10.8 C
Roșiorii de Vede
joi, februarie 22, 2024

CRISTINA COPIA sau Poezia de meditație

CRISTINA COPIA

sau

Poezia de meditație –

suplă, viguroasă, contrariantă

Scriitor rasat, de profunzimi NE-bănuite nici măcar de ea însăși, cu soclu trainic de cultură filosofică, asimilată răbduriu, fără sincope și cu ancore solide în cultura de specialitate -, Cristina Copia țâșnește în Agora literară cu forța taurului care dă buzna, imperial, în miezul de foc al coridei dezlănțuite, nutrind convingerea că va spulbera cortina purpurie a toreadorului și spada acestuia o va implanta în chipeșul său dușman de moarte, în vanitatea acestuia și în trufia însetată de sânge inocent.

Universul creației sale lirice ilustrează, cum nu se poate mai bine, definiția marelui poet nord-american Carl Sandburg, conform căruia: „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”.

Complexitatea teritoriilor lirice pe care se aventurează este atât de mare, încât putem afirma că ea trăiește (în surdină au ba), cu plăcere abia disimulată, răstignirea între punctele cardinale trasate, prin versuri memorabile, de

*Mihai Eminescu: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată,

*Tudor Arghezi: Vreau să te pipăi și să urlu: este !,

*Rainer Maria Rilke: Mare e moartea, fără măsură,

suntem ai ei, cu surâsul pe gură…,

până la

*Nichita Stănescu: Leoaică tânără, iubirea…

sau

*Mircea Dinescu: Icoană cu picioare lungi…

De reținut că protagonista noastră s-a născut în comuna Velești (Dolj), sat de baștină al poetului, prozatorului și pictorului autorizat (atestat) de biserici Nicolae Lupu – cu care, în mileniul trecut, reprezentam Oltenia la Olimpiada școlară națională de Literatură Română, alături de colegii din Târgu Cărbunești: Ion Longin Popescu și Crenguța Diaconescu, elevi ai regretatului profesor și romancier Nicolae Pârvulescu.

Din creațiile lirice ale Cristinei Copia transpare la modul frapant faptul că a absolvit un liceu de matematică-fizică (în Petroșani, județul Hunedoara) și că are o experiență bogată ca analist-programator la Centrul de Calcul OLTCIT, devenit Daewoo, apoi Ford Craiova.

Are tripla calitate de membră a Uniunii Scriitorilor Europeni, a Ligii Scriitorilor din România și a Societății Scriitorilor din România.

Poemele sale nu au nimic de a face cu „lirismul de mare plasticitate, cu incantații suave” din primele volume ale lui Nicolae Lupu: Dospirea ploii, 1971, (prefațat de Marin Sorescu, apreciat de Nicolae Manolescu pentru „marea densitate a materiilor lirice”) sau Nuntă călătoare, 1974, și Paznic al grădinilor, 1975.

În schimb, putem considera că se întâlnește cu „imaginile reci, prozaice, care primează în fața celor poetice” (cf. Florea Firan) din etapa secundă de creație a lui Nicolae Lupu: Alegoria timpului și a iubirilor, 1981, Insomniile trandafirilor, 1983.

*

Spirit isihast, pendulând între nadir și zenit (cu ori fără Ion Barbu/ Dan Barbilian în preajmă), Cristina Copia este adepta poemului de notație instantanee, poem dezbatere, cu scăpărări de monolog în Babilon sau visuri în vuietul vremii (Al. Philippide), uneori cu înfiorări specifice psalmilor de taină – ai lui Al. Macedonski, sau, mai aproape de noi, ai poetului-actor cu deschideri tibetane: Dorel Vișan (Cluj-Napoca), ai preotului-poet Mihalache Tudorică (Craiova) ori ai „salmilor” lui Ion Pachia Tatomirescu (Timișoara) sau ai „înluminărilor” lui Paul Aretzu (Caracal).

