De la Al. Macedonski la Tridentul editorial insolit…

Ecouri remanente

De la Al. Macedonski

la

Tridentul editorial insolit –

Vitralii…,

Un vis al oltenilor…,

DOLJ, album monografic

…Cireșar. Nărăvaș debut de Iunie. În Craiova, în Oltenia, în România și pe planetă. Evenimente peste evenimente, claie peste grămadă, în Cetatea Băniei, cu prilejul Zilelor Craiovei: 1-5 iunie 2023.

Acestea au fost situate în prelungirea celor trei zile arhipline, de sfârșit de Mai, când Bănia a fost luată cu asalt – de la Universitate, Teatrul Național, Piața Shakespeare și până în magicul Parc Romanescu – de sutele de participanți, din Franța și România, la savurosul Festival prin care a fost reînviată La Belle Epoque (ediția a IV-a), grație inițiativei doamnei prof. univ. dr. Cristiana Teodorescu.

Celebrul vers macedonskian Veniți privighetoarea cântă și liliacu-e-nflorit ! , din Noaptea de Mai, a legat – aidoma unui inel de logodnă spiritual – suitele de manifestări cultural-artistice realizate în municipiul despre care BRÂNCUȘI afirma că, aici, s-a născut pentru a doua oară. Ca sculptor și maestru în limbajul ezoteric al artei universale.

Al. Macedonski, poetul cu obârșii oltenești adânci, foarte adânci, mai adânci decât rădăcinile de cătină care străpung solul până la 24 de metri, iar în plan orizontal o singură rădăcină acoperă un areal având diametrul de 22 de metri – ajunge la ediția a cincea, a Festivalului Internațional, organizat de consăteanul său Ion Munteanu, universitarul cu doctorat în Lucian Blaga – (Iată Pometeștii, iată Adâncata…) -, iar cel mai zgribulit, dar puțin mai vechi, Festivalul lansat de Asociația Macedonenilor din Craiova, atinge pragul a șapte ediții, de mai mică anvergură, însă demne de reținut, girate de fermecătoarele doamne Constantina Dumitrescu și Venera Popescu.

Al. Macedonski, poetul mângâiat cu harul geniului, a bulversat – cu ori fără monoclu – nu doar rânduielile monarhice din Regatul României, ci pe toți boșii și boșimanii literaturilor de pe continent, luându-le înainte prin teoretizarea, cu opt-nouă ani mai devreme, a Poeziei viitorului (1892), anticipând, la scară continentală, cu siguranță de laser infailibil, principiile poeziei simboliste, apoi și pe acelea ale poeziei instrumentaliste.

„Poezia viitorului NU poate fi decât muzică și imagine, aceste două eterne și principale sorginți ale ideii” – sublinia Macedonski, cu o luciditate incredibilă.

El, Al. Macedonski, a devansat, a luat hora înainte, a dat cep la inspirație, eufonii, euritmii și corespondențe armonice de toate felurile, lăsându-i cu gura căscată pe occidentalii – ori prea sclifosiți și împietriți în trufia lor găunoasă, ori adormiți în șalvarii năravurilor cu miresme de odaliscă răsturnată pe sofalele molatecilor istorii obosite și abandonate pe nu se mai știe ce coclauri…

Al. Macedonski – poetul iconoclast, deschizător de ere, cel ce i-a lansat pe Traian Demetrescu, Tudor Arghezi, Ion Minulescu și pe mulți alții, zeci, poate chiar sute…

Al. Macedonski care – prin modelul personalității și creației sale deschisă exploziv spre toate zările experimentelor novatoare și prin vocația solidarității de breaslă – a stimulat decisiv crearea universurilor lirice atât de bine personalizate, autentice și originale ale lui George Bacovia, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu și, mai apoi, Ion Barbu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Dragoș, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu.

Ovidiu Ghidirmic susține tranșant: „Macedonski ocupă un loc de răscruce în literatura noastră, între romantism și curentele literare moderne – simbolism, prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism, suprarealism. Anticipează TOATE (s.n.) aceste curente moderne (…) Macedonski a fost anghelian înaintea lui Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. El a inovat TOTUL. În primul rând poate fi considerat cel mai strălucit teoretician al simbolismului.”.

Vizionar de talie europeană, a avut temeritatea – bazată pe o cultură de adâncimi nebănuite – de a devansa modernizarea literaturii române. „O literatură trebuie să inoveze dacă vrea să trăiască și să fie puternică” – pleda cu fervoarea unui autoritar și autorizat Decan de Barou Occidental de Avocați, Barou dintre cele mai exigente și exclusiviste.

Cu o jumătate de secol înaintea lui Eugen Lovinescu și Camil Petrescu -, Al. Macedonski a susținut, cu energie debordantă, sincronizarea literaturii noastre cu aceea europeană, fiind pionierul absolut pe acest tărâm.

”Și-a devansat epoca” – afirmă răspicat Ovidiu Ghidirmic, apoi insistă: „A fost înaintea epocii sale. O conștiință estetică avansată în raport cu epoca sa, un scriitor perfect sincronic în plan european, (…) care cunoștea toată literatura franceză la zi. Puțini scriitori sincronici, ca el, avem în literatura noastră.”.

Marius Tănase, Mihai-Daniel Gheorghe nuanțează apodictic – pe urmele lui Tudor Vianu, Adrian Marino, Marin Beșteliu și Mircea Anghelescu – că Al. Macedonski a scris în vers liber înainte ca această sintagmă să fi apărut, a scris literatură științifico-fantastică (SF) înaintea apariției acestui gen, „a scris scenarii de film înaintea afirmării în lume a cinematografiei (1911), a scris despre SUBLIM și despre simțuri pe când literatura era doar descripție.”

Această suită de judecăți de valoare irefragabile este încheiată, de Mircea Anghelescu, cu exclamația, pe deplin întemeiată, că Macedonski a scris o literatură „cum alta n-a mai fost”.

Ne permitem să adăugăm: cum alta nu mai fusese și nici nu va mai fi.

