Despre Anticrist şi potenţialii Anticrişti
Cristian Bădiliţă
„Aş vrea să atrag atenţia, sau să deştept interesul pentru acest teolog extraordinar (este vorba despre Irineu n.red.), care n-a fost recuperat cum se cuvine în teologia românească, de orice confesiune, nici de ortodocşi, nici de catolici, şi nici de protestanţi şi care ar trebui recuperat de urgenţă pentru că este cel mai important teolog din secolul al doilea, după părerea mea, şi unul din cei mai importanţi din primele 3-4 secole ale creştinismului. Adversus haereses încă nu se bucură în cultura română de o traducere integrală, nu mai vorbesc de o traducere adnotată, ştiinţific făcută, realizată.
Insist să spun că nu avem de-a face cu o evoluţie lineară a unui mit, o dezvoltare istoric lineară a mitului. Există o metamorfoză, de aceea mi-am intitulat teza „Metamorfozele Anticristului în creştinismul primitiv„, aşa cum putem vorbi despre metamorfoze ale Anticristului şi în creştinismul modern, sau în creştinismul medieval, mergând până la filmele binecunoscute sau, dacă sunt mai puţin binecunoscute, vi le recomand, mai ales „Rosemary’s Baby” , filmul lui Roman Polanski despre Anticrist, care se numeşte „Adrian”, aluzie la împăratul persecutor al evreilor şi Lars von Trier cu celebrul „Dancer in the Dark”, care a făcut atâta scandal la Cannes şi care a fost prea puţin înţeles, cel puţin de critica franceză, care este complet incultă teologic. Lars von Trier are o foarte bună cultură teologică şi din lecturile pe care le-am avut despre biografia lui , iniţiat în catolicism, s-a apropiat în ultima vreme de catolicism, şi s-a apropiat cu seriozitate. Prefer să vorbesc de metamorfoze ale Anticristului, ale figurii Anticristului de la autor la autor, şi nu de o evoluţie lineară, de un crescendo, să spunem, de la Noul Testament, de la Epistolele lui Ioan, unde apare pentru prima dată termenul Anticrist, sau de la Irineu şi până la teologia secolului al IXX-lea, până la Soloviov, să spunem. Fiecare autor reinterpretează această figură în funcţie de contextul istoric şi în funcţie de interesul teologic al epocii sale sau interesul personal teologic.
De aceea, insist asupra ideii de metamorfoză şi nu de evoluţie. Şi dovadă acestui lucru stă faptul că, de pildă, la Origen avem o interpretare cu totul şi cu totul special a figurii Anticristului, care nu mai e un personaj istoric care apare la sfârşitul vremurilor, la împlinirea vremurilor, înainte de venirea lui Isus, ci este un personaj spiritualizat, aproape nu mai e un personaj, ci e un simbol, simbol descărnat aproape, care este definit de Origen ca Antilogosul, adică interpretarea falsă a Scripturii. Orice sens fals al Scripturii, după Origen, într-un comentariu la Evanghelia după Matei, păstrat numai în latină, este Anticrist, iar metamorfoza tipologizantă cea mai rafinată din creştinismul antic apare la Augustin într-un comentariu, culmea, despre dragoste, în care Augustin vorbeşte despre noi toţi, cei din biserică, din interiorul bisericii, care nu respectăm cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul evanghelic, care nerespectându-l, acest cuvânt al Evangheliei, devenim noi înşine potenţiali Anticrişti.
