Dialoguri fundamentale
cu
Prof. Univ.Dr. Ioan Nicolae Alecu
Preşedintele Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti
( II )
„Desfiinţarea perdelelor de protecţie a fost o mare eroare!”
Ion Bădoi – Domnule Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu, sunteţi autor sau coautor la multe tratate ştiinţifice, cursuri şi monografii. Amintesc doar câteva: „Managementul în agricultură: trecut, prezent şi viitor”, „Agroturism şi marketing agroturistic” şi „Globalizare, concept, efecte, instrumente”.
Un fost profesor, care mi-a fost mai mult decât dascăl, Florea Răgălie, spunea: „Eu nu percep spaţiul globalizat ca pe un pat al lui Procust, ci mai degrabă ca pe o orchestră simfonică în care un ascultător atent şi competent poate distinge cu precizie melodia cântată de fiecare instrument”.
Care este opinia dvs., este posibil?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Categoric că nu este uşor. Oricum, a ne gândi că societatea, la gradul de evoluţie pe care l-a atins, poate să funcţioneze spre optim prin componentele sale neacordate este o eroare. Problemele întregii planete, şi în primul rând mă refer la cele de mediu, sunt ale tuturor. Nu poţi să te desfăşori cum vrei tu, în cadrul propriilor graniţe, fără să afectezi vecinătăţile. Dacă ar fi numai acest aspect de mediu, tot ar trebui să ne gândim la cât de importantă este globalizarea. De altfel, o acţiune care este prezentă pentru toată lumea, înfiinţarea Uniunii Europene, este o replică dată Statelor Unite al Americii, este o competiţie, vrem nu vrem să o recunoaştem. Continentul european trebuie să fie unit pentru a putea să răspundă competiţiei cu celelalte continente…
Ion Bădoi – Putem spune, chiar agresiunii economice şi ştiinţifice…
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Desigur, lucrurile acestea sunt o necesitate obiectivă. Fiecare ţară separată nu are nicio şansă să lupte, nu mai vorbesc să câştige bătălia cu celelalte continente. E un exemplu de globalizare, dar vedem că la toate forumurile internaţionale se discută problema omenirii, unde mecanismele economice sunt prezentate şi acordate pentru ca omenirea să nu ajungă la situaţii de dezastru. Am văzut paşii pe care i-au făcut cele mai capitaliste societăţi. Cine şi-a putut imagina că SUA , în anul 2009, va naţionaliza societăţi private!?!? Statul, care era cel mai vehement, să spunem, adversar al socialismului, al intervenţiei statului în economie, a înţeles că nu exista altă soluţie. Şi intervenţia promptă a salvat o ţară puternică de la colaps.
Ion Bădoi – Domnule profesor Ioan Nicolae Alecu, vă întreb direct, fără ocolişuri: de ce nu este performantă agricultura României? Cine este vinovat, omul, solul sau clima?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – (Zâmbeşte, râde cu poftă!) O întrebare interesantă! Principalul vinovat este omul. Clar! Pe ansamblul acestei ţări, solul este practic punctul nostru forte, în comparaţie cu alte ţări. Clima, în anumite zone, este favorabilă, în alte zone, mai puţin favorabilă, iar omul, aproape peste tot, a fost factorul care ne-a condus în situaţia în care ne aflăm. N-aş vrea să acuz pe cineva anume. Omul, în ansamblu, a fost responsabil de acest nivel al agriculturii în care ne aflăm. Există impresia generală că în România sunt cele mai grozave condiţii de sol şi climă pentru agricultură. Nu este chiar aşa! Acolo unde avem soluri foarte bune n-avem apă destulă, n-avem precipitaţii suficiente. Şi acolo trebuie să intervenim prin irigaţii. Acolo unde sunt precipitaţii, în zonele de deal şi munte, nu sunt solurile cele mai grozave. Şi, peste tot, n-avem oamenii cei mai potriviţi, ca mentalitate, ca şi concepţie, dar trebuie să înţelegem şi să nu mai vehiculăm ideea că România are cele mai bune condiţii. Peste tot se vorbeşte că avem sol, avem climă, avem cei mai buni oameni, avem de toate, nu este deloc adevărat. De ce spun că omul este vinovat? Nu, nu vinovat, ci răspunzător pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală. Poate este greu să sesizăm, la prima vedere, de ce ne este aşa de rău. Hai să ne gândim, cine erau cei care acum sunt proprietarii de pământ, înainte de 1989? Erau membrii cooperatori sau lucrători în IAS. Ce făceau oamenii aceştia?
