25 C
Roșiorii de Vede
joi, iulie 18, 2024

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l ( IV )

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l

de

Miruna Lepuş

miruna-lepus1

( I V )

28 iunie 1883

Data de 28 iunie 1883 nu e deloc la fel de cunoscută ca 15 ianuarie sau 15 iunie, însă are o la fel de mare semnificaţie în viaţa poetului. Şi mai ales în moartea lui. Este ziua în care Eminescu este internat pentru prima dată în sanatoriul doctorului Şuţu. Este ziua în care Eminescu e declarat nebun, ceea ce implica în epocă excluderea din viaţa socială, pierderea slujbei, susţinătorilor şi simpatizanţilor, pe scurt moartea socială. Este momentul din care poetul e considerat inapt să creeze, opera ulterioară acestei date fiind total desconsiderată. Va sta la Şuţu până când România va semna aderarea la Tripla Alianţă, iar apoi va fi târât din  sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieţii.

Cu toate acestea, poetul va mai scrie şi după 1883: poezii, proză, articole în „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei”. În articolul din  primul număr al „Fântânii”, Eminescu va face o analiză a situaţiei politice din Europa şi va prezenta succint curentele din literatura şi filozofia contemporane lui. Va lucra la bibliotecă şi va fi profesor. Va începe traducerea unei gramatici a limbii sanscrite. El însuşi va dezminţii în ianuarie 1887, printr-un scurt mesaj în „Lupta”, ştirea apărută sub semnătura lui C. Mille con form căreia ar fi înnebunit. A spune că Eminescu şi-a încheiat cariera în 1883 este un mare neadevăr şi o mare nedreptate.

eminescu_1

Dar ce stă în spatele acestei încercări de manipulare? Cine ar fi vrut ca Eminescu să iasă din viaţa publică şi mai ales politică? În primul rând, suspecţii trebuie căutaţi printre cei împotriva cărora scria jurnalistul: evreii, austro-ungarii, „greco-bulgărimea”, liberalii, o parte a conservatorilor şi protagoniştii marilor afaceri ale timpului. În al doilea rând, cei împotriva cărora Eminescu lupta cu înverşunare şi prin activităţi concrete, ca membru al societăţii „Carpaţii”, adică austro-ungarii şi susţinătorii Triplei Alianţe, persoane care se înscriu şi în prima categorie.

Eminescu a mai făcut parte din mai multe asociaţii şi organizaţii. A fost membru al Societăţii „Românismul”, înfiinţată la 24 ianuarie 1869 şi prezidată de Hasdeu. Societatea urmărea culegerea de material folcloric şi prezervarea limbii populare, dar avea şi caracter antimonarhic şi iredentist, susţinând unirea cu fraţii de peste munţi. Eminescu nu activează mult la „Românismul”, căci pleacă la Viena, dar asocierea cu societatea este un alt element adăugat la dosarul său.

aici_a_murit_eminescu_sanatoriul_sutu_plantelor_7-9

Societatea „Carpaţii”, fondată în 1882, tot de ziua Unirii lui Cuza, avea scopul de a sprijini unirea ţării cu Transilvania şi de a susţine proiectele patriotice, având sloganul „noi prin noi”. Din ea mai făceau parte, pe lângă Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, Ion Slavici, B.P. Hasdeu. Membrii societăţii erau urmăriţi de trimişii Austro-Ungariei în România, întrucât scopul lor, unirea, nu era deloc pe placul oficialilor din imperiu. Unele surse pretind chiar că societatea nu era decât o cursă în care erau infiltraţi străini ca Ocăşanu şi Secăşanu (preşedintele societăţii). Societatea a fost desfiinţată datorită orientării sale iredentiste pe 28 iunie 1883, ziua în acre a „înnebunit” oficial Eminescu. Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu la 25 iunie 1883, Slavici spune că el a „intrat acum câteva săptămâni în această societate” şi că Eminescu, deşi membru, „dezaproba manifestările societăţii „Carpaţii”. Lucrul nu este adevărat şi mai mult chiar, Eminescu este urmărit de agenţii secreţi ai Austro-Ungariei datorită activităţii sale în această societate. Pe 7 iunie 1882, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei în România raporta deja existenţa societăţii şi propunerea lui Eminescu de a trimite pe timpul vacanţei tineri transilvăneni să facă în satele natale apostolat ideii de unitate a tuturor românilor într-o „Dacie Mare”. Această proiectată „Dacie Mare” îi îngrozea pe oficialii austro-ungari care urmăreau toate activităţile ce puteau avea de-a face cu ea, inclusiv distribuirea de hărţi ale teritoriilor în care trăiesc români şi deci pe care România şi-ar dori să le înglobeze. Eminescu însă întrecuse măsura cu al său Imperiu Roman al Orientului.