Vârful de lance al puzderiei de acțiuni culturale prilejuite de Zilele Craiovei 2023 l-a constituit Festivalul Internațional „Al. Macedonski” , finanțat de Consiliul Județean Dolj și de Primăria Craiova, prin Casa de Cultură Municipală „Traian Demetrescu” și Biblioteca Județeană „AMAN” Dolj.

Numărul invitaților speciali a urcat spre sprânceana de azur a circa 50, precum: Giovanni Magliocco (Italia), Tania Jilavu (Spania), Emilia Stajila (Chișinău), Mihailo Vasilievici (Cladovo, Banatul românesc din Bulgaria), ca și specialiștii în Limba Arabă care au tradus și adaptat, în premieră mondială, capodopera macedonskiană Noapte de decembrie: universitarii bucureșteni Alexandru Munteanu și George Grigore.

A fost prezent și a oficiat anumite segmente ale Festivalului Internațional, de aici – din Craiova ctitorilor statului feudal Țara Românească: boierii Craiovești, care au asigurat, trei veacuri și jumătate, opt Voievozi și Domnitori Basarabi, de la Matei, Mircea, Neagoe, Mihai Viteazul până la Cantacuzini și Brâncoveni – reputatul Acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), cel mai valoros critic și istoric literar român din toate timpurile, alături de G. Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Ion Rotaru, Al. Piru, Eugen Simion.

Din Septentrion, au coborât universitarul Gheorghe Glodeanu, scriitorul polivalent George Vulturescu (ambii din Satu Mare), Ala Sainenco și Lucia Țurcanu (Ipotești), acompaniați de confrați din Suceava: Izabela și Al. Ov. Vintilă, Nichita Danilov și Daniel Corbu (Iași), Olimpiu Nușfelean și Ioan Pintea (amândoi din Bistrița Năsăud), Teodor Sinezis (Piatra Neamț), Mihai Barbu și Ion Hirghiduș (Petroșani), împreună cu George Grigore, Al. Munteanu, Gabriela Nedelcu Păsărin, Ștefan Mitroi și Constantin Stoenescu (toți cinci din București).

Sudul României a fost viguros reprezentat de: Pompiliu Crăciunescu și Niculina Oprea (Timișoara), Florian Copcea (Drobeta – Turnu Severin), Paul Aretzu (Caracal), Dumitru Augustin Doman (Pitești), plutonul cel mai numeros fiind din Craiova: Tudor Nedelcea, Ana și Picu Ocoleanu, Mihai Firică, Geo Constantinescu, Ioan Ionicescu, Maria Tronea, Viorica Ioviță, Mihaela Albu, Ada Stuparu, Lucian Dindirică, Laurențiu Tudor, Antonie Solomon, Ion Munteanu, Nicolae Marinescu, Ion Jianu, Dan Lupescu (toți din Craiova).

Etalon de eleganță și nonconformism, spirit boem, nobil, estet îndrăgostit de viață – după cum postează Marius Tănase -, Al. Macedonski „a fost un om al epocii sale, un optimist irecuperabil, care și-a pus toată încrederea în generațiile următoare. A fost un iscusit manager cultural care a condus numeroase reviste și o societate cu mii de membri pentru promovarea noilor idei literare care circulau în epocă, a fost preocupat de viața științifică, un spirit altruist, un om care credea în solidaritate, în tot ce e sublim și nobil. Un om care credea în iertare, în iubire. Pentru toate aceste lucruri, Macedonski trebuie recitit.”.

Faptul că Macedonski mărturisea și manifesta Lumina, Iubirea, Iertarea, Armonia, Concordia – care sunt concentrate toate în și izvorăsc din Dumnezeu – dezvăluie realitatea că marele poet credea în Sfânta Treime. Era, deci, un bun creștin ortodox. Un practicant al Spiritului Zamolxian.

Irina Macedonski, una dintre cele două strănepoate prezente la toate momentele primei ediții a Festivalului „Macedonski” (Craiova, Goești, Pometești, Adâncata, Craiova…), a inițiat o pagină pe Facebook dedicată incomensurabilului său străbunic, în care punctează, cu nedisimulat năduf: „Ambii scriitori au fost trădați de apropiați în cele mai rele momente. Eminescu a murit, însă Macedonski a fost un mort viu în ultimii 30 de ani de viață în care a continuat să scrie și să formeze noi generații de artiști la Cenaclul „Literatorul”. Recuperarea morală de care are nevoie acest creator ține doar de onestitatea cititorilor de azi, fără a mai perpetua clișeele ideologice. Fără îndoială că opera sa este parte fundamentală din patrimoniul nostru imaterial pe care ar trebui să-l prețuim la adevărata sa valoare.”.

Din multitudinea aserțiunilor exprimate de Mihai-Daniel Gheorghe, spicuim următoarele fulgurații: „Când vorbim despre scrisul lui Macedonski, amintim de <<cosmopolitismul>> macedonskian, de temperamentul său creativ, aplecat către experiment literar, aflat într-o permanentă căutare pentru găsirea unui limbaj poetic ideal, capabil să întreacă prin formă și conținut …însuși sublimul aflat în stare latentă în natură. Privit așa, Macedonski poate fi comparat cu Baudelaire prin tema <<paradisurilor artificiale>>, cu sensul spațiilor poetice care transcend și perfectează realitatea – fără a se confunda cu <<visul romantic>> care își epuizase deja recuzita.”.

Cu spirit de geometru extrem de riguros și alchimist mereu atent la palpitul clocotitor al materiei născânde, Mircea Anghelescu își argumentează astfel judecata de valoare conform căreia Macedonski este „cel mai reprezentativ scriitor român pentru secolul al XIX-lea” (n.n.: așadar, mai presus de Eminescu): „Pentru că nici un alt scriitor român NU a experimentat toate formele literare existente în secolul al XIX-lea, dintre cele mai vechi sau mai noi, devenind, totodată, primul teoretician literar al literaturii noi, care susține inclusiv conferințe de popularizare a științei. Prin TOATĂ activitatea literară și intuiția filosofică, Macedonski a creat o operă capabilă și astăzi să inspire cititorii care au curiozitatea de a-i explora universul.”.

