Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l ( I I I)

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

de

Miruna Lepuş

(  I I I )

Eminescu şi problemele epocii sale

Sunt unele subiecte despre care Eminescu scrie în mod curent: cazurile de corupţie, istoria României şi în special a Basarabiei şi a Bucovinei, modalităţile de modernizare a economiei şi a societăţii, situaţia ţăranilor , chestiunea evreiască, extinsă ca problemă a cotropirii teritoriului românesc şi a acaparării  economiei ţării de către străini: evreii, „greco – bulgărimea”, austro-ungarii, ruşii. Şi asta întrucât pentru Eminescu, „ era o datorie de a fi şi de-a rămâne în partea poporului istoric din care însumi fac parte , şi în contra păturei suprapuse de venetici”.

Despre libertate, egalitate şi liberalism

În Constituţia de la 1866, egalitatea românilor în faţa legii este stipulată de art. 10, iar garantarea libertăţii cetăţenilor în capitolul 13, după prevederi privind drepturile străinilor şi posibilitatea acestora de a fi împământeniţi. Inviolabilitatea proprietăţii private apare în art.19. Sunt prevăzute mai toate drepturile şi libertăţile pe care le au şi cetăţenii ţărilor apusene. Cadrul socio-economic este însă total altul.

În ciclul „Icoane vechi şi icoane nouă”, ca de altfel în multe dintre articolele sale, Eminescu pune în evidenţă nepotrivirea dintre sistemul liberal dezvoltat în Franţa şi situaţia economică, politică şi socială din  România. La francezi, Revoluţia de la 1789 a răsturnat un stat cu datorii, la noi, Ştirbei Vodă a lăsat 16 milioane în vistierie şi 3 milioane în cutiile satelor. În Franţa exista monopol până şi pe vânzarea grâului, dările erau strânse de „antreprenori” pentru a susţine cheltuirile curţii. La noi Vodă trăia din veniturile moşiei sale. În Franţa funcţiile judecătoreşti şi militare se cumpărau, la noi nu. Pe scurt, în Franţa corupţia era înrădăcinată şi ţara mergea rău, la noi nu. „Suveranitatea poporului, libertatea şi fraternitatea „ sunt bune,” numai au un cusur: nu se potrivesc”. De aceea Eminescu întăreşte nepotrivirea dintre ideile franceze şi starea de fapt din  ţară de 4 ori în articolul „Bătrânii şi tinerii”: „Nu se potriveşte!”, „Iar nu se potriveşte”, „Iar nu se potriveşte”, „Iar nu se potriveşte!”.

Eminescu spune ironic că, atunci când se vor pune în practică toate ideile lui J.J Rousseau, poporul va dispărea, la fel ca măgarul din poveste care a murit chiar când începuse să înveţe să care povara fără să mai mănânce. Ce e mai grav în privinţa liberalismului este că această orientare politică este de origine străină, un  produs importat numai pentru oportunitatea pe care o prezenta pentru fondatorii partidului, instigaţi şi ajutaţi din afară, şi deci cu îndatoriri faţă de cetăţeni sau state străine. „Analogia între roşii Ţării Româneşti şi liberalii  semiţi ai Austriei e mare în multe puncte”, roşii fiind în România un „ ferment activ de descompunere naţională” dacă aplicăm dictonul lui Momsen”.

„Egalitatea n-a însemnat la noi prefacerea claselor de sus în clase muncitoare – cu o muncă superioară se-nţelege -, ci boierirea claselor de jos, infectarea acestora cu ruşinea de muncă şi bolirea de deprinderea claselor vechi de-a câştiga mult prin muncă puţină”. Înainte, pe vremea boierilor, exista „autoritate şi ascultare”, însă ele au dispărut odată cu venirea noului regim. Principiul rău înţeles al egalităţii a dus la  numirea în funcţii a unor oameni incompetenţi. Eminescu considera epoca fanarioţilor „tot liberă ca cea de astăzi”, căci libertatea era a conducătorilor greci.

