Popescu-Ilioniu, strănepoata lui BRÂNCUȘI (cel puțin întru spirit) se luptă din răsputeri – cu pasiune ardentă și certă vocație de Faur Meșter Faur – să-i alfabetizeze pe-ai noștri contemporani în Spiritul/ Spiritualitatea Neamului.
Să-i învețe arta de a-și descifra propriile destine în capodoperele lui BRÂNCUȘI, salvatorul și mântuitorul românilor, ca purtători de Flamură și de Lamură inconfundabilă.
*
Poemul Timpul începe cu versul: „Am prins cuțitul Timpului și l-am ascuns adânc în ființa mea” , pentru a se încheia cu o viziune aproape seismică:
„Aud pași derizorii care zdruncină altarele Timpului.
Coloanele lui se clatină.
Mă tem să nu se prăbușească
Și mă sprijin de ele
Până se mai aude doar ecoul sângelui meu în Eternitate.”.
Percepem sugestia subiacentă conform căreia, da, Coloanele Timpului se clatină, dar NU și Columna recunoștinței fără sfârșit a lui Brâncuși de la Târgu-Jiu, nu și celelalte coloane ale sale răsădite prin lumea mare.
Accente pamfletare, virulente, cuprinde poezia Îndemn, care debutează intempestiv:
„Treziți-vă cât încă nu-i târziu,
Cât sufletul în voi mai este viu !”.
Aceste versuri intră în rezonanță vădită cu acelea din Optimism, care denotă forța expresivă a satirelor politice ale lui Eminescu intitulate Scrisoarea, I, II, III, IV, V:
„Vom dărâma atunci vremelnicia
Acestor păpușari cu măști de ceară,
Vom readuce-n inimi bucuria
Și libertatea vieții noastre iară.”.
Dacă Terapie ne-ar putea duce cu gândul la ecouri benefice din Lucian Blaga, Odă triunghiului isoscel – la rezonanțe matinale dintr-o însorită poemă a lui Jacques Prèvert, Basm II pare că răsare ca un fuior halucinant și grațios din creionul metafizic al lui Tudor Arghezi, în timp ce Basm I este un poem cu virtuți discrete, foarte discrete, cu nimic mai prejos decât Pasărea Sfântă a poetului filosof din Lancrăm.
Rugă-spovedanie – rostită pe Golgota, în plină beznă scăldată și cutremurată, Golgota, în ziua Răstignirii – pare a fi poemul cu titlu necruțător, Porțile de sânge:
„La porțile acelea de sânge,
Maica Domnului plânge.
Nu mai știe sub ce ziduri prăbușite e Fiul Său.
Îngerul s-a pierdut în al durerilor hău
Și nu mai poate îndepărta lespezile grele.
Doar Tu, Doamne, aduci Învierea și Lumina din stele
La porțile acelea de sânge
Unde Maica Domnului plânge.”.
Revenind la portalul microeseului ce deschide volumul, să nu uităm cascada de mărturisiri ale Paulei Popescu-Ilioniu: „În viziunea autoarei, Entropia este o țară situată dincolo de apa liniștii, este un tărâm mirific, greu de înțeles, dar adevărat:
Entropia nu poate fi descrisă.
Ea e o stare de spirit.
O Stare !”.
După care poeta precizează, parcă în tril de privighetoare, altoit apoi pe zvâcnet de Ciocârlie și de Căluș oltenesc:
„Spiritul poate atinge Entropia prin Înălțare intelectuală (poezia Devenire), prin arta matematicii, prin frumos, dar mai ales prin grația divină, prin Dumnezeu. Ființa poetică tinde să emigreze în Entropia, fără bagaj și fără pașaport, prin sublimarea eului uman.
Un univers de basm cu păsări Phoenix, zâne, strămoși, îngeri și zei. Culorile și parfumurile aduc o dimensiune caldă, omenească, acestui spațiu-timp care tinde spre esențializare.
Noțiunile și imaginile artistice sunt arhetipuri: Creatorul, umbra, fântâna, dorul, cenușa, elementele naturii, geometria și numerele simbolice, frumusețea, transcendența, infinitul ca spațiu, nemurirea ca timp și sufletul ca înțeles.”.
*
…Interogative, cele patru strofe ale poeziei Elementele încep cu câte un vers croit după același calapod, având însă desfășurări distincte:
„Ce gândește Apa când gândește ?”