Pe cât de fină, gentilă și inocentă pare, la o privire fugară, stră-stră-nepoata Irina Macedonski, pe atât de subtilă și necruțătoare se arată în analiza și sinteza sa cu virtuți nebănuite: „Dincolo de prejudecățile literare și descrierile de manual, literatura lui Macedonski invită azi la o recitire onestă, parte dintr-un gest de recuperare a propriei noastre identități culturale, de care am fost privați mai bine de 100 de ani. Contribuția sa la formarea limbii române literare este fundamentală, Macedonski scriind într-o perioadă în care normele literare și gramaticale ale limbii române încă își căutau echilibrul.”.

Revenind la studiul monografic al lui Mircea Anghelescu, este obligatoriu să mai reținem că:

1. Macedonski a publicat poeme pașoptiste, amintind de Heliade-Rădulescu ;

2. Literatură de anticipație, presa franceză comparându-l pe Macedonski cu Jules Verne ;

3. Texte în spirit naturalist ;

4. Poezie simbolistă ;

5. poeme ce denotă forme incipiente de modernism literar, care au încurajat debutul celor mai valoroși poeți de mai târziu ;

6. proză scrisă la persoana întâi singular, ci nu din perspectiva balzaciană a autorului omniscient, la persoana a treia plural – adăugăm că abia în 1925 André Gide va publica romanul Falsificatorii de bani, la persoana I, formulă pe care o vor urma, la noi, în premieră, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, în perioada interbelică ;

7. proză senzuală ;

8. memorialistică ;

9. texte mistice, întrețesute cu numeroase teorii științifice ;

10. recunoscându-i meritele sale științifice, Societatea Astronomică Franceză îl va primi ca membru pe Al. Macedonski, în anul 1907, acesta fiind înregistrat pe lista membrilor permanenți, pe aceeași pagină cu frații Lumière, inventatorii cinematografiei.

Pornind de la aceste detalii și de la multe altele, pe care spațiul nu ne mai îngăduie să le menționăm -, Mihai-Daniel Gheorghe conchide astfel: „Spre neșansa lui Al. Macedonski, tocmai această plurivalență a activității sale l-a condus la dezechilibru între propriu-i destin și lumea contemporană, care NU a știut să gestioneze o astfel de prezență în mijlocul ei. Și, poate, nici critica literară de după 1920 NU a reușit să împace toate aceste preocupări pentru a da un verdict favorabil în privința lui Al. Macedonski, preferând să-l ocolească de cele mai multe ori. Ar fi, evident, exagerat să spunem că a fost un martir, însă, cu siguranță, a fost un om care a sacrificat TOTUL pentru ideile sale estetice, un om care a trecut demn prin viață și a intuit foarte bine viitorul său în istoria literaturii.”.

*

Fondatorul Școlii doctorale „Al. Piru”, de la Facultatea de Litere a Universității din Craiova – Ovidiu Ghidirmic, director executiv al Revistei LAMURA (2001-2017), punctează decisiv într-unul din studiile sale fundamentale: „Călinescu dădea un diagnostic definitiv când spunea: „Câte strofe rezistă din Macedonski sunt ale unui poet mare, la fel de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins.”.

*

…Sute de mese și bănci pliabile (de tip „set Bere”), pe străzile A.I. Cuza, Lipscani, Popa Șapcă (chiar de sub mustățile și bărbia regelui Carol I, din botul Colegiului Național…), cu câte un borcan de muștar și altul cu sos de roșii/ tomate, în așteptarea mușteriilor.

Sute de chioșcuri, tarabe comerciale și microbuze-magazine mobile…

Spectacole stradale incitante. Spectacole pe scene, electrizante. Lasere, fascinante jocuri de lumini.

Bairamuri în toată puterea cuvântului. Nu doar în Piața Prefecturii, a Primăriei și a Teatrului Național „Marin Sorescu”, ci și în cartiere, alese pe sprânceană, inclusiv în Parcul Romanescu – reper turistic de fală, luat cu asalt de mii și mii de oameni veniți din toate cotloanele Europei.

Antren. Feerie nocturnă. Voie bună. Chiote. Marame. Ii. Zăvelci. Brâie multicolore de lână. Chilimuri oltenești. Ziurel de ziuă botezat în roua – sudoarea privighetorilor care au ostenit toată noaptea, cântând.

*

30.000 (treizeci de mii) de craioveni și turiști, în prima parte a zilei și tot atâția în a doua parte, au urmărit Mitingul aviatic de standard aparte, în care s-au avântat 40 de aeronave militare, 50 de avioane civile și elicoptere, zeci de drone -, pe Aerodromul Internațional Craiova.

Bere, mititei, înghețată, bunătăți de toate felurile – cât cuprinde ! Jocuri de șotron/ țăncuș. Caloian. Paparudă, rudă, vino de ne udă ! Călușari înfocați. Ritmuri hipnotizante. Răpirea sabinelor. Tam-tam-ul ielelor. Bairam în toată regula. Zile și, mai ales, nopți de zgoande și zvâcniri oltenești. Viforoase focuri de tabără. Limbi de purpură fierbinte, țâșnind sacadat, în cadență de tsunami, spre cer.

Sâc, sâc, sâc și iarăși sâc

Că acuși te musc de sfârc

Și-n Ucraina nu mă duc

Decât pe aripi de cuc,

Drone, mierle, eunuc

Din tei cu trabuc de nuc

Detonând aur și tone

De rachete-xilofone…

Miru mir și Pacea lumii

Dincolo de lanțul humii…

Lume, lume, soro lume…

Tingiri, clopoței, alune,

Tigri, lei, gheparzi și brune

Pe menhire și pe rune

Dezvelind țâțe nebune

Sfredelind patimi străbune…

*

În ultima dintre Zilele Craiovei 2023, au avut loc: ședința solemnă a Consiliului Local, Expo-Flora, spectacole pentru copii, concerte, concursuri, festival de food-truck, show aviatic, momente de umor, expozița de artă digitală „Homage digital art event” dedicată marelui sculptor Constantin BRÂNCUȘI, expoziție la care au aplicat peste 800 (opt sute) de artiști din întreaga lume. Pentru acest dialog artistic inedit au fost selectați 48 de autori, unii cu câte trei-patru lucrări, unele dintre ele fiind realizate cu concursul IA (Inteligenței Artificiale).