Ion Bădoi – Mulţi erau portari şi pompieri la oraş…
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Sau lucrau în marile întreprinderi care s-au desfiinţat. Dar dacă ne gândim numai la cei care au locuit şi au rămas la sate, erau forţa de muncă, forţă ce nu avea nicio misiune în conducerea agriculturii, nici măcar în a conduce propria gospodărie, pentru că erau dependenţi total de ceea ce le dădea la normele convenţionale, grâu, porumb şi câţiva lei, deci erau nişte executanţi care n-au gândit 40 de ani! Dacă ar fi avut măcar posibilitatea să-şi gospodărească propria familie, propria gospodărie, şi tot era ceva, cum s-a întâmplat până la al doilea război mondial! Aceşti oameni s-au trezit la un moment dat cu pământul, s-au trezit că au pământ…!
Ion Bădoi – Marele Marin Preda avea o definiţie a ţăranului român din perioada comunistă, rămasă celebră: „Ţăranii sunt acei oameni care stau duminica pe marginea şanţului şi râd de orăşenii care vin să le culeagă porumbul”…
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Este un mare adevăr în ceea ce spunea marele scriitor teleormănean. Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem că acea perioadă neagră din istoria noastră a transformat ţăranul român în nişte oameni pasivi faţă de situaţia lor, fără niciun orizont, fără nicio perspectivă, ca de altfel aşa cum transformase întreaga societate românească. Rare erau cazurile când un locuitor al satului gândea la un proiect al lui. Nu avea cum, el depindea de acea organizaţie. Nu ai cum să fii performant când munceşti doar în direcţia în care ţi se comandă, când munceşti în scârbă, doar să supravieţuieşti. Noi uităm un aspect foarte important. Când aceşti oameni au intrat în CAP, au intrat cu cai, cu boi, cu atelaje, cu pluguri, cu rariţe, cu moară, iar după revoluţie au primit doar pământul şi nimic altceva. Şi nici pe acela nu l-au primit cu acte în regulă! Şi acum sunt oameni care nu au titluri de proprietate!!! Hai să ne gândim, cum puteau aceşti oameni să facă revoluţie în agricultură? Au dispărut specialiştii. De ce? Fiindcă nu aveau ce să facă într-un astfel de sistem. Chiar dacă ar fi rămas într-un fel, ar fi fost deformaţi, pentru că ei în afară de tehnică nu ştiau nimic. Ei ştiau decât că trebuie să obţină producţie. Cât costa producţia aia, cât se polua solul cu îngrăşămintele respective, nu mai conta. Oamenii aceştia erau incapabili să facă performanţă. Dacă nu recunoaştem aceste realităţi, niciodată nu o să găsim soluţiile pentru a putea progresa. Peste un milion de proprietari de pământ locuiesc şi acum la oraş! Ce legătură au oamenii aceştia cu pământul? N-am avut curajul să facem ce au făcut toate ţările normale: să introducem impozitul pe teren , din 1990! Dacă noi aveam acel curaj, până în anul în care ne aflăm, statul român era cu totul altul. În primul rând, cetăţeanul, proprietar de pământ, era obligat să dea impozit, era obligat să facă ceva cu acel pământ, să-l arendeze, să-l vândă şi ajungă în mâinile celor care puteau să-l lucreze. În plus, comunitatea locală avea o sursă financiară sigură, dispărea această dependenţă de politic. Când primeşti bani guvernamentali, tenta e politică! E clar, un mandat ai bani, două nu ai!. Nu poţi să ai un proiect, nu poţi, la sat, să te opreşti cu drumul în faţa liberalului, că la putere este social democratul. Banul adus de ţăranul liberal nu este compatibil cu cel adus de ţăranul pesedist în visteria primăriei…De ce pe vremea lui Coşbuc statul românesc era o minune? Pentru că ţăranul român plătea impozit sănătos la primărie! De aceea aveam o şcoală minunată, un cămin cultural, aveam o comunitate aşezată. N-am ţinut cont de nimic, am venit cu o creaţie nouă, cu mâna întinsă la buget! Când am introdus impozitul? Când am aderat la UE. Dacă nu era aderarea, nici acum nu aveam impozit pe teren! Nimeni nu a avut acest curaj! Pentru că pierdea alegerile!