(…)
„Ce gândește Vântul când gândește ?”
(…)
„Ce gândește Focul când gândește ?”
(…)
„Dar Pământul oare ce gândește
Când îl udă ploaia și îl arde focul ?”.
*
Spre finalul volumului, în poemul Acuarelă, primele două distihuri și următoarele patru terține curg sacadat, încheindu-se fiecare cu versul-ghilotină, repetat până în pragul coșmarului:
„Și frunzele galbene cad…”
(…)
„Și frunzele galbene cad…”
(…)
„Și frunzele galbene cad…
E un anotimp incert,
Ceva între minus și plus infinit.
Și frunzele galbene cad…
Undeva, în Lume, ninge cu moarte,
Plouă cu viață…
Și frunzele galbene cad…”
*
Durerea pietrei este singurul poem dedicat „la vedere” Lui Constantin Brâncuși. Se încheie cu îndemnul-binecuvântare:
„Rămâi mereu să priveghezi aceste
Senine, ale Universului ferestre !
Și nu-ncerca prin vremuri să te sui
Doar ca să spui
Că piatra te-a durut
Mai mult,
Mai rău
Decât Lumina sufletului tău !”.
*
Exemplificările citate mai înainte, ca și volumul Evadare în absolut, în întregul lui, ilustrează cât de îndreptățite, pertinente și pe deplin întemeiate sunt concluziile (de critic literar atent, experimentat și autorizat), semnate pe coperta a patra de Petrișor Militaru:
„Poezia Paulei Popescu-Ilioniu este una a regăsirii de sine prin poezie, a revenirii la vârsta jocului și creației edenice, departe de responsabilitatea apăsător de ordonată și repetitivă a vieții de adult.”.
După o atât de densă judecată de valoare, criticul literar craiovean – încurajat, crescut și maturizat sub umbrela de lumină a trustului editorial AIUS-Mozaicul, păstorit de Nicolae Marinescu -, detaliază la fel de convingător:
„Entropia este tărâmul interior în care eul poetic își regăsește resursele creatoare geometrizând timpul astfel încât cercul neputințelor noastre să se sublimeze într-o spirală albastră, menită să pună în armonie microcosmosul ființei umane cu macrocosmosul celest.”.
*
Reluând disecarea volumului Evadare în absolut – în nopți și zile diferite, în stări de spirit de coloratură diversă -, aveam să ne dăm seama că, încet-încet, exegeza lirică a Paulei Popescu-Ilioniu ne determină să formulăm o conexiune inedită și o judecată de valoare în premieră absolută: în substratul, nemărturisit, evident, al operei de semizeu a lui BRÂNCUȘI freamătă, germinează, lăstăresc și dau roadă nouă, în arta sculpturii mondiale, fagurii de miere ai genialității gândirii Poetului Național: Mihai EMINESCU, numit Românul Absolut de Petre Țuțea, poetul nepereche, poet-cugetător, de G. Călinescu, sau omul deplin al culturii române, în viziunea filosofului Constantin Noica.
Când a descoperit una dintre cărțile fundamentale ale lui Milarepa -, BRÂNCUȘI își desăvârșise, după decenii de creație demiurgică, suita de capodopere, apreciate de un veac pe toate continentele Terrei.
Milarepa NU mai avea cum să-l influențeze. Poate doar să-i dea, lui Brâncuși, sentimentul răscolitor că – fără să-i fi cunoscut anterior gândirea – a creat ȘI în spiritul acesteia.
Cel ce dăduse un curs uimitor sculpturii mondiale, consacrat drept Părintele artei moderne a dăltuirii de capodopere în lemn, marmură, bronz – dar care, în fervoarea unei culturi extrem de profunde, inclusiv de ordin filosofic, adăpase Sculptura la izvoarele ei primordiale, de care uitaseră toți, pe planetă: BRÂNCUȘI crease, toată viața, în spiritul stră-stră-stră-Moșilor săi din Carpații Meridionali și de la Dunărea de Jos.
Acest Spirit unic, românesc, se regăsea plenar în opera genială a lui EMINESCU, operă prin ai cărei plămâni respiră, trăiește, supraviețuiește, iată, la cumpăna dintre milenii, Galaxia BRÂNCUȘI.
