6.6 C
Roșiorii de Vede
marți, februarie 20, 2024

Lumea magică de la capătul drumului

Lumea magică de la capătul drumului

de

Janku Moravia

janku-moravia-0

Ultimul lucru pe care Ilie l-a văzut cu ochi pământeşti a fost flăcăruia lumânării pe care fratele său, Iancu, i-o strângea fricos în mână. Moartea s-a înfiripat între pleoapele corpului său terestru şi, hotărâtă să rămână pentru totdeauna, le-a închis pe vecie.
O livadă verde şi mirifică, plină de lumină şi mirosuri îmbătătoare a fost prima imagine pe care Ilie a văzut-o, de data aceasta cu alţi ochi al unui alt corp puţin mai diferit.
A pornit prin acea livadă, imensă şi verde, care i s-a părut că nu are nici început, nici sfârşit. Ca un prunc, sincer şi nevinovat a păşit prin ea, cuprins de o senzaţie plăcută de uşurare,de pace şi de mulţumire. Şi mult, mult timp a mers aşa prin acel verde, desprins din rai. Fără plan. Fără ţel. Şi totuşi se simţea atât de împlinit şi mulţumit. Măsurarea pământească a timpului, aici, pe această lume nu avea nici un rost. Poate că acolo, înapoi pe Pământ , printre cei vii s-au scurs mii, sau poate milioane de ani, în timp ce el aici păşea fără nicio grijă. Sau poate că au trecut doar căteva frânturi de secundă, căteva segmente minuscule de timp. Cine ştie? Oricum, toate acestea aici, în veşnicie, nu mai aveau nicio importanţă şi nici el nu le acorda prea multă atenţie.
Liber în adevăratul sens al cuvântului, el s-a dăruit în întregime acestui tărâm fără de capăt. Fără frică. Fără bănuieli. Fără nicio grijă. Fără niciun gând negru. Părea că aici nu exista nici zi, nici noapte şi nici anotimpuri. Nici acea senzaţie de nelinişte că mai era ceva neterminat şi ceva neînceput. Totul se rezuma la un singur moment. Lumina strălucitoare, mirosuri îmbietoare, atât de relaxante şi adierea uşoară a unui vântuleţ foarte foarte îndepărtat; toate acestea îl duceau prin aceste tărâmuri infinite ca pe o frunză ce se lasă purtată de vânt, ca o bucăţică de hârtie aruncată în îmbrăţişarea râului lin şi larg, ale cărui valuri, încet, fără nicio grabă, dar foarte precis, se îndreptau către o depărtată mare fără ţărmuri.
Şi deodată, cine ştie de unde sau de când, în acel tărâm, i se păru că acel vânticel uşor a început să sufle cu o nuanţă mai tare şi că sentimentul de fericire, ce i-a înecat chipul şi părul întreg, a devenit tot mai plăcut şi mai intensiv. Iar el s-a predat acelei fericiri. Corpul său liber, purtat de vântul ceresc, a devenit parte din armonia infinită. S-a predat acelei stări de bine la care nici nu îndrăznea să viseze dealungul vieţii sale pământeşti.
Însă, acea stare de fericire completă i-a reamintit de senzaţia de frig pe care cei vii o simt des dealungul vieţii. De altfel, cei vii sunt într-o continuă dezarmonie: Senzaţia de frig este înlocuită cu senzaţia de cald. Fericirea ia locul tristeţii şi invers. Palpabilul se transformă mereu în frică. Sentimentul de siguranţă durează un timp, iar apoi neliniştea intră în fiecare celulă a vieţii. Într-adevăr este greu şi obositor să trăieşti într-un corp pământesc, iar Ilie era fericit că a ieşit din el şi că se afla în acest loc minunat.
„Oricum, ce rost ar avea să mă găndesc la ceva ce va rămâne pe vecie în urma mea” – îşi spuse el şi iar se dărui stării de bucurie totală în care se afla.
A mai simţit pentru o clipă acea răcoare ce i-a amintit de clipele copilăriei, când se juca în camera rece, într-o iarnă de mult trecută.
Un gând i-a trecut atunci prin minte: „ Ce repede a trecut totul, o viaţă întreagă, copilaria, adolescenţa, tinereţea, vârsta de mijloc…Ce bine că m-am lepădat de chinurile pământeşti înainte ca bătrâneţea să-mi bată la uşă.”
A mers Ilie tot aşa peste livada aceea spaţioasă şi verde. Fără frică. Fără bănuieli. Fără nicio grijă. Fără niciun gând negru. Singurul, dar chiar unicul gând ce îl neliniştea era vânticelul care dintr-o clipă în clipa sufla tot mai tare şi din cauza căruia i se făcea din ce în ce mai frig. Umblând aşa peste livadă,văzu în depărtare ceva ce arăta a textile, ceva ce semana cu haine. „Da”- îşi spuse el: „acum înţeleg de ce vânticelul sufla mai tare şi de ce mi se făcea tot mai frig. În acest mod mi-a fost trimis un semn că voi găsi îmbrăcămintea, pe care o voi putea pune pe mine liber, fără frică şi fără să mă gândesc dacă e bine sau rău. Probabil că aici, în vecie, înţelegerea semnelor este un lucru foarte important căruia va trebui să-i dau mai multa atenţie.”
