ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ
Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã.
Studiu uman geographic ( IX)
Dr. Dorin Lozovanu
Originea şi evoluţia etnică a românilor din Serbia
Există numeroase atestări ale migraţiilor populaţiei româneşti din regiunile actualei Românii spre cele cu populaţie românească din Serbia. Procesul acesta migratoriu a fost continuu şi de fapt în ambele direcţii. Ţinând cont de faptul că stabilirea actualelor frontiere care despart românii din Serbia de cei din România sau Bulgaria este de dată recentă, din 1918 pentru Vojvodina şi mijlocul secolului XIX pentru Serbia de est (Timoc), este firesc că migraţiile populaţiei româneşti au fost permanente, precum şi contactele interetnice în regiune. Cauzele acestor migraţii au fost diferite în funcţie de perioadele istorice, uneori de ordin politic, dar cel mai frecvent din considerente socio-economice. Războaiele, calamităţile naturale (cum ar fi secetele), sistemul socio-politic (asuprirea de către ciocoi şi boierime, deposedarea de pământ, taxele mari), speranţa unei mai bune vieţi în teritoriile noi, relaţiile de rudenie, căsătorii, meşteşugăritul, munci sezoniere, păstoritul, mineritul, valorificarea unor noi terenuri agricole, au fost printre motivele migraţiilor în regiune. Existenţa unui mediu etnic românesc în cele mai multe cazuri, a
facilitat adaptarea noilor migranţi, aceştea completând populaţia unor localităţi deja existente, cel mai des tot româneşti, alteori şi sârbeşti, uneori au fost înfiinţate localităţi noi de către românii veniţi dintr-o anumită regiune, fapt atestat documentar, dar şi în baza cercetărilor lingvistice şi etnografice.
În istoriografia sârbească se consideră că întreaga populaţie de limbă românească, numită vlahi (dar şi români, mai ales în lucrările de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX) este alohtonă în regiunile Serbiei de est. În general, după opiniile cercetătorilor sârbi (inclusiv Jovan Cvijic) teritoriul Serbiei de est era slab populat până la mijlocul secolul XVII, din această perioadă stabilindu-se populaţie de origini diferite, rezultat al migraţiilor atât de la sud, vest , est, cât şi de la nord, din teritoriile României.
Populaţia care locuia până în secolul XVII în regiunile de la est de Morava este numită ca timoceni sau timocko-branicevsko (locuitori ai Timocului şi Branicevo), considerându-se a fi vechii sârbi din regiune.
Uneori se recunoaşte faptul că această populaţie veche era mixtă, vlaho-sârbă, alteori chiar se menţionează că unii vlahi reprezintă populaţia veche a regiunii.
Migraţia populaţiei româneşti în cadrul acestui areal, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, este o realitate atestată de numeroase date istorice şi cunoscută din tradiţia populară. Sigur că fluxuri migraţionale au existat întotdeauna, astfel până în secolul XV procesele etnice în Serbia au fost la fel influenţate de migraţii permanente, la distanţe lungi sau scurte. Este greu de precizat ce origine geografică avea populaţia care a migrat succesiv în acest spaţiu, însă cert este că procesele etnice au fost comune pentru întreg arealul nord-balcanic, prin slavizarea treptată a unui substrat mai vechi, reprezentat de vlahi, ca populaţie autohtonă traco-iliră romanizată.
Migraţiile populaţiei româneşti, cunoscute începând cu secolul XVII sunt permanente în cadrul
regiunii. Dunărea nu a reprezentat un obstacol important, contactele între regiunile de la sud şi nord de fluviu fiind destul de intense. Între secolele XVII şi XIX se atestă migraţii ale românilor de la nord de Dunăre către sud, uneori fiind înfiinţate localităţi noi, dar cel mai frecvent aceştia alăturându-se populaţiei deja existente în regiune. Regiunile din care provin românii nord-dunăreni migraţi în Serbia de est sunt variate, însă în general cele din apropiere. Pentru partea vestică a Serbiei de est, regiunile româneşti emiţătoare de migraţii au fost în primul rând Banatul, în special regiunea Almaşului (Almajului), dar şi regiunile de sud ale Ardealului, Oltenia şi chiar Moldova. În partea estică, numită Kraijna şi Kljuc, de-a lungul Dunării şi Timocului, majoritatea absolută a celor veniţi a fost din Oltenia, rareori din Muntenia.
Originari din Banat şi Ardeal sunt românii în numeroase localităţi din regiunea Moravei (Porodin,
Bobovo etc.), Mlava (Stamnica, Ranovac etc.), Homolje (Osanica, Krepoljin etc.), Zvizd (Kaona, Turija, Duboka, Bukovska, Neresnica etc.), Crna Reka (opstinile Bor şi Boljevac, în diverse localităţi, ca Brestovac, Podgorac, Krivelj etc.) dar în majoritatea cazurilor populaţia românească din aceeaşi localitate nu este omogenă la origine, în afară de ei veniţi din regiuni ale României există un substrat de populaţie românească locală, iar alţii migraţi din alte localităţi româneşti din cadrul Serbiei sau Bulgariei.