Ion Bădoi – Se vorbeşte tot mai insistent, domnule profesor, de o anumită inabilitate în a lucra pământul de către fermierul român. Se spune că, mai ales în sudul României, nu ar mai trebui să arăm, ci să discuim pământul, să-l protejăm printr-o rotaţie corectă a culturilor, să reînfiinţăm perdelele forestiere etc. Se vorbeşte, de asemenea, despre degradarea solului, de eroziune, de deşertificare. Ce ne puteţi spune în acest sens?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Da, sunt probleme reale, pe care trebuie să le avem în vedere, să folosim cele mai adecvate mijloace pentru prelucrarea solului, pentru protecţia lui şi a calităţii lui, indiferent în ce zonă se află. Pentru nespecialişti pare o aventură să încerci să nu ari anual, pentru că , oricum, chiar dacă apelăm la o variantă în care discuim, trebuie periodic să mai şi arăm. Nu numai atât, trebuie să-l şi scarificăm, pentru că altfel apa din precipitaţii nu mai poate fi conservată în sol, şi ce este mai important pentru agricultură decât apa, mai ales în zonele din sud, aşa cum spuneaţi în întrebarea dvs. ? De asemenea, o eroare pe care a făcut-o România, e cea a desfiinţării perdelelor de protecţie. Poate cea mai mare eroare pe care putea să o facă o ţară! Chiar anul trecut, am avut curiozitatea să fac o vizită, cu câţiva colegi de-ai mei, care erau interesaţi să cunoască efectele unor astfel de perdele de protecţie, în Bulgaria, unde chiar la graniţă erau asemenea perdele de protecţie! Noi le-am înfiinţat, în 1932, dar tot noi le-am tăiat până la graniţă. Producţiile de păioase de toamnă, la noi, la neirigat, erau o tonă şi jumătate, iar la 20 de metri, în Bulgaria, în interiorul acestor spaţii protejate, erau de 5 tone!!! Fără irigaţii, reţineţi! Chiar nu ne spune nimic această diferenţă de performanţe, mai ales că nu ai de unde să aduci apa pentru irigaţii? Am fost să vizităm o staţiune de cercetări numai pentru perdelele de protecţie, „G-ral Toshevo”. Ar trebui să meargă să vadă toţi românii care au legătură cu agricultura pentru a interveni cu maximum de operativitate în refacerea acestor perdele! Este o eroare colosală pe care am făcut-o şi pe care ne codim s-o reparăm, adică să reînfiinţăm aceste perdele de protecţie! Sunt câteva încercări în judeţul Constanţa, chiar am văzut o suprafaţă de teren protejată datorită pasiunii unui agricultor, care a demonstrat că numai prin aceste perdele a reuşit să obţină, pe terenurile protejate, aproape 3 tone de grâu în plus, an de an! Aceste acţiuni se fac, de regulă, de către stat.
Ion Bădoi – S-a vorbit, se mai vorbeşte şi se va mai vorbi despre agricultura de subzistenţă în România. Până când, domnule profesor?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Cu cât acest termen se va prelungi, cu atât agricultura noastră şi ţăranul român vor fi în mare dificultate. Din nefericire, nu prea se întrevăd mari perspective pentru a reduce această agricultură de subzistenţă. Chiar modul în care se acţionează la această oră, în România, în ceea ce priveşte accesarea fondurilor pentru dezvoltare rurală, demonstrează că n-am înţeles aproape nimic! Cei mai mulţi bani accesaţi pe aceste proiecte se duc la SRL-uri şi SA-uri. E foarte comod, e foarte comod să faci un proiect de 2 milioane de euro, sau de 4 milioane de euro, din care jumătate sunt finanţare nerambursabilă, şi să figurezi că ai absorbit fonduri, dar faci o singură organizaţie, care va institui poate un monopol în domeniu, decât dacă de suma aceasta ar beneficia 2000 de cetăţeni, care ar avea dreptul să aibă şi ei acces la aceste fonduri. Trebuie o infrastructură serioasă, trebuie un detaşament de consultanţi care să atragă astfel de proiecte, să-i convingă pe cei care au anumite suprafeţe de teren că numai aşa pot să progreseze. Dacă nu schimbăm urgent această optică, să îndreptăm aceste fonduri în primul rând înspre cei care ies din subzistenţă către comercial, şi peste 20 de ani o să ne lamentăm că avem o agricultură falimentară.