În prim-plan s-a plasat, totodată, Festivalul de literatură transdanubiană, ediția a III-a, Craiova, 2-5 iunie 2023, cu Varujan Vosganian și Simona Popescu în avanposturi.

Nu departe de acestea, însă tot pe loc de cinste, s-a aflat expoziția de pictură solar-computerizată a plasticianului craiovean Florin Măceșanu.

De la 1 la 5 iunie, un total de câteva sute de mii de oameni au urmărit în direct evenimentele cultural-artistice din cadrul ediției a 26-a a Zilelor Craiovei.

Pe scena din Piața Mihai Viteazul au evoluat: Irina Baiant, Ansamblul Folcloric Profesionist „Maria Tănase”, Analia Selis și orchestra Filarmonicii „Oltenia”, interpreții Feli, Mario Fresh, Connect-R, Irina Rimes, Grasu XXL, dar și alți artiști îndrăgiți.

Locul spectacolului de artificii a fost luat de un impresionant show de lasere.

TVR Craiova a fost la înălțime, prin transmisiile sistematice despre toate aceste evenimente.

*

Ajuns acasă, într-un târzior de seară bălaie, golesc rucsacul și mă apuc să răsfoiesc pe nerăsuflate trei daruri primite de 1 iunie – Ziua Internațională a Copilului și a preotului-psalmist de taină Mihalache Tudorică -, în ajunul Moșilor de Vară/ Moșii de Cireșe și, desigur, în proximitatea Rusaliilor/ Cincizecimii/ Pogorârii Duhului Sfânt și, a doua zi după aceasta, a Sfintei Treimi.

Cu sau fără autograf, cele trei ofrande, imprimate pe hârtie de cea mai bună calitate, provocatoare și captivante din multe puncte de vedere poligrafice, au dimensiuni diferite și altitudini tematice specifice.

Mă refer la:

1. Vitralii. Lumini și Umbre,

2. Un vis al oltenilor exprimat încă de la 1848 – de Vasile Dulgheru Moise, inginer de vocație umanistă, înfocat iubitor de glie străbună, făurar de recolte vegetale demne de Cartea Recordurilor, ca director, cu ochi de vultur, al I.A.S. Băilești, verișor primar, întru Spirit Oltenesc, cu Amza Pellea și cu Petre Ivanovici, faimosul aviator, șef al primei promoții (1923), unul dintre cei mai prețuiți aviatori români din perioada interbelică, adulat pentru demonstrațiile sale de acrobație aeriană și pentru cursele faimoase pe distanțe enorme (București-Cape Town, dus-întors, 24.000 km),

3. DOLJ. Album monografic – monumental tom, veritabilă bijuterie editorială, volum de protocol finanțat și girat de Consiliul Județean Dolj.

Dacă Ion Munteanu mi-ar oferi extrem de incitantul volum în care a reunit cele 12 Nopți… celebre – dedicate de Macedonski fiecărei luni calendaristice -, îngemănate, în premieră absolută, cu alte 13 poeme al căror titlu și conținut slujesc toposul nopții, plus premiera traducerii Nopții de decembrie în mătăsoasa Limbă Arabă -, acest Trident editorial s-ar putea metamorfoza, instantaneu, în Careu de Ași…

Surâsuri de lumină ne-ar trimite Omar Khayamm, ca și poeții contemporani de maximă notorietate din țara lui Ghilgamesh, a lui Hamurabbi și a legendarelor fluvii Tigru și Eufrat, precum: Nazik Al-Malai-Ika, Badr Shaker Al-Sayyab, Abd Ai-Wahhab, Ai-BAYATI, Bukabd Al-Haydari, până la Sargon Paules, Jalil Haydar, Chawki Abdel Amir și Dunia Mikhael.

Cu toții s-ar bucura și ne-ar zâmbi ștrengărește, de sus, de sus, de dincolo de stele, ori din zona Mesopotamiei, dând viață îndemnului roman EXCELSIOR !, pe care Al. Macedonski l-a adoptat ca titlu de ediție princeps, ca deviză de viață l-a asumat și l-a slujit cu devoțiune, în pofida tuturor furtunilor, viscolelor ori cutremurelor vieții telurice.

De reținut că primele trei ediții ale volumului de versuri Excelsior (din anii 1895-1897) au înregistrat tirajul record de 13.000 de exemplare vândute. Cu toate acestea, nici una dintre personalitățile literare ale timpului NU a catadicsit să recenzeze acest volum. Singura explicație nu poate fi decât aceea că – așa după cum reliefează, chiar în anii noștri, Elisabeta Bouleanu – Al. Macedonski era perceput și taxat, de contemporanii săi de la „Junimea”, drept scriitorul cel mai arțăgos, intrigant și pus pe harță.

Totuși, să consemnăm și realitatea că, după un deceniu și jumătate, la 25 decembrie 1910, în revista Convorbiri literare, Mihail Dragomirescu scria elogios despre creația macedonskiană, după care a introdus, în manualele de clasa a VIII-a, capodopera Noaptea de decembrie.

Al. T. Stamatiad avea să ceară cât se poate de categoric, în acel context, ca Noaptea de decembrie să fie citită în comparație cu marile poeme ale lui Mihai Eminescu.