Se subînțelege, sperăm, că din aceste substraturi înmărmuritoare prinde viață, trăiește și ne izbăvește universul liric al Paulei Popescu-Ilioniu – fabuloasa, neîntrecuta și, pentru totdeauna, „împietrita” (brâncușiana) mea colegă de grupă 403 de la Filologia din Bănia anilor 70.
*
Deoarece supratema TIMPULUI definește tărâmurile creațiilor lui Constantin Brâncuși, Mihai Eminescu și Paula Popescu-Ilioniu -, îndrăznim să mai croșetăm puțin asupra acestor filoane de aur pur.
BRÂNCUȘI, în stil de oltean sadea: „În timpul copilăriei – am dormit în pat. În adolescență – am așteptat la ușă. În timpul maturității – am zburat înspre ceruri…”
EMINESCU: „Lumea-i VISUL sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru.”
ILIONIU: „Entropia este o lume ideală, e lumea sufletului îngerilor, dar și noi, ca ființe finite în timp și spațiu, tindem, prin dimensiunea spiritului, spre dobândirea ei.”
BRÂNCUȘI: „Ce definește, oare, civilizația noastră ? Viteza ! Oamenii cuceresc timpul și spațiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poți parcurge o distanță. Și, uneori, este vorba de distanța care ne separă de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce ne supune morții, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă care să rămână și o mărturie asupra epocii în care trăiește artistul.”
EMINESCU: „Timpul e moarte, spațiul e luptă și mișcarea e suferință. (…) Sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai călătorit.”
ILIONIU: „A evada în acest absolut este o încercare paradoxală, o problemă de filozofie existențială a Spiritului uman constrâns de rigorile Spațiului și Timpului.”
BRÂNCUȘI: „Arta poate cea mai desăvârșită a fost concepută în timpul copilăriei umanității. Căci omul primitiv uita de grijile domestice și lucra cu multă voioșie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aș vrea să re-deștept sentimentul acesta în sculpturile mele.”
EMINESCU: „În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit. (…) Totul ia timp și timpul ia totul.”
ILIONIU: „Evadare în absolut este o invitație de a petrece un timp în această țară de vis care este Entropia.”
*
Ne putem întreba dacă NU cumva despre universul liric al Paulei Popescu-Ilioniu – desăvârșit, acum, prin recentul volum girat de Editura AIUS din Craiova – avem motive să ne exprimăm speranța, similară cu aceea provocată de opera lui Eminescu, că ȘI ea, Paula, se face „interpreta unei mentalități arhaice în care influențele sincretismului gnostic coexistă cu simplitatea adâncă a entuziasmului contemplativ vibrând de un impuls irezistibil către lumina spațiilor celeste.”.
Cităm, în continuare, din considerațiile critice extrem de judicioase, perene și aplicate ale dr. Andrei Dârlău – despre vectorii esențiali ai creațiilor eminesciene -, cu care poezia Paulei Popescu-Ilioniu are tangențe peremptorii.
Avem în vedere faptul că „respiră același parfum tainic și pios al altui timp, aceeași nostalgie inconfundabilă a unui spațiu mitic originar, tărâm al unei transcendențe ce rămâne obiectul unui DOR metafizic nemărginit, patrie celestă etern râvnită cu o mistică sete de neatins.”.
*
PRECIZARE
Am scris aproape pe nerăsuflate aceste zeci de pagini – în nopți și zile binecuvântate de coincidența, deloc stranie, ci rânduită de DUMNEZEU, că românii de pretutindeni marcau Ziua Sfintei Sfintelor noastre: Ziua Limbii Române, conjugată – la TRINITAS TV, TVR Info, TVR Craiova – cu suita mirifică de manifestări organizate în Grădina Mitropoliei Banatului, unde oficiază, de opt ani, Î. P. S. Ioan.
Ioan al Munților, ctitorul noii catedrale din curtea Mânăstirii Lainici, de pe Defileul Jiului (ctitorie din vremea regretatului Mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, istoricul savant care-l propusese pe acest destoinic inginer constructor, Ioan, stareț la Lainici).
Ioan al Munților a edificat, apoi, mândra Biserică și Cetate Monastirească de la Izvorul Mureșului, din inima Transilvaniei, unde fusese transferat de la Lainici și propus ca stareț tot de Nestor.
La ITO 2023 (Întâlnirea Internațională a Tineretului Ortodox: 31 august – 3 septembrie 2023, Timișoara), în prima zi a Noului An Bisericesc Ortodox, 1 septembrie, Î.P.S. Ioan a rostit cât se poate de cordial, cu totală iubire față de aproapele:
„Bine ați venit în țara spicelor de grâu, prieteni ai lui HRISTOS !”.