Ion Bădoi – Se afirmă că fermele agricole din România pot hrăni peste 80 de milioane de oameni. Şi totuşi, în magazine cumpărăm produse străine, cele mai multe fără gust, nesănătoase şi la preţuri prohibite. Unde se află adevărul?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Cred că este puţin eronată acea apreciere. Nu fermele din România, aşa cum sunt ele acum, pot face o asemenea performanţă. Putem spune că agricultura românească, organizată corespunzător, poate să hrănească 80 de milioane de oameni. Asta cu siguranţă! Dar aşa cum este ea, nu poate să hrănească nici 4 milioane de locuitori! Aici este eroarea, din nefericire, şi n-am înţeles că suntem în cea mai jenantă ipostază a istoriei în care noi importăm produse agricole pe care le putem obţine în România cu cea mai mică uşurinţă dacă am vrea să facem acest lucru!!! În plus, noi mai facem o greşeală capitală. Noi dorim să facem în România orice, considerând că românul este capabil să fie performant în orice domeniu. Într-o competiţie cu încă 26 de ţări, între care nu mai sunt taxe vamale, dar între care sunt diferenţe de subvenţii, noi fiind sosiţi cu ultimul val avem o subvenţie mai mică, dacă noi nu ne găsim nişa de piaţă în care nu suntem foarte concuraţi de alţii, ne vom văieta tot timpul. Noi am învăţat, în istoria noastră milenară, să cultivăm grâu, şi cultivăm grâu într-o veselie, fără să ne intereseze dacă există piaţă, dacă avem condiţii să facem calitate. Ajungem să recoltăm grâul, mult ,puţin şi ne plângem că nu avem piaţă pentru el, că nu ni-l cumpără nimeni, dar nimeni nu a calculat cât cere piaţa internă, piaţa externă, care este competiţia cu alţi actori din acest domeniu. Categoric că nu se mai poate pune problema în acest mod, să cultivăm grâu pe suprafeţe foarte mari, să facem producţii la care ne uităm, nici măcar pentru furaje nu putem să folosim grâul pentru că nu mai avem zootehnie! Şi nu avem zootehnie pentru că nu ne îndreptăm către speciile care ne-ar reprezenta. Dacă, de exemplu, am studia puţin structura culturilor de câmp, cu siguranţă că trebuie să renunţăm la suprafeţe importante cultivate cu grâu, dar ar trebui să ne îndreptăm atenţia către inul pentru fibră. România a avut o mare tradiţie, avea topitorii care ne situau într-o poziţie foarte avantajoasă. Să nu uităm că industria de autoturisme abandonează în fiecare zi ideea de a mai folosi plasticul pentru capitonări şi cere fibră naturală. Cine poate să cultive in pentru fibră va avea o piaţă infinită şi o concurenţă foarte redusă. Mai departe, am început să deschidem ochii către rapiţă, deci rapiţa este o plantă a viitorului. Biodieselul este o necesitate absolută, am început şi noi să ne adaptăm la ceea ce piaţa cere şi, într-adevăr, cine cultivă rapiţă n-are probleme! Nimeni care a cultivat floarea soarelui, în ultimii 20 de ani, nu a avut surprize. Porumbul a fost pentru o perioadă de timp văduvit fiindcă piaţa tradiţională, consumul zootehnic, a fost drastic redusă, dar a apărut bioetanolul! În Teleorman aveţi cea mai mare capacitate de producere a bioetanolului din Europa! Iată încă o şansă să redresăm o cultură pentru care România are condiţii şi are şi experienţă. În zootehnie, ne încăpăţânăm să ne luptăm cu danezii la porc! Ei nu au concurenţă! 