În sub-stratul cel mai adânc al poemelor sale, de o vitalitate și virilitate austeră, putem întrezări, concomitent, susurul inconfundabil al izvoarelor primordiale din care s-au întrupat și ard mocnit spiritele lui Dante, Shakespeare și Goethe.

Iată cât de firesc, simplu și fără opinteli ori sechele de elaborare sună poemul Știm sau nu știm:

În capodopera Hamlet toți mint.

A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea

este una dintre cele mai cunoscute replici,

permanenta întrebare a omului în măcinarea timpului său prin lumea exterioară și permanentul răspuns în folosința timpului său prin lumea interioară.

Învățăm să fim și nu acceptăm să nu fim.

  • Eminescu, învățăm să murim! Nu, nu ne mințim! Obișnuim.

Nu răspundem regretelor, nu-i vorbim melancoliei, ți-e dor de „tu” din tine, nu zburăm, îngenunchem, așteptăm să călcăm din nou, prin talpă simțim ecou căzut, uzat, trecut.

Sunt și am fost aceasta este una dintre cele mai cunoscute împărțiri ale timpului (cu sau fără rest). Prea bun, prea prost și prea cinstit „sunt și am fost”, cui am greșit, naiv, cui n-am plătit nimic? Cât am răbdat? Cât am așteptat dublat?

Prin poarta neagră, prin ceața albă

înaintăm către cei ce se roagă,

fiecare cu nebunia noastră.

O nebunie cu tâlc.

  • Ofelia, ce putem fi?.

Sedusă de poemul citat mai sus, Maria Melania Bejan exclamă torențial: „Magnifică meditație asupra vieții! (…) Toate aceste definiții vin și pleacă, într-un ciclu complet de zbucium, trecut prin focul conștiinței. Flămândă de filosofia vieții, pune cuvinte sub lupă, precum sunet, lumină, timp, existență, sine sau divinitate, spre a-i da o formă definită adevărului. Analizând concepte shakespeariene, puse în cumpănă cu imaginea perfectă a creației lui Eminescu, oscilând între bucuria extremă și durerea extremă, dă valoare infinită la tot ce ține de limitele umane. Reverență, Doamna Cristina Copia!”

Finalul acestor glosări ale doamnei Bejan este de-a dreptul exploziv și encomiastic: „Sunteți genială. Ca o revelație …Admirație !”.

Cristina Copia punctează cu aplomb: „Scriu și public – cu consecvență și obstinație – poezie, proză poetică și cugetări din 12 septembrie 2021. Din adolescență, am scris cu sufletul pentru sufletul meu, cu ochii minții am văzut răsăritul mai strălucitor și amurgul mereu trist. Cu tăcere, am vorbit în nopți cu Luna-Mamă și, de atunci, la fel o simt. Trăirile-mi, din colecția Clepsidrei timpului meu, le aștern pe hârtie, le număr clipele din popasul spre eternitate. De ce scriu? Să rămân, câteva clipe, nemuritoare. Cu ajutorul Lui (n.n., al Timpului!) și din puterea condeiului, a izvorât creația mea. Susur încet, sigur și singur. Nu știu de ce, nu știu spre ce. Știu doar din ce. Din suflet pentru suflet.”.

*

Luciditatea dureros de dulce „trădează” vocația geometrului sculptând cu lumină, în diamantul rostirii grave, al tăieturii directe – ca la Brâncuși – în piatra dură și, totuși, atât de ușor de îmblânzit (atunci când știi să intri în rezonanță cu esențele ei ascunse), a condiției umane supuse tuturor furtunilor specifice acestui început năbădăios-satanist de secol XXI și de mileniu al treilea – care fi-va Spiritual sau nu va mai fi deloc.

