15 C
Roșiorii de Vede
vineri, mai 24, 2024

Lumea magică de la capătul drumului ( I I )

Lumea magică de la capătul drumului ( I I )

de

Janku Moravia

janku-moravia-7

Dragana era nehotărâtă. Era prea tânără şi nesigură de faptul că Ilie este „acela”.

Vedea foarte clar imaginea aceasta:
Zorii zilei. Uşa acelei case în paragină a fost deschisă de o bătrână. Era persoana despre care se zicea că era cea mai experimentată într-ale magiei dragostei.  Amândoi

s-au îndreptat spre râuleţul ce curge spre est-vest.  Atunci, acea femeie trecu râul şi scoase un borcan de miere şi un fir de busuioc.  Apoi, foarte concentrată, începu să vorbească cuvintele unei vrăji cunoscute. Busuiocul l-a  înmuiat în apă, apoi, cu picăturile rămase pe frunzele plantei a stropit borcanul cu miere.
Lui Ilie încă îi zornăiau în urechi  acele cuvinte pe care le-a pronunţat bătrâna vrăjitoare:  „Luna strălucitoare şi două stele Polare, Soarele auriu şi toate stelele cerului, un trandafir roşu.” Chema toate aceste elemente cosmice:  Soarele pe pieptul lui Ilie, Luna pe capul lui, trandafirul roşu şi mirositor pe spatele lui iar stelare Polare, fiecare pe câte un umăr; iar pe tot trupul să îl împodobească stelele de pe cer – să îl privească toată lumea, şi, pomenind numele Drăganei, ea să nu aibă pace şi linişte nici când umblă, nici când doarme, nici când vorbeşte sau mănâncă, nici când priveşte, nici când gândeşte până când nu vine la el să îşi uşureze durerea… Iar la sfârşit îi mai spuse bătrâna: „ Ia acest borcan. Dă iubitei tale să mânănce din această miere. În afară de asta, atinge-i genele, sprâncenele şi părul cu mierea asta, dar ai grijă ca ea să nu-şi dea seama!”
Dar cum să se întălnească cu Dragana când ai ei nu o mai lasă decât până la izvor?
Era zi de piaţă. Şi în marea aceea de oameni, privirile lor se întălniră. El porni către ea. Şi ea se desprinse de prietenele ei în clipa aceea şi porni spre el. Se îmbrăţişară puternic, fără nici un cuvânt şi imediat se deteră la o parte. A urmat un sărut lung şi pasional. El îi atingea părul, genele, sprâncenele şi vârfurile degetelor cu mierea vrăjită… Ea, speriată ca să nu îi vadă cineva, îi promise că va încerca să vina mâine seară singură la izvor. Aşa se şi întâmplă.
Mult, mult timp se sărutară şi se atinseră dealungul acelei seri. El i-a sărutat primul buzele, apoi tandru, foarte tandru a început să îi sărute cei doi ochi ai ei ,frumosi şi verzi. Pe urmă gâtul. Şi se avântă mai jos, spre piept.  Ea se sfia să îşi descopere sânii, pe care, până atunci nici un bărbat nu i-a văzut sau sărutat. El, însă, cu vârfurile degetelor sale,pline de miere vrâjită,  lin a ajuns la sfârcurile ei excitate. Corpurile lor aveau doar două puncte de atingere în acel moment:  vârfurile degetelor lui şi sfârcurile ei tari. Şi momentul a durat parcă o veşnicie. Atunci, în acea clipă, Dragana şi-a îndreptat  mâna spre pieptul ei şi a început să-şi mângâie ea singură sânii, atingând şi vârfurile degetelor lui.  Trăgându-şi vestuţa , un sân ieşi singur în faţa buzelor calde ale lui Ilie. Îi săruta sfârcul cu buzele, i-l atingea cu limba uşor şi tandru. Apoi, începu să îi sărute celălalt sân, în timp ce se plimba ce degetele şi făcea semicercuri pe stomacul ei şi în jurul buricului. Rămăşiţele mierii vrăjite se vedeau peste tot, pe stomacul şi spatele ei, pe fese, pe picioare…

Una după alta se înşiruiau pozele,amintirile:
Nunta. Veselie mare. El şi Dragana atât de tineri, dar îmbrăcaţi elegant în haine de nuntă. Dragana într-o prea frumoasă şi bogată rochie de mireasă. Îndrăgostiţi. Joc şi dans până în zorii zilei. Multă lume, bărbaţi, copii şi femei în curtea lor.