5 milioane de danezi sacrifică 200 de milioane de capete, mai mult decât SUA, Rusia, China, decât Franţa. O performanţă colosală! Nu-ţi poţi permite să te lupţi pentru carnea industrializări cu danezul! Noi ar trebui să ne gândim la carnea pentru consum proaspăt, şi dacă noi am asigura carnea pentru consumul proaspăt ar fi un lucru extraordinar. Luptăm la vacă cu Olanda, luptăm cu Suedia, care are producţii de 8-9 mii de litri pe cap de vacă! Nu vom avea posibilitatea să facem acest lucru, dar putem să ne orientăm către acele rase mixte , prin care să avem oarece succes, sau către cele de carne, pentru că necesarul de carne de vită este încă foarte mare. Oaia. Unde, în Europa şi în lume, se mai mulge oaia??? Noi credem în continuare că oaia dă lapte! Lâna n-o mai cumpără nimeni, pielea nu ai ce face cu ea, laptele înseamnă un necesar de forţă de muncă colosal…de ce nu ne îndreptăm către oaia de carne, unde cererea este fabuloasă? Trebuie să ne îndreptăm spre turma de 1000 de capete care necesită doar 2 ciobani, nu 20! Toate acestea ţin de o politică agricolă naţională, de o transmitere a informaţiilor către cei care au nevoie de aşa ceva. Capra este încă o oportunitate pentru Europa. Se cunosc beneficiile laptelui de capră! Ştim cât de căutate sunt brânzeturile din lapte de capră, dar abia am început să ne ocupăm de această oportunitate. Poate cea mai importantă oportunitate pe care o are România în domeniul zootehniei ar fi bubalinele, bivolii! Avem cele mai grozave populaţii de bivoli din Europa! Tocmai aici, unde eram cei mai tari în Europa, pur şi simplu ne-am pierdut! Erau două populaţii, una în Teleorman şi alta în Făgăraş. Exista chiar o staţiune de cercetare, la Şercaia, care nu mai există. S-au cumpărat într-o veselie masculii, materialul genetic valoros, de către toate ţările din jurul nostru, iar noi nu ne-am ocupat, tocmai în acest domeniu unde eram foarte tari. Deci, de vină este omul!
Ion Bădoi – Agriculturii româneşti, domnule profesor, nu i-a fost foarte bine în ultimii ani. Ea nu se simte bine nici acum, iar din 2010 vorbim despre o agricultură fără subvenţii. Banca Mondială , prin specialiştii ei, afirmă că agricultura românească este învechită şi fragmentată. Pe de altă parte, unii analişti afirmă că România poate deveni a treia putere agricolă a Europei dacă reuşim să atragem o parte însemnată a fondurilor europene disponibile.
Cum comentaţi aceste două ipostaze ale agriculturii româneşti?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Pe de o parte, acea speranţă că putem deveni a treia forţă agricolă a Europei şi, pe de altă parte, situaţia în care ne aflăm. Deci , este o realitate, se renunţă la subvenţiile cele mai importante pentru agricultură, mă refer la subvenţia pe calitatea laptelui, care va face, fără discuţie, ravagii , mă refer, de asemenea, la o renunţare, cum este renta viageră, care era, din punctul meu de vedere, prima noastră pârghie prin care puteam să consolidăm exploataţii cu dimensiuni corespunzătoare pentru performanţe. În perioada cât a funcţionat această reglementare s-au depus 95 de mii de cereri. Ar fi fost normal să mergem cu această iniţiativă până se depuneau cel puţin 2 milioane de cereri. Renta viageră a funcţionat în celelalte ţări până în anii ’92 – ’93. Ce înseamnă până la urmă renta viageră? Înseamnă un stimulent pe care statul îl dă celor cu o vârstă înaintată care nu mai pot lucra pământul pentru a-l ceda celor tineri, la cei care au până în 40 de ani. Dar cine se desparte de pământ dacă n-are siguranţa că renta viageră pe care o primeşte este asigurătoare pentru existenţa lui? Acea sută de euro pe care a oferit-o statul a fost insuficientă şi a convins numai 95 de mii de oameni. Dacă această sumă era între 200 şi 300 de euro, cu siguranţă că ne apropiam de o jumătate de milion de potenţiali beneficiari. Îmi aduc aminte că în toate campaniile acestea din ultimi ani, principalele partide, în discuţiile pe care le-am avut, îşi propuneau: 300 de euro, 250 de euro, 200 de euro, iar surpriza mare a fost că acum este zero lei!!! Practic, am tăiat din rădăcini cea mai importantă pârghie prin care puteam schimba agricultura! Ştim clar care este mentalitatea românului: ţăranul, cât timp depinde de pământ, nu-l va ceda copiilor cât este în viaţă! Ştim de ce. Nu mai eşti interesant pentru copii, soarta ta este neplăcută!!! Este o realitate.
