ÎNVINGĂTORII NU AU DREPTUL SĂ OSTENEASCĂ!
La final de vacanţă, cineva dintre cei cărora le sunt apropiat, asigurat de reciprocitatea sentimentelor, a găsit de cuviinţă să mă bucure cu nişte vorbe aparte. Sunt … Vorbe memorabile. Dintre ele am ales şi titlul de faţă. Am simţit că se potriveşte bine cu ceea ce trăiesc de o viaţă şi vreau să transmit şi celor din preajma mea. De multe ori am reuşit. Alteori, nu. Dar n-am regretat buna mea intenţie. La urma urmei, de când lumea, „nu toate seminţele aruncate în brazdă încolţesc”.
De fapt, pornirea mea de acum a fost determinată de afirmaţiile unor prieteni „uninominali” care regretă ipostaza în care se află, aceea de parlamentari. Au lăsat o lume ce le era dragă şi care-i îndrăgea, pentru o lume total necunoscută şi îndeobşte ostilă. Iată, doi colegi din Grupul senatorial al PD-L, unul avocat, iar celălalt profesor universitar, regretă sincer că prin încercarea onestă de a-i reprezenta pe semenii lor în Parlamentul României, sunt pe cale a se „compromite”. Comunitatea, spun ei, îi vede parcă altfel, mai cu reţinere, îi asociază cu imaginea compromisă, bine ştiută, a politicianului român preocupat doar de avantaje şi interese personale, deşi ei ştiu că, şi ca parlamentari, n-au făcut decât bine, cu multă pasiune, uneori cu dragoste, dar întotdeauna cu bună credinţă.
Printre altele, mulţi cetăţeni reproşează parlamentarilor interminabilul joc de-a hoţii şi vardiştii. Oamenii spun că, într-o bună zi, deputaţii şi senatorii vor deveni „magistraţi de ocazie”, deşi legislativul înseamnă altceva. La noi, ca peste tot în lume, pentru judecarea fărădelegilor sunt alte instituţii ale statului. Dar, la noi, spun românii, „hoţul strigă hoţii”! Mai grav, li se pare că această atitudine, ce aduce mai degrabă cu inchiziţia decât cu statul de drept, este încurajată şi adesea susţinută, ba chiar amplificată de o bună parte a slujitorilor mass-media. Oamenii sunt nemulţumiţi pentru că au înţeles că, de cele mai multe ori, jocul acesta este o mascaradă „bazată” pe invenţii, minciuni, ori pe suspiciuni sau interpretări idioate, în cel mai bun caz. În multe cazuri, minciuna – sub toate formele ei – a ajuns să fie politică editorială. Unii s-au specializat, au devenit mercenari, la propriu, iar faptul că de ani de zile ei o ţin langa şi nu îi urmează mai nimeni pare a nu-i deranja la „ficsonomie”, atâta timp cât plata e îndestulătoare. Oamenii sunt nemulţumiţi pentru că problemele lor, ale celor care plătesc taxe şi impozite, dar şi abonamentul la cablu sau la ziar, pare a nu interesa pe mulţi, inclusiv din media. Lumea întreabă pe bună dreptate: „Dacă lucrurile sunt aşa cum le prezentaţi voi, de ce faceţi plângere la televizor şi nu faceţi plângere la Parchet?” Chiar aşa, oare de ce?, Şi din experienţa lor de viaţă, oamenii au şi răspunsul corect: „La Parchet, dacă se dovedeşte că n-ai dreptate, plângerea se întoarce împotriva ta, ca denunţ calomnios. La televizor nu prea ai acest riscşi , în plus, poate se prinde ceva. De aceea se fac doar „clăbuci pe sticlă”! Adică, adaug eu, un soi de „…cuvinte goale ce din coadă au să sune…”, nu doar parşive, ci chiar ticăloase! Desigur, dintotdeauna, lupii moralişti şi aplaudacii lor sunt cei mai vehemenţi apărători ai dreptăţii. Dar trucul ăsta ieftin nu prea mai ţineşi , în plus, de el au început să se dezică chiar unii confraţi de calibru: Ion Cristoiu, C.T. Popescu, Tia Șerbănescu, … Iar audienţele unor posturi tv şi tirajele multor ziare stau mărturie că aşa e.
Vorbind de dreptate, la un moment dat, colegul meu, senatorul-avocat, mi-a zis: „Prea multă dreptate e o nedreptate”. Ştiam că sunt vorbele lui Cicero, de acum două mii de ani, dar l-am apreciat pentru momentul în care le-a pronunţat. Am vrut să-i răspund pe loc cu înţelepciunea, de acum două sute de ani, a unui mare om al legii, pe numele său Saint-Just. N-am făcut-o. N-am vrut să pun sare pe rană. Am lăsat tăcerea să vorbească.
O fac însă acum. Saint-Just a rămas memorabil, printre altele, pentru frumuseţea şi, mai ales, înţelepciunea următoarelor vorbe: „Caut printre voi judecători, şi nu găsesc decât acuzatori”, dar şi „Istoria va judeca judecata voastră”. Doamne, cât de actuale sunt aceste vorbe!
În încheiere, „uninominalilor”, care s-au aruncat în lumea asta nebună crezând sincer că pot schimba lucrurile, le reamintesc două lucruri:
1-Nu sunteţi singuri şi
2-Învingătorii nu au dreptul să ostenească.
Pentru conformitate,
Alexandru MOCANU
Senator PD-L de Teleorman
30.08.2009