Din mii de piepturi – ale tinerilor de pe cinci continente, prezenți în Timișoara, Capitală Culturală Europeană în acest an – au înflorit instantaneu ovații de încântare, jerbe ale bucuriei fără de țărmuri.
Ce-i drept, înainte de această formulă de întâmpinare, Î.P.S. Ioan al Munților electrizase audiența cu trei îndemnuri și o binecuvântare.
„Rostiți împreună cu mine – îi îndemnase înaltul vlădică pe miile de participanți: Cu noi este DUMNEZEU ! ”.
Întreaga asistență răspunsese la unison:
„Cu noi este DUMNEZEU ! ”.
Mitropolitul Banatului, surâzând cu încântare, i-a impulsionat din nou:
„Rostiți, mai rostiți, cuvântul dulce MAMĂ. Sfânt și dulce cuvânt: MAMĂ…”
După care revenise, la estomparea corului entuziasmant ce-i răspunsese prin repetarea cuvântului MAMĂ !:
„Mai rostiți, vă rog, încă un cuvânt, pentru care s-au jertfit eroii în cristelnița Bisericii: PATRIE ! ”
…Explozie de bucurie, exprimând asentimentul total al tinerilor.
Ioan al Munților a încheiat cu binecuvântarea, care consacra definitiv menirea sărbătorii naționale a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, din cele două Românii:
„Binecuvântată să fie în veci Limba noastră, Româna !”.
Aceste dialoguri instantanee, cu vibrații sacerdotale, de la Timișoara, ne-au readus în minte, cu maximă amărăciune, cu durere uriașă, adevărul teribil exprimat acum un secol și jumătate de Mihai EMINESCU:
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”
Doamne, ocrotește-i pe români !
Și ferește-i de ei înșiși !
Sau fă-i să trăiască, zi de zi, clipă de clipă, două adevăruri fundamentale:
1. Iubirea, Iertarea și Rugăciunea sunt aripile noastre către Rai ;
2. ROMÂNIA se poate citi OM ÎN RAI, dacă așezăm literele altfel, adică dacă le insuflăm Duhul cel mai Înalt.
*
* *
Revin, la cumpăna dintre septembrie și octombrie 2023, în ajunul marii sărbători ortodoxe Acoperământul Maicii Domnului, asupra poemelor din partea finală a recentului volum Evadare în absolut.
Paula Popescu Ilioniu sapă, cu siguranță brâncușiană…
„Sapă, frate, sapă, sapă
Până dai de stele-n apă”
-
cum ar scrie Lucian Blaga…
Sapă în indestructibila Piatră a poemului Acuarelă:
„Și frunzele galbene cad…
E un anotimp incert,
Ceva între minus și plus infinit…
Și frunzele galbene cad…
Undeva, în Lume, ninge cu moarte,
Plouă cu viață…
Și frunzele galbene cad…
Doar Speranța ne leagănă
În pânza ei iluzorie…
Și frunzele galbene cad…”.
Călcând, parcă, exact pe umbra pașilor primordiali ai creatorului sculpturii metafizice, Constantin Brâncuși -, Paula Ilioniu dă frâu liber, în pag. 83, unui strigăt existențialist care poate cutremura NU doar propria-i ființă și a aproapelui ei, ci rărunchii cei mai profunzi ai Terrei, ai Universului:
„Mi-e frică, mi-e frig !
Cine a lăsat fereastra deschisă
Și infinitul s-a strecurat neștiut,
Până lângă sufletul meu ?
Umbra mi-a zburat și ea afară
Și n-am mai găsit-o.
Probabil că hoinărește liberă printre stele,
Căutându-și noi prieteni.
În Univers miroase a flori de sânge,
A valuri de ocean primordial,
Iar eu caut semnul Gândului Tău
Să mă călăuzească spre un
adăpost stabil !”.
Scriind cu majuscule cuvintele din sintagma Gândului Tău, autoarea ne dă ghes să pricepem că se referă la Gândul Tatălui, al lui Dumnezeu, de la care așteaptă revelația unui „adăpost stabil”, ultimul de pe Pământ.