Ion Bădoi – Avem comisar european pentru agricultură. Va avea România de câştigat în urma acceptării lui Dacian Cioloş, mai ales că a fost primit excelent?
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Da, este o şansă mare! Dar nu v-a face nimic ilegal pentru a ne avantaja. Dar poate să facă legal foarte mult! În primul rând, ne-a înlesnit posibilitatea de a avea un ministru care i-a fost şef, la Bruxelles, şi care cunoaşte mecanismele foarte bine. Este un lucru extraordinar că actualul ministru a lucrat 15 ani la Bruxelles exact pe aceste probleme. Este prima dată când avem un ministru care cunoaşte mecanismele, pentru că agricultura, conducerea ei la nivel naţional, nu mai înseamnă doar arat, semănat etc. Înseamnă, în primul rând, politici, strategii, şi am convingerea că va câştiga agricultura întregii Europe cu un comisar ca domnul dr. Dacian Cioloş, pentru că a demonstrat că este foarte bine pregătit, că poate să apere cauza ţărilor care au venit mai târziu în acest grup, şi acest lucru este foarte important, este esenţial, pentru că se crea un ecart prea mare între nivelul ţărilor vechi şi cele care au sosit mai târziu. Am convingerea că multe mecanisme de susţinere a agriculturii şi a mediului rural se vor prelungii, lucru extraordinar pentru România, dar şi pentru celelalte ţări care au avut aceeaşi situaţie ca a noastră. Ca un răspuns complet, actualul comisar nu poate să ne influenţeze subiectiv, ne poate influenţa prin faptul că va avea o comunicare bună cu ministerul agriculturii condus de un bun specialist. Este neapărat nevoie să înfiinţăm o şcoală prin care să învăţăm oamenii să acceseze proiecte, să acceseze bani, nu doar pentru marile companii. Să faci bine la o sută de companii , nu înseamnă nimic, să faci bine la câteva milioane de oameni, care trebuie să-şi schimbe statutul, schimbând statutul se schimbă performanţa, înseamnă mult, pentru că se schimbă şi sursele care alimentează bugetul statului, devenind o agricultură comercială în locul unei agriculturi cu mâna întinsă. O subvenţie pe care o primeşte agricultura nu este un ajutor dat agriculturii! Este un ajutor dat consumatorului, pentru că o agricultură fără subvenţii duce la produse foarte scumpe. Ţăranul moare ultimul, să fie foarte clar! Sunt ţări în care agricultorul reprezintă 2% din populaţia ţării activă, oricând poţi renunţa la cei 2%, dar ce faci cu cei 98%??? Este o eroare totală când se tot vehiculează ideea: v-am dat la agricultură! V-am dat! Nu, ne-am dat! Ne-am dat celor care consumăm, ne-am dat pentru o viaţă mai bună!