La 5 iunie 1883, s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, iar Petre Grădişteanu a ţinut un discurs la Iaşi pentru care a fost nevoit să meargă în persoană la Viena să-şi ceară scuze, însoţit de ministrul de externe, D.A. Sturdza. Guvernul Brătianu l-a expulzat din ţară pe Emile Galli, directorul foii franceze „L’Independance Roumaine”, şi a instaurat cenzura presei pentru că Austro-Ungaria a întrerupt relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, iar Germania ameninţase ţara cu declararea războiului, printr-o telegramă secretă a lui Bismark către rege şi printr-o scrisoare a împăratului Wilhelm I.

sanatoriul-sutu-azi

Pe lângă diferendele de idei ale lui Eminescu cu austro-ungarii, marele poet începea sî meargă pe un drum diferit şi de cel al junimiştilor. Astfel, deşi din 1881 junimiştii au încercat să se apropie de liberali, Eminescu a rămas intransigent, continuând să scrie articole denigratoare la adresa liberalilor. Acest fapt nu este pe placul conducătorilor „Junimii”, dar este în concordanţă cu opiniile celorlalţi conservatori.

P.P. Carp îi scrie lui Titu Maiorescu, în timp ce era ambasador la Viena (1881-1884), unde are discuţii cu Bismark privind aderarea României la Tripla Alianţă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Le scrie chiar lui Eminescu şi lui Maiorescu să revadă politica editorială a „Timpului” care nu mergea în aceeaşi direcţie cu planurile de alianţă, menţionând „adânca divergenţă de păreri ce ne desparte”.

Veronica Micle mărturisea într-o scrisoare adresată soţilor Hasdeu că „Junimea” era numită de Eminescu „Haremul lui Maiorescu”, plângându-se şi de intervenţia criticului în problemele personale legate de un posibil mariaj. Din aceste elemente nu se poate deduce marea dragoste şi grija purtate de junimişti lui Eminescu, ci din contră. Iată un  fragment dintr-o poezie în care Eminescu critica „Junimea”:

„ Tu revistă agiamie, convorbiri mult lăudate,

O, tu moară de palavre, ce lucrezi atât de harnic

Contra oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic;

Asmuţind a tale javre tu la capăt n-o vei scoate”.

Într-o scrisoare către Veronica, Eminescu mărturisea despre activitatea sa la „Timpul”: „ m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un  folos…, unul dintre oamenii cei mai urâţi din România”.

Nu se poate spune că Maiorescu & Comp. au avut meritul pe care li-l acordă posteritatea ca protectori ai nefericitului poet ce trecea prin momente grele. Documentele privind conflictele ideologice dintre Eminescu şi contemporanii săi influenţi sunt foarte numeroase. La fel şi cele asupra internărilor sale forţate şi relelor tratamente îndurate în sanatorii. Abundente sunt şi biografiile poetului, fiecare cu varianta ei asupra evenimentelor din ultimii ani de viaţă ai poetului.

Cauzele morţii şi diagnosticele din anii de boală fac subiectul unor ample speculaţii. Cea mai veridică şi documentată variantă îmi pare cea susţinută de Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Călin C. Cernăianu şi alţii, conform căreia Eminescu a fost omorât pentru a nu se opune intereselor celor de la putere.

Articole Conexe

Ultimele Articole