Am început să o scriu la Pisa,( este vorba despre cartea „Les metamorphoses de l’Antichrist chez les Pères, Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii””) în 1999. În fiecare zi mă aşezam în încăperea de la etajul întâi a Şcolii Normale Superioare, unde se afla şi fondul Momigliano. Biblioteca era destul de aglomerată, dar în camera unde citeam eu nu intra niciodată nimeni, decât pentru a-şi lua câte o carte. Lucrul mi s-a parut ciudat şi dupa vreo lună l-am întrebat pe un prieten dacă n-a observat şi el ce-am observat eu? Parcă-l şi văd, a pufnit într-un râs mefistofelic, apoi mi-a povestit că, după tradiţia locală, în încăperea cu pricina contele Ugolino, personajul din „Infernul” lui Dante, şi-ar fi devorat copiii ca să nu moară de foame. Am simţit cum îmi cade tavanul în cap, nici n-am mai stat să-mi culeg cărţile şi computerul, l-am rugat pe el să mi le ia şi am zbughit-o într-o secundă pe uşă afară. Apoi, după apariţia cărţii mele, Asociaţia de studii elenice din Franţa mi-a acordat premiul Salomon Reinach, (al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa-n.red. ), care e prestigios, dar mai mult simbolic în bani. Când am primit cecul am avut aceeaşi senzaţie ca şi la Pisa, pentru că pe cec era suma evanghelică de… 30 de arginţi, în euro, fireşte. Nici până acum Smaranda (soţia lui Cristian Bădiliţă- n.red.) nu l-a încasat şi, probabil, n-o vom face niciodată. Îl păstrăm aşa, de „frumuseţe”.
( Din cuvântul lui Cristian Bădiliţă la lansarea cărţii „Manual de anticristologie)
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Numărul fiarei,666, îi oferă lui Irineu posibilitatea să-şi etaleze calităţile de hermeneut pe cât de subtil, pe atât de rezervat în aprecierea soluţiilor sale, considerate mai probabile şi provizorii. 666 reprezintă un număr recapitulativ. Ce se recapitulează? Omnem quae fuit ante diluvium commixtionem quae facta est ex angelica apostasia( „toată colcăiala răutăţilor săvârşite de la apostazia îngerilor încoace”). Pasajul trimite la Geneza 6, 1-4(episodul împreunării monstruoase a îngerilor cu fiicele oamenilor, din care s-au ivit pe lume giganţii). Cum păcatele
s-au înmulţit peste măsură ( şi Cartea lui Enoch şi Cartea jubileelor spun că giganţii au devenit curând antropofagi), Dumnezeu a stârnit potopul. Singurul om avertizat şi cruţat a fost Noe. Conform interpretării lui Irineu, 600 aminteşte de vârsta lui Noe, la începutul potopului; 66 face aluzie la dimensiunile statuii lui Nabucodonosor, impusă tuturor evreilor din exil spre adorare: înălţimea ei ar fi fost de şaizeci de coţi, iar lăţimea, de numai şase. Această statuie îl prefigurează pe Anticrist, în vreme ce minunea petrecută cu cei trei tineri azvârliţi în cuptorul încins, dar cruţaţi de flăcări, îl figurează pe Isus înviat a treia zi după crucificare. Prin urmare, numărul fiarei apocaliptice se obţine adunând la vârsta lui Noe de la începutul potopului dimensiunile statuii tiranului din vremea primei deportări a evreilor. Virtutea lui esenţială rămâne însă acea recapitulativă( 6 se repetă de trei ori). Repetarea de trei ori a cifrei sugerează că Anticristul va recapitula „ toate apostaziile, de la început, de la mijlocul vremurilor şi până la sfârşit” (quae initio et quae in mediis temporibus et quae in fine erit). Ferm convins de validitatea teoriei sale, Irineu respinge irevocabil calaltă variantă a numărului fiarei, în circulaţie pe atunci, 616 ( tocmai pentru că 6 nu se repetă de trei ori). El pune eroarea pe seama grabei copiştilor. Scriind iota în loc de xi aceştia au schimbat – probabil fără intenţie – valoarea zecilor.