Ion Bădoi – Cunosc, domnule profesor Ioan Nicolae Alecu, că printre colegii dvs. de catedră sunt şi teleormăneni, fii ai judeţului unde apare „Opinia Teleormanului”, dar şi mulţi studenţi. Vă rog să faceţi o apreciere a modului în care colaboraţi…
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Da, este vorba, printre alţii, de actualul decan, domnul Prof. Univ. Dr. Toma Adrian Dinu, de domnul prodecan Conf. Univ.Dr. Romeo Creţu…Toţi mi-au fost studenţi, personal i-am îndrumat la lucrările de diplomă pe amândoi, personal i-am adus în învăţământ. Îmi aduc aminte de Dinu Toma, un student excepţional, era inginer la o fermă, la Toporu, nici nu visa să ajungă în învăţământ, l-am anunţat că avem un post de asistent, imediat după revoluţie, eram decan atunci, şi nu m-am înşelat, este o achiziţie excepţională. La fel şi cu Romeo Creţu, care mi-a fost student, doctorand, foarte apropiat, care a demonstrat prin tot ce a făcut că este un specialist valoros şi în scurt timp a ajuns prodecan. Avem foarte mulţi prieteni în Teleorman, avem studenţi din aproape fiecare localitate, avem absolvenţi de foarte mare valoare, avem colaborări excepţionale cu cei din această zonă, avem centre de practică, cum este cel de la Agrotel, la domnul Oţelea, care ne este un foarte apropiat prieten, la InterAgro. Acestea sunt doar câteva dintre societăţile cu care colaborăm, dar sunt şi altele cu care colaborăm foarte, foarte bine. Specialiştii de la APIA, de la DADR Teleorman au beneficiat de sprijinul nostru pentru un proiect cu Banca Mondială, pe care personal îl conduc, intitulat ” Modernizarea sistemului de cunoaştere şi informare în agricultură”. Este primul proiect care şi-a propus să se ocupe de resursa umană. Este poate cea mai mare provocare pe care am avut-o după revoluţie. Mi-aduc aminte când am făcut proiectul şi Banca Mondială ne-a acceptat finanţarea, o finanţare foarte sănătoasă, consistentă, 84 milioane de dolari, guvernanţii de atunci nici nu doreau să audă de folosirea acestor bani pentru om. Să luăm tractoare, să luăm combine, să luăm… Le-am spus: domnilor, degeaba luăm tractoare şi combine dacă n-ai oameni potriviţi, dacă n-ai manageri, dacă n-ai consultanţi. Pe aproape toţi cei care lucrează în structurile din agricultura Teleormanului i-am şcolarizat noi, cu diplome date de Ministerul Învăţământului, cu stagii de pregătire în afara ţării şi sunt convins că fiecare a avut ceva de învăţat şi vor pune în practică ceea ce au învăţat pentru judeţul Teleorman.
Ion Bădoi – Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor noastre. Vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor „Opiniei Teleormanului”.
Prof. Univ. Dr. Ioan Nicolae Alecu – Pentru mine este o mare bucurie că am putut să vă împărtăşesc din experienţa mea. Sunt legat şi sufleteşte de această zonă, eu provin dintr-o zonă limitrofă judeţului Teleorman, cu ani în urmă aparţineam de raionul Videle, am mari afinităţi cu oamenii din această zonă, le cunosc modul de manifestare, sunt oameni buni, dornici de a cunoaşte tot ce este nou, iar dvs. faceţi un lucru minunat. Acum, când atâtea publicaţii dau faliment, când resursele, care sunt la îndemâna celor care au un curaj extraordinar de a mai face gazetărie, sunt tot mai limitate, dar doresc să transmită informaţii, dvs. faceţi un efort de mare generozitate, mai ales pentru un judeţ ca Teleormanul, dar şi pentru românii din afara graniţelor ţării, pentru cei care se simt uitaţi de ţara mamă. Este un lucru extraordinar! Aproape că nu am întâlnit până acum o publicaţie care să-şi propună, dar să şi realizeze astfel de obiective. Aşa cum vă cunosc, am convingerea că, mulţumindu-vă cu puţin, şi aceasta este o calitate a unui om deştept, veţi rezista şi veţi face mult bine celor care au nevoie de informaţii şi de susţinere.
Oricând consideraţi că este oportun, vă stau la dispoziţie fie printr-un dialog cu specialiştii noştri şi ai judeţului Teleorman, cu cei care lucrează pământul, pentru că toţi avem misiunea să facem câte ceva pentru agricultură, pentru ca statul român să se ridice, să ajungă acolo unde îi este locul. Vă mulţumesc dvs. şi celor care vă însoţesc în această temerară tentativă, pe care aţi transformat-o deja în reuşită!
A consemnat
Ion BĂDOI