Asumându-și straie monastice, de culoare neagră – cum sunt și copertele volumelor sale -, dar de vibrație Coco Channel (masculine !) și cu intarsii de mentalitate de învingător gen „comandante” Che Guevara -, Cristina Copia NU se chinuiește câtuși de puțin, dimpotrivă, jonglează cu greaua Cruce a Cuvântului Ezoteric, destinat exclusiv celor inițiați în limbajul criptat al poeziei dintotdeauna.

Scrie poeme-tablete de expresivitate și nonșalanță evidente, frizând, nu rareori, înfiorări metafizice neobișnuite ori măcar ecouri insolite ale acestora.

Iată câteva „jocuri de gleznă” temerare, concentrate în poemul cu titlu ironic și, până la un punct, cu umbre reptiliene, chit că descinde din amintirea capodoperei profesorului Al. Mitru: Legendele Olimpului.

Poemul Cristinei Copia este intitulat În direct. Radio-Olimp și curge nebunatic în valuri succesive de zgoande oltenești, parcă moștenite tot de la Marin Sorescu, Ion Marin Iovescu (Nuntă cu bucluc, 1938 -„Creangă al Olteniei”, după Eugen Lovinescu), Amza Pellea și Tudor Gheorghe:

Înaltul Olimp

încă mai păstrează Cutia Pandorei.

De acolo, cei 12 olimpieni

(ridicați din Tartar de Iisus, în noaptea de Înviere),

în lumina fulgerelor, prin asurzitoare tunete încă îl mai caută pe Zeus.

Hera îl plânge.

Poseidon sub semnul mirării că nu poate dezlănțui furtuna mării.

Dionis caută vinul împrăștiat la petrecerile moderne (nu îl recunoaște pe cel din altare, vin-vindecare).

Apollo, cel fără rază nici la amiază, noaptea vede Luna (unde-i asfințirea?). Artemis întrebătoare (nu mai sunt fecioare?),

Hermes n-are spor (comerț – hoț – patron),

Atena citește (cum să facă, Google să displacă?),

Înțeles dorește (cum se-nțelepțește?),

Hefaistos doarme (unde-i meșteșug? A fost ars pe rug?),

Demetra așteaptă vag recensământ cu cei de o șchioapă,

Ares le dă fise jocuri mașinuțe (între toți urzește, cearta o pornește).

Puțin mai departe, Afrodita țipă și rău se răzbună

(ce sunt, oare-oare, saloane de-nfrumusețare? Nu mai sunt locuri vacante la trădări accentuate).

  • Iisuse al meu, ce faci Tu cu ei? De s-ar spovedi, de s-ar mântui și s-ar umili, legende-ar mai fi? Haosul la zei, ca și la atei ! Mă iartă, Iisuse, că am scris cam multe (vorbe deslușite, poate-s greu primite, cine ia aminte?) !

  • -Ți-am dat har, Cristina dragă. Tu să scrii, eu iau în seamă !

Șterge-ți lacrima ! Îndeamnă !”.

Finalul poemului este edificat conform cutumei lui Marin Sorescu, care – în special în monumentalul ciclu de șase volume La Lilieci – făcea, pe nesimțite, cu o subtilitate aproape invizibilă (în versurile finale ale fiecărui poem), saltul de la planul terestru al „narațiunii lirice” la acela transcendent, lăsând toată suita de întâmplări suspendate în pânza de păianjen, atât de fragila, însă grațioasa, pânză de păianjen a Metafizicii.

Amintim primele șase, dintre cele 12 volume, grupate de Cristina Copia sub genericul Trăiri în colecție:

*volumul I – Clepsidra,

*vol. II – Spovedania,

*vol. III – Iubirea Divină,

*vol. IV – Clipa. Popasul eternității,

*vol. V – În umbra luiRE”,

*vol. VI – Viața. Zeița de smarald.

Sextetul de apariții editoriale menționat a fost urmat, imediat, de un alt volum, de sine stătător, rezervat poemului de mari dimensiuni Steaua Principesă.