Din Oltenia şi Muntenia sunt originari mulţi români în localităţile din actualele opstine Kladovo,
Negotin şi Zajecar. Dintre acestea doar Mihajlovac (Măilovăţ) este o localitate nouă, înfiinţată în 1834 de către români orginari din Ostrovu Mare, de peste Dunăre. În cele mai multe cazuri populaţia venită din Oltenia s-a mixtat cu românii locali.
Originari din Moldova, chiar Basarabia, după surse istorice încă din secolul XVIII – XIX, există în satele Podgorac (opstina Boljevac), în localităţi din opstina Majdanpek sau chiar în unele la vest de Morava (Suvaja, opstina Varvarin).
Unul dintre argumentele ce se aduc în favoarea originii din teritoriile României actuale este şi cel
legat de etnonimele utilizate pentru a diferenţia cele două subgrupuri româneşti din Serbia de est, cel de ungureni care este legat de posibila origine din teritoriile Banatului şi Transilvaniei, adică a „ţării Ungureşti” şi cel de ţărani pentru cei originari din Oltenia şi Muntenia, adică din ţară (Ţara Românească).
Pentru Vojvodina, în afară de populaţia românească autohtonă din regiunea Banatului de sud (mai
ales Grebenac, Mesić, Ritisevo, Vojvodinci, Kustilj ş.a.) există şi români veniţi din alte regiuni ale Banatului (românesc), precum şi din Crişana (Torac), Ardeal (Ecka, Jankov Most, Lokve, Ovca) sau chiar Oltenia (Straza, Lokve), majoritatea migraţiilor fiind în secolul XVIII. Există şi migraţii de populaţie românească dinspre regiunea Timocului spre Banatul sârbesc (cum ar fi în Dolovo) sau invers.
O situaţie aparte prezintă populaţia de limbă română care are o importantă componentă de origine
romă, cunoscută ca băieşi în Vojvodina sau rudar în Serbia la sud de Dunăre. Băieşii sunt originari în mare parte din teritoriile Banatului, Crişanei, Ardealului, iar rudarii din Banat, Oltenia şi Muntenia.
Migraţia lor spre vest şi sud nu este atestată documentar, însă cel mai probabil s-a petrecut în secolele XVII-XVIII. Aceştea s-au răspândit în areale mult mai mari, până în Bosnia şi Croaţia. Rareori au înfiinţat localităţi separate, cel mai frecvent formând mahalale în satele şi oraşele unde s-au aşezat.
Migraţii ale românilor în interiorul Serbiei sau din Bulgaria şi Macedonia
În urma unor cercetări detaliate la nivel de localităţi putem constata că în majoritatea cazurilor,
conform atestărilor documentare şi a tradiţiei populare, populaţia românească este venită succesiv din alte localităţi sau regiuni. În cele mai multe cazuri populaţiei mai vechi care a stat la înfiinţarea localităţilor i s-a alăturat migraţii din alte localităţi vecine sau din regiuni diferite. În general direcţia de migraţie a fost dinspre est spre vest, originari din opstinile Bor, Boljevac, Negotin au migrat spre valea Moravei, înfiinţând localităţi noi sau alăturându-se unei populaţii româneşti existente.
Deseori s-a încercat generalizarea unor cazuri atestate istoric, pentru a formula unele opinii
tendenţioase care să servească intereselor politice, fără a ţine cont de realitatea etnică obiectivă existentă în aceste teritorii.
La fel, românii din teritoriul actualei Bulgarii au migrat spre localităţi din Serbia, graniţa între aceste două state în regiunea Timocului fiind definitiv stabilită abia în perioada interbelică. Dintre localităţile româneşti din Serbia putem menţiona Halova, Milosevo, Aleksandrovac, Sipikovo şi oraşul Zajecar, unde s-au aşezat români din regiunea Vidin din Bulgaria. Mai multe legături există cu localităţile româneşti din Bulgaria situate în apropiere de graniţă, cum ar fi Kosovo, Bregovo, Rabrovo, Deleina.
În regiunile Serbiei de est au migrat şi diverse elemente etnice dinspre sud, de origine slavă,
albaneză sau aromână. Printre cei migraţi din Macedonia au existat şi aromâni, care s-au aşezat răzleţ în diverse localităţi româneşti mai ales din regiunea muntoasă, porecle ca cincar (ţinţar) şi antroponime aromâne fiind atestate încă din secolul XVII. În unele localităţi din Serbia centrală există chiar mărturii că au fost populate de aromâni, dintre acestea unele au şi în prezent populaţie românească, însă de dialect dacoromân.
(Continuare în numărul viitor)