Eminescu îi numeşte „şarlatani” pe cei care la toate neajunsurile ţării „tot cu-n praf ne-ndoapă”: libertate, egalitate, fraternitate, la fel cum şarlatani sunt doctorii care prescriu acelaşi medicament miraculos la orice boală. „În numele libertăţii se face camătă fără margini, în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţi ipercivilizare şi în numele naţiunii române facem politică radicală aspirând la o republică”. „Liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini”. Astfel au impus ideea mercantilistă de „ laissez passe” într-un  stat agricol ca al nostru, ceea ce a dus la sărăcirea ţăranilor prin expunerea lor concurenţei de pe piaţa mondială, concurenţă pentru care nu erau pregătiţi. Scăderea preţului grânelor, când vânzarea cerealelor e aproape unica sursă de venit a ţăranilor înseamnă condamnarea unei clase întregi pentru o idee ce ar fi putut pusă în practică şi mai târziu.

Liberalii arată mereu că libertatea e în pericol pentru a justifica măsuri legislative ce altfel nu ar fi introduse. Lucrul acesta se întâmplă acum în America; cetăţenii speriaţi de noi atentate teroriste aprobă introducerea de noi metode de limitare a libertăţilor individuale: de la ascultarea telefoanelor, amprentarea imigranţilor şi răufăcătorilor, până la introducerea cipurilor de identificare şi arestările nemotivate. Deci metoda e veche, doar mijloacele diferă şi se perfecţionează.

Pentru Eminescu, alegerile nu sunt libere în România, întrucât o mare parte dintre cei care au drept de vot au o legătură sau alta cu statul: funcţionarii vor să îşi menţină poziţia( întrucât funcţia lor e electivă, ca odinioară domnia ţărilor română), marii datornici şi marii afacerişti  ce lucrează cu statul mână în mână cu cei de la putere nu au nici un interes ca guvernul să se schimbe. Aşa că, deşi alegătorul este liber să voteze cu cine doreşte, nu conştiinţa e cea care îi dictează, ci dorinţa de înavuţire.

Eminescu nu este de acord cu curentele de opinie favorabile sufragiului universal şi acordării de drepturi politice femeilor, căci considera marea masă a electoratului nepregătită încă, populaţia ţării, formată în proporţie de 80% din ţărani, fiind uşor de convins de demagogi, dar greu de impresionat de conservatorii ce nu promit multe şi nu mint. „Cei mulţi care nu-şi cunosc interesele aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine”. Efectele sufragiului universal se vedeau deja în America şi de aceea sistemul cenzitar rămânea singurul adecvat societăţii contemporane lui Eminescu, căci el ponderează voturile alegătorilor în funcţie de „importanţa lor economică şi intelectuală”. Eminescu e de părere că sufrajul universal ar duce la despotism într-o ţară unde alegătorii nu sunt bine informaţi, aşa cum se întâmpla în ţările europene contemporane lui: Napoleon I I I a ajuns la putere prin votul poporului, iar parlamentul german, dirijat de Bismarck, tot prin vot universal fusese ales. Eminescu nu e însă împotriva votului universal ca ideal la care să aspirăm.

Eminescu evidenţiază în articolele sale legătura dintre puterea economică a fiecărui individ şi libertate. „Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui”. Statul trebuie deci să îngrădească unele libertăţi ale cetăţenilor atunci când existenţa lui şi a cetăţenilor săi este în pericol: împrumutul cu dobândă, parcelarea şi vinderea pământului, creditele.

„Lupta noastră este deci a statului român contra republicei americane”, republica considerată de Eminescu ca statul unde totul este posibil, dar unde conceptul de naţionalitate dispare.

În ideile sale, Eminescu merge în acelaşi sens cu B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol şi Dionisie Pop-Marţian, acesta din urmă spunând că „toate relele” din  Român ia se datorează faptului că „românii nu pun politică în economie şi economie în politică”, deci inadaptării politicilor economice la starea de fapt din ţară.

( Va urma )

Îi mulţumim Mirunei Lepuş pentru acordul de a publica fragmente din cartea domniei sale ,”Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l”, în „Opinia Teleormanului”. Semnalăm apariţia unui nou volum semnat de Miruna Lepuş, „Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri”, o abordare fără prejudecăţi, dar cu un mare curaj, a operei jurnalistice a unei personalităţi care a dominat o epocă controversată şi despre care s-a scris întotdeauna la extreme.