Născut în ziua de 14 martie 1854, la patru ani după viitorul Poet Național -, protagonistul nostru a urmat cursurile primare și liceale la Craiova, după care a pendulat între Austria, Italia, Elveția, Franța și Belgia, fără a se putea statornici în vreuna dintre aceste țări occidentale. Al. Macedonski a revenit mereu în București, unde a trăit și a creat cu forță de Hercule în luptă cu leul, regele junglei, cu cerbicie titanică de Spartacus traversând vijelios munții. Permanent, a avut conștiința propriei valori de excepție, jertfelnic asumată de Macedonski – Sisif neînfricat în confruntarea cu nimicnicia stâncii care tot cade, și iar cade, cade, cade…

Meșter Manole de Școală Nouă, Al. Macedonski s-a dedublat în Ana (salvându-i acesteia destinul teluric), s-a auto-zidit în Sagrada Familia, adică în monumentala sa Operă Literară, anticipând vestita Catedrală a temerarului arhitect Antonio Gaudi, spaniolul care a continuat spiritul nou și novator al marelui creator oltean care scrisese, aici, în România, penetrant-șocantul eseu Poezia viitorului. Căci Catedrala arhitectului lui Dumnezeu, Gaudi, este, înainte de toate, o uluitoare poemă a viitorului, în care sinestezia și sincretismul tuturor artelor își dau întâlnire cu semeția și sfidarea oricăror cutume, bariere și dogme tradiționale.

*

De Cetatea Băniei este legat, însă, și un episod dramatic din viața celui ce se avânta, deseori, să afirme: „Poetul este un Rege și i se cuvine un Tron”: arestarea sa, în ajunul sărbătorii de Bunavestire 1875, sub acuzația, exagerată după opinia noastră, de …defăimare și ațâțare la rebeliune contra Partidului Conservator și a premierului Lascăr Catargiu.

După trei luni de arest la Văcărești, Al. Macedonski este judecat în Capitală și eliberat în ziua de 7 iunie 1875. Era la vârsta elanurilor de nestăvilit și mare i-a fost bucuria când a văzut că mii de bucureșteni luaseră cu asalt străzile din centrul istoric, salutând sentința de eliberare a sa.

Să nu uităm nici o serie de alte date biografice semnificative:

1. Maria Fisența, mama viitorului mare poet, care primise ca dotă de nuntă (la căsătoria acesteia cu generalul Alexandru D. Macedonski) moșiile Pometești și Adâncata, avea obârșii boierești și un arbore genealogic care urca, în timp, patru secole, până la anul 1421 ;

2. Unionist ardent, tatăl scriitorului, era primul general al Principatelor Române, șef al armatei, prim-adjuvant al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și șef al Statului Major Domnesc ;

3. La vârsta de 29 de ani, Al. Macedonski se căsătorește (24 februarie 1883) cu Ana Rallet-Slătineanu, descendentă din celebrele familii Ghika și Cantemir -, Ion Rallet, străbunicul pe linie paternă al Anei, fusese Mare Ban al Craiovei ;

4. Alexis, Nikita, Pavel, Nina și Constantin-Hyacint sunt cei cinci copii ai Familiei Al. Macedonski, cu insistență și persuasiune îndemnați să-și deschidă necontenit orizonturile cunoașterii umaniste și să-și asume preocupări artistice -, marele poet simbolist clamând că dorește să întemeieze o veritabilă „Dinastie de artiști”, așa după cum, peste mai bine de un secol, avea să se întâmple cu frații Sorescu: Nicolae, Ștefan, George, Marin, Ion, urmați de copiii acestora: Beatrice-Silvia, Radu, Sorina… ;

5. Alexis s-a consacrat artelor plastice, devenind un pictor renumit în Europa, cu precădere în Franța și Spania, unde trăiește în prezent una dintre strănepoatele sale ;

6. Perseverând în a-și însuși tainele chimiei, Nikita a inventat sideful artificial, pe care, împreună cu tatăl său, Al. Macedonski, l-a promovat în cercurile științifice din Paris ;

7. Constantin s-a afirmat ca actor, în timp ce destinul literar al „Poetului rondelurilor” și al Nopților… a fost perpetuat de Pavel, din care se pogoară, acum, Irina, cu pasiune și vocație pentru exegezele literare și pentru marketing cultural.

Apropiindu-ne de finalul demersului nostru – care poate fi privit și ca un periplu prin Timp-Spațiul intergalactic „Al. Macedonski” – facem un recurs la trei citate din creația eroului Festivalului Internațional de la Craiova, din zilele de 1-5 iunie 2023:

1. „Mai mult decât minciuna, nimic nu răpune” ;

2. „N-omori cu glonțu-adeseori

Cum poți c-o vorbă să omori !” ;

3. „Am sângerat, dar am tăcut.

Mi-au dat venin să beau și l-am băut.”.

Și, totuși, încă un popas de meditație: programatic, eseul Poezia viitorului (publicat în revista Literatorul din 15 iulie 1892) este un manifest simbolist, prin care Al. Macedonski definește căile și țintele acestui curent literar novator, propunând să fie urmate modelele oferite de Baudelaire, Mallarmé, Maeterlinck, Péladan, Moréas.

Macedonski explică și definește simbolul, insistând asupra versiunii de poezie instrumentalistă.

În Moftul român, I.L. Caragiale ridiculizează această pledoarie a lui Al. Macedonski – poetul incomod și insurgent care, peste numai doi ani, în 1894, inițiază, împreună cu Cincinat Pavelescu, un maraton al bicicliștilor, pe ruta București-Brașov, spre deliciul celor ieșiți la tradiționala „bătaie cu flori” de pe Bulevardul Kiseleff.

Nu peste mulți ani, Tudor Arghezi – încurajat la debut de același Macedonski, ca și Tudor Vianu, Gala Galaction, Traian Demetrescu – avea să fie primul poet român care șoca prin cursele sale pe motocicletă.