Imediat, poemul următor, Cadența (p. 84), continuă starea de levitație, a desprinderii și a zborului calm, deloc viforos ori trufaș, în numai șase versuri:
„Timpul s-a răzvrătit și a ieșit
din scoica lui,
Aud pași inutili: miliarde de miliarde.
Ei trezesc în adâncul Universului Cadența:
Așa cum o picătură de apă
Nu înseamnă nimic,
Doar ploaia este Totul !…” .
Ne este tot mai clară realitatea că toposul „ploaia” constituie semnul vieții perpetue, al continuității, al veșniciei.
Trăirile lirice ale Paulei dansează pe lama de brici divin a sabiei dacice încovoiate (falx dacica, arma care i-a îngrozit pe romani), făcând piruete sprințare, cu inocență de copil neînfricat, valsând provocator între zări și aure de lumină angelică, pendulând de la o extremă la alta, din granița „păgână” (așa ar numi-o cei mai barbari locuitori ai Terrei, dictatorii Imperiului Roman, ucigaș de civilizații și culturi cu mult superioare, ale părinților lor: dacii !) până sub geana Ortodoxiei, pe care papistașii s-au scremut cu ferocitate, secole, să o asasineze prin Cruciadele promovate mincinos ca apărătoare ale monoteismului primordial, ctitorit aici, în spațiul sacru carpato-danubiano-pontic.
Argumentăm, sfielnic, prin a cita poemul cu titlul „păgân” ZEUL:
„Mă-ntorc la Zeul-Mamă,
În Ceruri e tăcere,
Un dor străvechi mă cheamă
În spații efemere.
Pe-o aripă de înger,
Las sufletu-mi să zboare
Spre un solar reper
De sunet și culoare.
Mătăsuri fabuloase
În jurul meu se-aștern,
Departe, Zeul coase
Goblenul său etern.” .
Vă rog să-l recitiți cu maximă atenție, în clipe solitare, și să rețineți că inima acestui poem, ZEUL, se deschide prin versul extrem de semnificativ: „Pe-o aripă de înger…” .
Zeul este Gaia, Geea, PanGeea, din vremea când Terra era un întreg, NU se rupsese în mai multe continente…
Instantaneu, gândul (ied cu frunze de finic pe frunte și între cornițele abia mijind!) ne fuge spre Eustatie Protopsaltul, contemporan cu Daniil Sihastrul – sfetnicul de taină al Voievodului moldav Ștefan cel Mare și Sfânt.
Prin irepetabila, unica în lume, Școală de la Putna, de acum o jumătate de mileniu, Eustatie promova starea de EXTAZĂ, sintetizată în imperativul „Dacă NU te smerești, NU poți să cânți !”.
Paula, Sfânta Paula își trăiește poemele aidoma unor șoapte ale îngerilor, care o locuiesc în zilele și, mai ales, în nopțile ei de nesomn brâncușian, când se lansează, sisific, în salturi, spre tărâmul numit atât de candid și derutant Joc:
„Un copil butonează pe laptopul său
Un joc despre zei și destin,
Iar Universul rescrie mereu
Alt drum pentru anii ce vin.
***
În crugul Galaxiei, tăcut, Zeul așteaptă
Ca Lupul Alb, prin veacuri, să se audă iar.
Doar el știe s-aleagă corect Calea dreaptă,
Ieșirea din eternul Labirint stelar !”.
Seduși, hipnotizați de starea de EXTAZĂ, exclamăm, fără pic de reținere: DOAMNE, cât dor îmi era de mine, de noi, de miticul Lup Alb și de „ieșirea din Labirint” !.
Pe cât de, în aparență, dezarmant, pe atât de tămăduitor, christic vindecător se dovedește poemul ESTE:
„Dincolo de Timp și Spațiu,
Dumnezeu Este !
Și dacă mintea noastră de materie
Nu poate înțelege Infinitul și Nemurirea,
Cum să înțeleagă Existența
A tot ce Este în ele și dincolo de ele ?
E suficient să știm doar
Că Dumnezeu este Existența !
El este Cel Care Este !” .
Inuman de melodioasă (dar NU doar atât), dezarmant de nonșalant-jucăușă pare poema Așteptare, în care rigorile frazării muzicale, ale dicției și impostației curg atât de armonios, fluent, cuceritor, încât te invită să recitești mereu versurile ca atare, să meditezi asupra lor, să-ți faci, admirativ, semnul Sfintei Cruci și să rostești, cu voce tare, măcar prima strofă:
„O să te-aștept la mine-n Entropia,
Sfioasă umbră a sufletului meu,
Vom regăsi în toate armonia
Și sensul vieții întru Dumnezeu !” .