Până acum, datele de care dispunem pentru a-l identifica pe Anticrist , în versiunea irineică, sunt următoarele: a) condiţii preliminare esenţiale: divizarea Imperiului roman; apariţia celor zece regi dezbinaţi; moartea a trei dintre ei; b) fişa individuală; numărul 666; născut din tribul lui Dan( a se vedea Ieremia 8,16). Cum i se poate afla numele? Nimic mai incert! 666 trimite cu siguranţă la un nume propriu. Autorul Apocalipsei lui Ioan, ne amintim, foloseşte verbul „ a socoti” atunci când îi îndeamnă pe cititori să purceadă singuri la desluşirea enigmei. Există însă atâtea nume proprii cărora li se poate conferi valoarea numerică 666, încât revelaţia/indicaţia respectivă pare un fel de „profeţie” ironică. Printre soluţiile concrete( ajunse până la noi!) sunt cele propuse de Irineu, şi anume: EUANTHAS, LATEINOS şi TEITAN. După opinia episcopului lyonez, LATEINOS ( întrucât trimite la cuvântul „latin”) şi TEITAN( întrucât face aluzie la revolta titanilor) au cele mai multe şanse de a reprezenta adevăratul nume al personajului. EUANTHAS e oferit doar ca exemplu demonstrativ, fără a i se acorda vreo importanţă oarecare.
„ De ce nu ni s-a vestit pe faţă, direct numele vrăjmaşului?”, se întreabă la un moment dar Irineu. Pentru că, încearcă el să-şi răspundă, „dacă ne-ar fi fost vestit [de către Sfântul Duh], poate că domnia i-ar fi fost mai lungă”. Ţinându-i, aşadar, numele ascuns şi nerevelându-i decât „numărul de înmatriculare”, Sfântul Duh a scurtat perioada stăpânirii Anticristului pe pământ. Aceasta va fi, s-a spus mai înainte, de exact trei ani şi jumătate. La capătul a trei ani şi jumătate ( adică la la începutul mileniului al şaptelea) Domnul va veni şi-l va arunca în flăcări pe „fiul nelegiuitului”, „restituind lui Avraam moştenirea făgăduită”. Ultimul mileniu din marea ogdoadă se va afla sub stăpânirea sfinţilor.
Pe scurt, Irineu unifică explicit două tradiţii separate la origine – a pseudoprofetului şi a tiranului eschatologic. Conform acestei viziuni, preluate şi precizate de către Hipolit, ultimul împărat roman se va naşte din tribul lui Dan. Alt mixaj s-a produs şi în legătură cu moartea Anticristului. O dată, Irineu face apel la 2 Tesaloniceni afirmând că Potrivnicul va fi ucis „prin suflarea gurii lui Cristos”; în alte rânduri însă, el invocă Apocalipsa 20 susţinând că nelegiuitul va fi azvârlit fără milă în „balta de foc”. Capitolul 30, paragraful 3 propune trei nume corespunzând valorii numerice 666. Este limpede că Irineu se gândeşte la un personaj politic, iar nu religios. Două dintre cele tei nume fac aluzie la Imperiul roman. Din perspectiva episcopului lyonez, venirea Anticristului pare să fie deopotrivă îndepărtată şi iminentă( până când Imperiul nu se va diviza, nu există nicio şansă ca sfârşitul lumii să aibă loc). Pe de altă parte, personajul este foarte bine conturat( inclusive la nivel psihologic), iar denumirea de „Anticrist”, timidă şi întâmplătoare până la această dată, se impune categoric în faţa celorlalte denumiri folosite pentru caracterizarea „adversarului eschatologic”. Originalitatea absolută a lui Irineu o reprezintă însă idea „recapitulării” ( anakephalaiosis ). Aşa cum Dumnezeu s-a întrupat în istorie pentru ca toţi oamenii să se poată îndumnezei, consfinţind o nouă geneză( în duh), tot aşa Anticristul se va întrupa în istorie pentru a recapitula, a aduna în sine tot răul, de la căderea lui Satan şi a primului om până la sfârşitul lumii”.
Cristian Bădiliţă – Manual de anticristologie, studii, dosar
biblic, traduceri şi comentarii, pag. 27-29)
A consemnat Alexandru Ioan BĂDOI