*

În strălucitul și condensatul eseu Argumente pentru lirica lui Al. Macedonski -, Marin Sorescu pornește, copăcel-copăcel, de la expresivitatea a două fotografii: „Macedonski la 28 de ani, cu fruntea sus, puternic, stăpân pe sine, dar parcă mai în vârstă cu un deceniu. Ultima fotografie a lui Eminescu nu ne înfățișează și ea un bărbat întunecat, îndepărtat, bătrân ? E drept, la acea dată autorul Luceafărului trecuse prin infern. Pe Maceonski, care va încerca să biruie pe toate căile, chiar și prin longevitate (relativă), infernul abia îl aștepta. Era pregătit acest chipeș și țanțoș fecior de general să-l străbată pe jos ? Cântecul iadului din viață se proclamase încă de pe atunci, poetul rezervându-și dreptul de a țipa când îl doare. Originalitatea lui constă în aceea că va amesteca infernul, purgatoriul și paradisul, într-un cocteil (s. n.) de pasiuni, idealuri, extaze, mizerii și păcate, care fac din poezia sa o licoare, oricând tare, îmbătătoare, aproape străină.”.

După o suită de alte considerații și nuanțări, Marin Sorescu punctează direct: „Critica n-a plescăit din buze la cocteiul tare, de care vorbeam. Imaginea, în timpul său, a fost cea impusă de Junimea: un poet bizar, incomod prin atitudinile în răspăr, încrezut peste măsură și …ne-junimist.”.

Finul analist și hermeneut oltean, autorul capodoperei dramatice Iona, dar și al amplului ciclu de poeme metafizice La Lilieci, observă că, și după moartea lui Macedonski, „mizerabilul destin” l-a urmărit, nedreapta persecuție fiind stopată târziu „prin gestul înțelept, de liniștit constructor al lui Tudor Vianu, care pune patru cărămizi – însăși opera aleasă a autorului, însoțită de un magistral studiu introductiv – la temelia dreptei înțelegeri a lui Macedonski.”.

Marin Sorescu își argumentează judecata de valoare citată mai sus printr-o suită de spicuiri, atent cernute, din chiar sentințele lui Tudor Vianu:

„Al. Macedonski a înălțat unul din cele mai însemnate monumente poetice ale limbii noastre” ;

„Macedonski este unul din clasicii noștri, adică unul din poeții care, pornind de la experiențele fundamentale ale sufletului omenesc, au atins, în cântecul lor, armonia și plenitudinea, făurind modele durabile pentru întreaga creație ulterioară și opere către care sufletului îi place să se întoarcă”.

Imediat, Sorescu face saltul în contemporaneitatea noastră, precizând: „Mai avem acum o viață, o operă și Opera completă, datorate lui Adrian Marino.”.

După două acolade consistente, care au rolul lor bine gândit, în cadrul demonstrației -, exegetul nu se sfiește să șocheze prin afirmația că intră brusc în fondul sintezei sale: „Ce ne mai spune azi poezia lui ? (…) Ea ni se pare locul de întâlnire a mai multor feluri de energii. Un smoc de energii – ca smocul de păr din coada leului, se saltă, când răsfoim cărțile lui, și ne mângâie pe frunte, dându-ne fiori care merg de la frică (frica de …leu) până la extaz.”

Din piscul maturității sale și al experiențelor acumulate – ca om, poet, publicist, critic și istoric literar, cronicar dramatic, autor de piese de teatru cu suflu shakespearean și de romane cu aură urmuzian-arghezian-camil-petresciană (!), Marin Sorescu afirmă tranșant, pe bună dreptate: ”Nu ne mai interesează omul și bizareriile, pe care și le-a legat de gât și de care s-a împiedicat pe drumul spre glorie. Au făcut caz de ele toți capii criticii. Ele îmi sunt străine și s-au pulverizat, ca mărgelele deșirate. Iată însă că o operă de autor, de mare originalitate, a rămas. A luat-o înaintea emirului neputincios, a trecut prin Meka gloriei glonț, găurind-o în minarete și continuându-și zborul îl ajunge din urmă și iar îl întrece și iar bang ! în minarete… Și tot așa, periodic – opera. Iar omul e undeva în urmă. La un loc, toate energiile de care vorbeam mai sus (…) creează poeziei lui Macedonski o stare nervoasă specială, făcând-o aptă de a fi descoperită mereu. E o Americă a noastră, puțin pământ românesc, înconjurat de talazuri, spre care pornesc mereu corăbii cu simțire.”.

În vârtejul captivant al demonstrației sale, Marin Sorescu își pune fireasca întrebare: „Cum se acumulează această forță specifică ? În primul rând, prin atitudinile poetice noi, șocante, bizare. Așa ar fi dialogul cu morții, coșmarul propriei înmormântări, tablourile apocaliptice. Macedonski este un creator de viziuni dramatice ample, unde epicul și liricul se împletesc ca șerpii în dans (s.n.), iar până la sâmburele de întâmplare muști carnea zemoasă și parfumată a unei piersici. Nopțile sunt compoziții savant orchestrate. Eroul liric schimbă diverse măști și e pus în situații de personaje shakespeareene. Un simț acut al dramei naște câteva capodopere de mișcare pe scenă. Scena preferată este, bineînțeles, sufletul, de aceea bucățile sunt vibrant lirice.”.

Aprofundându-și cu indiscutabil fler și rafinament hermeneutic argumentația, Marin Sorescu observă că energia mai ia naștere și prin folosirea unui număr mare de ritmuri. Citează strofe de o profunzime frapantă, descumpănitoare din poemele Cu morții, Vis de mai, Psalmi moderni. Apoi face conexiuni cât se poate de lămuritoare: „În primul exemplu, spiritul nostru se delectează descoperind hore cadențate apoi de Coșbuc, în al doilea parcă e puțin Arghezi și puțină doină (populară și Doina lui Șt. O. Iosif). În al treilea, tot Arghezi, cel din poemele folclorice. Asta ca ritm. Cât privește fondul, întâlnim, aici, în germene, inspirația de factură extatică a lui Arghezi, Voiculescu, Nichifor Crainic. (…) Macedonski confiscă avant la lettre potențele virtuale ale liricii românești din plin secol douăzeci. Să ne mai mirăm că poetul se plângea că nu este înțeles ? Demonstrația ritmurilor poate fi făcută cu metri de poezii și, pe picioare, cale de șapte poște. Nopțile, rondelurile etc. (…) Macedonski supune atenției noastre și o cromatică extrem de vie. Poezia poate stârni impresiile pricinuite de vizitarea unei expoziții. Era un vizual, cum observa Tudor Vianu. Vedea color.”.