*

Dincolo de sobrietatea definitorie pentru pisaniile de pe frontoanele zveltelor noastre biserici din lemn, străfulgerând veacurile prin semeția duioasă a Spiritului lor românesc-ortodox, dincolo de lespedea unei anumite austerități (pe care autoarea și-o auto-impune, de parcă și-ar dori să poată dormi exclusiv la o stână din creierii munților Carpați pierduți printre nouri de argint, pe un pat improvizat din bârne de brad celest, dar negeluit, peste care ciobanul cel mai tânăr a zvârlit, în grabă, rogojina cărnii înfocate de doruri neostoite) -, răzbate, străveziu, spiritul longilin al claustrărilor poetei noastre, spirit longilin ca umbra unei idei (vorba lui Nichita), ca și spaima, poate șansa, de a fi înțeles că ea, Cristina Copia, nu va fi niciodată Marele Inchizitor dostoievskian, ci doar Marele Smerit eminescian, Magul călător dintr-o grotă din Munții Putnei, în care s-a nevoit Daniil Sihastrul (sfetnicul de taină al lui Ștefan cel Mare și Sfânt).

Prin versurile sale – de o prospețime însuflețitoare, de o naturalețe și dezinvoltură demne de sferele de lumină ale spiritelor strămoșilor care, în Noaptea de Sânziene, când se deschid cerurile și când se pogoară duhurile lor asupra noastră -, Cristina Copia constituie o revelație pentru noi, aceea a unei poetese pe deplin formate, mature și remarcabile, rumenită până în pragul imploziei la Rugul Sacru al chintesenței ființării Neamului românesc: Lumină, Iubire, Iertare, Armonie, Concordie, adică DUMNEZEU.

*

Celelalte șase volume reunite sub acolada de lumină Trăiri în colecție, poartă titlurile:

*vol. VII – Lacrima de smarald,

*vol. VIII – De ce? Din lumea scrisului meu. Contradicții printre reverențe,

*vol. IX – Cugetări în colecție. CRISTIneism,

*vol. X – Războinica luminii,

*vol XI – Poeți nemuritori și reci,

*vol. XII – Autorecenzie în alb.

Și acest sextet de apariții editoriale a fost urmat de un volum: Trăiri neștiute. Călător între două lumi – volumul I. Bănuim că este un cap de serie/ cap de pod pentru o nouă „colecție” de Trăiri.

*

Titrat tot în registru malițios, ironic, poate și autoironic: Pseudocultura, un alt poem, lunecă lin spre un tărâm neașteptat, fiind infuzat cu miresme dintr-un areal blamat de trădătorii de țară, mai negri în cerul gurii decât dulăii turbați: patriotismul, adică iubirea firească față de Neamul cel Mare – poporul ai cărui fii și fiice suntem cu toții.

Începe ca o lecție dintr-un Manual de zbor și dor pentru puiul de cocor. Fără nici un accent de lirism, dimpotrivă – cu vădite impregnări eseistice, cerebrale și note livrești, de un prozaism dezarmant:

Cultura.

Această stare de grație, cu gesturi artistice, este cea care iese din timp.

DA, ea are stare și substanță. Are esență și ritm.

Are culori și nuanțe.

Pentru a păstra starea-substanță trebuie să respirăm.

Să continuăm să inspirăm.

Consistenței îi dăm perenitate, substanței – gând ce produce forme.

  • O, dulce Românie!

Ai cultură din pruncie!

Ne legăm de tine și creștem din tine. Ca iarba.

Așteptăm ploaia.

Dar, tot mai mulți au o unealtă,

De se strică o îndreptă.

de ea să nu se despartă:

pseudocultura.

Aceasta, cartea NU o răsfoiește;

transmitere și receptare?

Pe tot felul de canale;

Nu scrie cu condeiul, deschizi doar calculatorul, nu reciți tu poezie, apelezi studioul, nu citești pagini în noapte, prin căști le auzi pe toate; nu mai răsfoiești ziarul, link deschizi dacă e cazul. Să continui? Radioul. Esență? Televizorul. Nu-l deschizi acum pe „copiază”. Urmează.