Se arătă o imagine nouă – dialogul dintre el şi profesorul său:
„Sunt total de acord cu Dumneavoastră, colegule, că rădăcinile activităţii bioelectrice spontane din crusta părţii din faţă a creierului nu sunt încă clarificate în totalitate şi că aceasta este o adevărată provocare pentru medicina de cercetare modernă, însă nu am înţeles contextul în care aţi menţionat mai devreme că cercetătorii comit aceeaşi greşeală nerespectând legile cosmice, îndepărtându-se astfel, ei singuri de anumite descoperiri de o importanţ imensă?” -îl întrebă profesorul pe Ilie.
La aceasta, Ilie răspunse:
„Haosul general care domneşte în spaţiu, este prezent peste tot! El este atotprezent! Este notat în legile fizicii şi ale termodinamicii. Viaţa şi tot ce trăieşte se protejează de acest haos groaznic cu ajutorul frecvenţelor, adică a informaţiilor. Toate corpurile cosmice, în special Luna şi Soarele, influenţează vietăţile şi acest fapt este de mult demonstrat de către ştiinţă. Însă, tot acea ştiinţă, într-un exemplu concret, medicina  de cercetare, nu ia în considerare foarte atent aceste influenţe. Cât de puternice sunt acele forţe şi cât de înrădăcinate în vieţile tuturor fiinţelor vii, cel mai bine se poate vedea în următorul exemplu:
Dacă se ia un vierme mic şi pleoştit de mare – Convoluta -, se duce departe, la ţărm şi se lasă într-un acvariu, ne va surpinde faptul că el ţine minte ritmurile fluxului şi refluxului chiar dacă nu are nici creier nici memorie! Acel animăluţ iese la suprafaţă din nisip de două ori pe zi la lumina soarelui şi tot de atâtea ori intră la fundul acvariului! Chiar dacă totul este împotriva oricăror postulate cunoscute de către noi de până acum- acest viermişor pleoştit care se află într-un loc pentru el total necunoscut, păstrază ritmurile mării îndepartate. Şi astfel de exemple sunt foarte numerose. Ritmurile pe care ni le impun Soarele şi Luna, spre exemplu, ne influenţează sentimentele, comportamentul şi hotărârile. În acest context, cred că se face o greşeală, cu ocazia cercetărilor moderne, greşeala că aceste forţe cosmice nu sunt privite dintr-o lumină adecvată. Priviţi pe geam: vedeţi acest pom, cum vântul îi apleacă crengile! Dacă noi toţi am ieşi din amfiteatru şi am încerca să îl scuturăm, nu am reuşi să facem ceea ce vântul reuşeşte!
Cele mai mari forţe care conduc natura sunt invizibile şi silenţioase, dar acesta nu este un motiv destul de bun ca şi noi să ne lăsăm conduşi de ele.”
Toţi studenţii au privit cu mare mirare entuziasmul neobişnuit a lui Ilie, acea energie care răzbea din fiecare cuvânt al său, iar profesorul tăcea şi îl asculta cu atenţie.

Privea liniile oraşului imens şi pe sine, un student tânăr în el. Umbla pe străzile acestuia ca şi cum ar umbla prin propriile vise, descoperind în fiecare colţişor al său, în fiecare străduţă a sa, în pivirea fiecărui om, adevăruri şi profunzimi noi.
Se privea cum păşeşte pe străzile marelui oraş în timp ce furtuna se apropia şi primele picături de ploaie cădeau pe betonul fierbinte. Şi, în timp ce toţi se grăbeau să fugă din faţa furtunii, el încetinea pasul bucurându-se astfel de fiecare picătură de ploaie care îi atingea chipul.
Şi în timp ce toţi oamenii îşi acopereau capul, încercând să îl protejeze de picăturile reci , el se dezvelea şi mai mult ca să poata simţi cu tot corpul, cu toată fiinţa sa puritatea ploii.
Acelea erau momentele când Ilie a fost convins că fiecare culoare are câte un sunet, că fiecare atingere are gustul său, că fiecare gând are susurul său, că fiecare miros are culoarea sa, că fiecare sentiment omenesc are codul său pe care mintea omenească nu îl
poate explica, dar care era atât de bine cunoscut inimii sale.
Acelea erau clipele când toate speranţele şi frica lui se tranformau în săgeţi lansate spre cer dar care se întorceau, una căte una, până la ultima, să-l străpungă direct în inimă. Şi doar inima lui sângerândă şi rănită  întelegea acele mesaje care veneau din cer, în timp ce mintea lui era doar un privitor încurcat şi mut.

( Va urma )

Articole Conexe

Ultimele Articole