„ Păi da, – continuă el – pe Pământ comunicarea se face prin sisteme de semne foarte complicate. Într-o lume imperfectă, oamenii au trebuit să inventeze diferite moduri de a comunica. Au trebuit să se descurce cum puteau. Aici, însă, în Perfecţiune, astfel de sisteme nu sunt necesare. Se pare că aici e nevoie doar de puţină atenţie asupra celor mai simple semne din jurul tău.”
Se dezbrăcă de hainele ce le avea pe el, acele haine în care rudele l-au îmbrăcat înainte de a muri, şi îmbrăcă aceste haine noi care erau mai comode, mai plăcute.
Şi Ilie îşi continuă drumul său. Fără plan. Fără ţel. Infinita şi verdea livadă arăta deadreptul fără început şi fără sfârşit iar acea senzaţie de nesfârşit, de libertate totală de la sine îi aducea linişte. Căci a fi parte din perfectul infinit era pe Pământ doar un vis irealizabil. Însă aici, în eternitate, acest lucru era de la sine înţeles. Aici nu era nevoie să înveţi nimic ca să poţi fii parte din acel întreg săvârşit. Aici, acest lucru era perfect normal şi uzual.
Într-o clipă, lumina ce umplea livada s- schimbat pe nevăzute cu o nuanţă.
„ Acesta sigur este încă un semn” – gândi el, sau poate doar i se păru.
Dar nici verdele livezii nu mai era acelaşi.
Aceste schimbări nu deranjau însă cu nimic armonia stării lui. În el exista doar dorinţa de a-şi continua drumul.
Dar faptul că ceva chiar nu era la locul lui şi că nu totul se rezuma la un joc de semne i-a devenit foarte clar abia atunci când a simţit pentru prima oară un gând iritant: în sufletul lui a intrat neliniştea şi ideea că este absolut singur pe această livadă. Acest sentiment, poate că nici nu avea vreo însemnătate în acest infinit, în inima eternităţii.
Da, poate că acest sentiment nu avea nici o însemnătate, aici, pe această lume, dar oricum firul nesiguranţei a reuşit să deschidă porţile sufletului său si ceva asemănător fricii a intrat în inima sa. Şi livada şi-a schimbat acum de tot culoarea. Iar ceva asemănător cu întunericul parcă încerca să strice acea lumina pură, perfectă.
Totul s-a schimbat. Lumina aproape că nici nu mai era. Livada se transforma din ce în ce mai mult într-un tărâm ciudat, enorm, uscat şi lipsit total de viaţă. În departare se mai năzărea Soarele, dar şi acela părea foarte îndepărtat, schimbat la formă, plecat departe şi lipsit de puterea cu care lumina livada. Şi Luna se năzărea pe cerul semiobscur, dar la fel ca Soarele, era mult mai departe decăt era el obişnuit pe Pământ deşi părea că acum luminează chiar mai tare decăt insuşi Soarele.
În acea clipă se auzi un glas, mai exact, un cor mic de câteva glasuri de femei: „Urmează Soarele şi Luna, Ilie! În urma lor mergi! Pe ei urmăreşte-i Ilie!”
Astfel a mers Ilie pe urma Soarelui şi a Lunii un timp îndelungat, simţindu-se nelinitit şi îngrijorat. I-a urmat căci acum, ei erau singura lui speranţă în aceste condiţii noi, în această lume întunecată şi rece.
Mult a umblat în urma lor,când i se păru că şi Luna, şi Soarele s-au oprit în loc. Se opri şi el. Se opri Ilie, încurcat şi speriat. Stătea ca un copil părăsit şi însingurat. Singur, total singur.
Îşi amintea, acum, momentele când se bucura de singuratatea pământească, cât timp încă era viu. Când pornea prin pădurile roditoare, prin livezi, când se oprea lăngă izvor şi se simţea atât de bine în singurătatea aceea pământească. Aşa îşi găsea el liniştea, aşa se regăsea pe sine însuşi, aşa reuşea să devină una cu sentimentele şi gândurile sale. Acum, însă, în acest întuneric, singuratatea era cu totul diferită, îl speria.
Şi în clipa următoare, vântul începu să sufle. Dar nu sufla ca un vânt obişnuit. Era o forţă ciudată care l-a pornit şi acum îl ducea, cu un zgomot groaznic, drept înainte.
Deodată,totul se linişti şi el îşi dădu seama că se afla pe spatele unui cerb uriaş,puternic. Se ţinea de gâtul lui cu toată puterea mâinilor sale până când au ieşit de tot din întuneric, pănă când cerbul o luă pe tărâmuri mult mai liniştite. Acum treceau peste dealuri şi văi pietroase şi uscate, peste tărâmuri fără urmă de apă, lângă munţi înalţi la fel de uscaţi şi stâncoşi..

( Va urma )

Articole Conexe

Ultimele Articole