Orizontul „păgân” (ancestral, dacic) al universului liric zidit creator de Paula Popescu Ilioniu în incitantul său volum Evadare în absolut atinge o culme de-a dreptul magistrală în Rustemul/ Călușul oltenesc titrat, cu multe, multe tâlcuri: În-cântarea I-Ele-lor – re-luat din volumul anterior al autoarei: Aripile Galaxiei, ca și poemul Timp.
Pe aceeași pârtie metafizică vibrează poemul Mistere, penultimul din volum. Are doar opt versuri. 8 – cifra triumfului.
Viața, penultimul poem, are doar șapte. Pare o îmbiere/ ispitire întru tărâmul tainicelor cântări ale Școlii de la Putna.
Volumul se încheie – numai în aparență se încheie ! – cu poema care nici nu se putea numi altfel decât ABSOLUT, din moment ce întregul edificiu editorial poartă titlul Evadarea din absolut.
Pe urmele vaporoase ale excelentului eseu cinematografic realizat de Simona Ștefania Lazăr (pentru Trinitas TV) despre Eustatie Protopsaltul, ne vedem nevoiți să precizăm că versurile Paulei par insuflate de Lumina divină, pogorâtă în Tabor.
Asemenea creațiilor de geniu din anii 1511 și următorii ale lui Eustatie -, și versurile Paulei Popescu Ilioniu sunt marcate de Darul Luminii Necreate a lui Dumnezeu. Constituie o împreună cântare cu îngerii.
Purtătoare de har, ele țintesc mintea, asemenea fiecăreia dintre icoanele bizantine. Mai mult decât atât: ne hrănesc, prin puterea lor mistuitoare, NU doar sufletul, ci și trupul – conform marelui teolog Dumitru Stăniloae. Sunt purtătoare de Har. În armonia lor sfântă se regăsește întregul Univers – punctează Simona Ștefania Lazăr. Altfel spus, se regăsește DUMNEZEU.
Urmând spiritul muzicii atât de încifrate, scrise în coduri doar de Eustatie Protopsaltul inventate -, Paula Popescu Ilioniu reușește o performanță incredibilă, pe care numai ALEȘII au izbutit-o: Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu…
Punem punct acestei cronici prin a cita din Magistrul nostru, Al. Piru, prof. univ. dr. docent, cel dintâi decan al Facultății de Filologie din Craiova (1966-1973), care a catapultat prestigiul Universității din Bănie până în zări nebănuite, asigurându-i, rapid, standardul european de care avea nevoie acum mai bine de o jumătate de secol.
Spre finalul postfeței sale la volumul postum al lui Dumitru Ciurezu: Sus la nunta stelelor (Ed. Scrisul Românesc, 1994), Al. Piru se exprimă aproape ritos: „Chiar de ar mai exista apologeți ai obscurității și absurdităților în poezie, noi credem că mai sunt și critici capabili să înțeleagă și o poezie sănătoasă și frustă a vieții pătrunsă de spiritul veșniciei pământului românesc, de permanența valorilor sale…”.
Chit că între universul liric al lui Dumitru Ciurezu și acela al Paulei Popescu Ilioniu există deosebiri esențiale -, judecata de valoare pe care am spicuit-o din Al. Piru este valabilă și în ceea ce o privește pe protagonista Editurii AIUS din Craiova.
Felicitări, Paula Popescu Ilioniu.
Felicitări, Nicolae Marinescu.
Felicitări, Petrișor Militaru.
Vă mulțumim, vă prețuim și vă respectăm.
Lansarea volumului Evadare în absolut onorează, la modul dinastic, sfertul de secol, din această toamnă, al Revistei Mozaicul (serie nouă), clădită prin aportul decisiv al regretaților Ilarie Hinoveanu și Constantin M. Popa, profesioniști rasați, de excepție.
Este punctul de regăsire și de înflorire maximă. Și generează, totodată, presiunea sublimă de a vă continua eforturile, de a ne conjuga strădaniile.
P.S. Biblioteca Județeană „AMAN” Dolj:
31 octombrie 2023, ora 17 – lansare de carte
PAULA POPESCU-ILIONIU
Evadarea în absolut
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 27 August – 12 Octombrie 2023