În ultima treime a minuțiosului său eseu, Marin Sorescu adastă la umbra uneia dintre cele mai incitante cărți, scrisă în 1944, la Corlate, de V.G. Paleolog: Viziunea și audiția colorată sinestezică la Alexandru Macedonski. „Este unul din studiile temeinice care s-au scris la noi în materie de sinestezie – reliefează Marin Sorescu. În Cartea de aur, maestrul, cu care V.G. Paleolog a dat de mai multe ori mâna și de la care odată a primit un dar neprețuit (un manuscris scris cu cerneluri diferite – n.n. pe care mi l-a arătat și mie, în 1971, când i-am luat un interviu pentru revista Cadran Universitar), făcea următoarea afirmație: Macedonski rupe cu tradițiunea din trecut, NU se adresează numai la două din simțurile cititorului, la al văzului și al auzului. El voiește ca al odorantului, al gustului, al pipăitului să intre în aceeași arie precum cele dintâi. Pornind de aici, și de la mărturisirile între patru ochi, își dezvoltă criticul demonstrația de înfrățire a simțurilor în opera de artă. Un moto de pe un stâlp funerar chinez te introduce, cum se poate mai bine, în universul și vechimea ideii: A fost cazna noastră ocolul nehotarului, spusul și nespusul și așezarea celor ce nu pot sta. Așadar, exegetul brâncușian își răsucește o clipă torsul urieșesc de la misterul pietrei de hotar, deci de la misterul formei plastice, asupra celui al cuvântului, văzut cu văzul, gustul, mirosul și pipăitul. Temele și variațiunile sunt: pluralizarea simultană a imaginilor și coloratura lor, Heraldica culorilor, muzica tactilă, Lumină și grai – la Macedonski și nu numai la el. Chiar dacă acum cuvintele nu se mai arată scrise pe cer, ca în cazul citat din Biblie, ele – consideră autorul – leagănă în ființa lor zei, chirciți, feți de zei, gata să se scoale-n picioare, la o anumită chemare. Cuvintele poartă în sânul lor un potențial magic, care e în stare să detune ori să sfarme materia, atunci când sunt potrivite după un tâlc anume. Putința reîntoarcerii la vraja primordială a cuvintelor, la cuvinte totemice, cuvinte statui, NU i se pare cu desăvârșire ratată. Târându-și arcușul iar printre stânci, cuvântul va încerca prin vremuri avenire să se ridice iarăși la potențialul primordial și magic, întru neînchipuita durere și fără cât de nesfârșita pagubă, pierdut. Una din concluziile demonstrației este pusă într-o paranteză: Maestrul Macedonski, posedând lipsa intuiției de pictorialitate și de muzicalitate melodică și armonică a limbii, atât de datornică șuieratului exprimat pe gama de quintă coborândă, se va căzni să-i dezvolte mai curând liniile de înalt relief – înlăuntrul acestei quinte scoborânde – care reprezintă geniul vecinic al limbii noastre. Dincolo de exprimarea exaltată și în dodii, să reținem miezul, adică posibilitatea unei aplicații de acest fel pe poezia în discuție.”.

Pregătindu-și paragraful final din sarabanda cuceritoare de argumente, Marin Sorescu afirmă cât se poate de pertinent: „Că Eminescu a fost ultimul mare romantic, asta NU explică farmecul inegalabil al poeziei geniului național. Putem afirma, tot așa fără a spune mai mult, că Macedonski este primul nostru mare poet modern. Ceea ce este uimitor în această existență ce pare tipică pentru ratați este de a constata, la termenul pe care-l prevăzuse vizionarul, că NU mințise: fusese într-adevăr un mare poet – spune George Călinescu. Acum zgomotul de fond al vieții, pe care a fost mereu analizată opera, este însă și mai îndepărtat. Citată fără prejudecăți, poezia sa prinde aripi. Ele par a crește cu vremea, iar cuvântul EXCELSIOR se aude, într-adevăr, tot mai în cer. E drept, bucurându-ne de armonia Nopților, ne închinăm la Luceafăr ; dar, contemplând luceafărul, nu putem să nu aducem aminte de Noaptea de mai a poeziei române: Veniți privighetoarea cântă și liliacu-e-nflorit. Arsă de sete, caravana poeziei macedonskiene continuă să caute absolutul, trecând printre critici care joacă table.”.

Înainte de a pune punct final eseului nostru – înfipt până-n plăsele în Spiritul Olteniei, Magnificul -, nu ne rabdă inima să NU vă „chinuim”, dragă cititorule, întru nemurirea Limbii Române (cea mai subtilă de pe Terra !) cu câteva străfulgerări genuine și ritmuri specifice universului liric al lui Macedonski:

„Prin râpe-adânci,

Pe-nalte stânci,

Prin sate

Degrab zidesc

Să locuiesc

Palate (…)

Căci să tot zbor

Un tainic dor

M-apucă

Neîncetat

Uitând, uitat,

Nălucă.”

(Vis de mai) ;

„Doamne, toate sunt prin Tine:

Și averea și puterea,

Fericirea, mângâierea

Ce ne trebuie știi bine.

Dai cu dreaptă socoteală

Mulțumiri și suferință,

Lui Iisus i-ai dat o cruce

Căci știai c-o poate duce.

Când dai marilor putere

Nu le dai nicio plăcere,

Când dai răilor cruzime

Dai dreptate la victime.

Ești puterea înțeleaptă

Și justiția cea dreaptă

Fă oricând ce vrei cu mine,

Doamne, toate sunt prin Tine.”

(Psalmi moderni) ;

„Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,

Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,

Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,

Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,

Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească,

Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească.”

(Epigraf).

Peste destule decenii, în 1943, Ilariu Dobridor – purtând, parcă, în suflet aceste versuri macedonskiene – notează, cu frenezie și încântare, abia-abia temperate:

„Motivul covorului oltenesc este și cadru, și element, se descompune și se recompune: se repetă și se diversifică. Această lege a armoniei, izvorâtă din ea însăși ca lumina din vibrarea ei, reprezintă, pentru olteni, singura modalitate a frumosului. Și dacă ar fi să i se afle un principiu, s-ar formula așa: spulberarea monotoniei prin repețire. Fără paradox. Unde nu e repețire, nu e permanență ; și unde nu e permanență, nu e veșnicie.”.

În demonstrația sa cu finețe de filigran, tocmai bun de tăinuit și decodificat, dacă-l privești în zare și încerci să-i pătrunzi tâlcurile profunde -, Ilariu Dobridor ne dăruiește noi și noi detalii: „Repețirea NU e termen definitoriu al monotoniei, ci lege creatoare a veșniciei. Dumnezeu, repetându-se pe sine, a creat lumea, stelele și florile frumoase. Artistul se repetă în forme după legea lui creatoare. În legea creatoare a olteanului, factor fundamental e viziunea în spațiu. Olteanul are – cum ar zice Nietzsche – patosul distanței. Îi e foame de spațiu, aleargă după spațiu. Dar din spațiu nu alege întinderea, ci adâncimea lui: perspectiva. Amăgit de depărtări, nutrește iluzia perspectivei. Temerar nomad al imensului spațiu, NU e atât un vânturător de drumuri, cât un cercetător de orizonturi. Se bucură de peisaj, dar preferă bolta cerească. E fermecat de rotundul Pământului, dar copleșit de chemarea cerului. Și, în această chemare, colindă cu obârșia în el, neschimbată, ca un râu, prin diferite roci, cu formula apei inalterabilă. Firul rechemător, nostalgic, urzește hlamida de purpură a nobilității lui. Migrând cocoarele, pomii grădinii și-ar detașa vârfurile și ar fugi după ele, dacă nu i-ar ține de pământ rădăcinile. Tot astfel, olteanul are mirajul perspectivei, dar și fascinația obârșiei. Și dacă ar fi să credem în ipoteza echivalențelor dintre spațiu și timp, am zice că, la olteni, mirajul perspectivei se preschimbă în fascinația viitorului, căci viitorul e adâncimea spațiului, mutată în străfundul timpului. Patosul depărtării clădește punțile către viitor. Omul cu perspectivă refuză prezentul, se sforțează să biruie treptele năzuite ; încearcă, adică, a se realiza, îmbiind pașii muți ai viitorului, ai depărtării în vreme, în destin, în sorocul etern căutat, niciodată aflat.”.

În aceste pasaje ale lui Ilariu Dobridor – pe cât de vibrante și eclatante, ducându-ne cu gândul mai degrabă la virtuțile poemelor în proză de cea mai voievodală altitudine spirituală, decât la o exegeză științifică împietrită în canoane scolastice – se regăsește spiritul din străfunduri al omului de Bugiulești, al celui din neolitic de la Cârcea ori acela al civilizației Cârna, pe malul Dunării, din proximitatea comunei Bârca, dar și al lui Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi, Nicolae Titulescu, Traian Lalescu, Simion Stoilow sau Gheorghe Țițeica (ultimii trei fiind matematicieni de faimă mondială, care au modernizat această știință inexorabilă în care se logodește rigoarea franciscan-benedictină a muzicii de sfere a numerelor cu legile armoniei și ingenuitatea lui Orfeu).

*

Dintotdeauna, Oltenia a fost Provincia Magna a spațiului carpato-danubiano-pontic cea mai deschisă virtuților vitale ale modernului, modernității, modernismului.

Stau mărturie creațiile de geniu ale lui Basarab I Întemeietorul, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Al. Macedonski, Constantin BRÂNCUȘI, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Silviu Purcărete, Marin Sorescu, Henri Coandă, Gogu Constantinescu, Ion Țuculescu, Sabin Bălașa.

Este obligatoriu să nu ocolim adevărul că Eminescu și Enescu au pus punct, la modul astral, câte unei epoci de creație sacre – în poezie, respectiv în muzică. Macedonski și BRÂNCUȘI au avut, însă, temeritatea, semeția și virilitatea de a deschide larg porțile spre zări novatoare, de neimaginat până la ei. Atât de fierbinte și de pur sânge au avut în instalație Macedonski și BRÂNCUȘI încât au trântit de perete porțile prezentului și au destupat, ca somelieri de faimă intercontinentală, Șampania învolburată a viitorului celestin.

Macedonski și BRÂNCUȘI pot fi considerați părinți primordiali inclusiv al Inteligenței Artificiale de azi, pe care o vom explora și exploata la maximum, până îi vom frânge gâtul trufaș la umbra dumnezeiască a Spiritului Olteniei.

Aripile de Ikarus ale lui Al. Macedonski NU au fost din ceară efemeră, NU s-au topit în saltul prometeic spre Soare.

Aripile de Ikarus ale lui Al. Macedonski au fost zămislite din parfum de roze incantatorii și din crini imperiali, din Albastrul de Voroneț cu vistuâi cosmice. Aripile sale lăstăresc mereu, întru ternitate, din Cheia Raiului – din lemnul Crucii lui Iisus Hristos. Din sabia încovoiată lăstăresc. Sabia cu care Decebal și-a pus capăt vieții sale telurice, lăsându-ne ca sigiliu identitar purpura sângelui său curat și aura Duhului său divin, în slujba veșniciei poporului său ce venea din neguri de timp, de pe vremea pelasgilor, devansându-l cu cinci-șase mii de ani pe însușii HRISTOS.

Al. Macedonski a fost, este și va rămâne Steaua Polară a Spiritului Olteniei – nostra Eterna Terra Nova.

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 1-16 iunie 2023