  • O, dulce Românie!

  • Ce formă nouă de cultură! Difuzată dobândită.

  • Nici elitistă, nici selectivistă!

  • Nu e cultură plouată?

  • Pfi, ce atmosferă poluată!

*

Din inscripția Suflet cu și fără poezie, reținem: „Pentru toți viața arde. Arde mocnit, acest mocnit ce poate, în orice moment, să izbucnească în însăși flacăra tăcerii sau atât de vizibil încât chemi toate izvoarele să stâmpere măreția focului. Avem timp pentru poezie? Dacă numărăm clipele de suflet, DA. E ca o nimfă a ceea ce alegem din măreția naturii. E ca o navă rămasă plutind pe imensitatea oceanului, fără țărmuri. Cârma ei este nemuritoare și se numește rimă, iar busolă îi e versul.”.

După aceste pasaje cu caracter de intro, iată și cele două paragrafe finale: „Poet după poet încearcă să-i dea destinație. Nu reușesc. Navă-nimfă sau nimfă-navă cu atâția cârmaci! Gândurile lor descoperă cuvintele și în valsul lor observă că nu au nimic. Doar suflet. Ca al tău, ca al meu. Tu NU ai timp de nimic, el sau eu pierdem nimic pentru nimic. Poezia este ca un legământ al realității cu viziunea, cu idealul poetului. De ce să vrei tu să participi mereu și mereu la căsnicia lor transparentă? Nu știu. Oricum, el, TIMPUL nu se oprește. De ce? Nu știe.”.

Obsesia luptei cu timpul este cât se poate de firească pentru Cristina Copia, ca pentru orice artist sau creator autentic. Ne duce cu gândul la obsesia fundamentală (credem noi) a lui Mircea Eliade, aceea pentru universul creației Poetului nostru Național, în a cărui galaxie toposul timpului ocupă locul primordial.

Mircea Eliade notează că Rosa del Conte identifică în centrul universului poetic al lui Eminescu „imaginea cosmică”. Tema cosmogonică se îmbină cu motivul Magului care izbutește să domine Timpul.

Marele savant își continuă demonstrația cu argumente mai mult decât pertinente: „Se poate vorbi, la Eminescu, de o obsesie a Timpului, fie că e vorba de milioanele de ani ai Cosmosului, fie de mileniile istorice. Autoarea distinge în opera lui Eminescu două specii de Timp: un timp vital, pe care concepția mistică, de structură astrală, a poetului îl va face să coincidă cu timpul cosmic – și un timp muritor, pe care pesimismul său etic îl va face să coincidă cu modul existenței pe Pământ. Cel dintâi e un Timp „intact”, care aduce la maturitate, și le împlinește, toate formele Universului. Celălalt e Timpul uzurii, al îmbătrânirii și morții.”.

În context, Mircea Eliade face trimitere, ca și Rosa del Conte, la proverbul românesc „Ceasul umblă, lovește, dar vremea stă, vremuiește”, după care reliefează: „Mircea Vulcănescu descifrase în acest proverb deosebirea între durata istorică (curgere dramatică: „ceasul…lovește”) și timpul cosmic, care „stă, vremuiește”, pentru că este circular. Eminescu pare să fi fost fascinat de ambivalența Timpului. „Viermele vremurilor roade în noi”, scrie el în poezia În van căta-veți (1879).

Iar într-o subvariantă a Luceafărului:

Și numai noi trecem sărmani

copii nimicniciei”.

Dar:

Timpul mort și-ntinde trupul

și devine veșnicie”.

Și într-o altă variantă a Luceafărului:

Din sânul veșnicului ieri

Trăiește azi ce moare”.”.

Minuțioasa analiză – realizată de Mircea Eliade cu mintea și inima străluminate de curcubeul bucuriei curate, al satisfacției spirituale plenare – convoacă, în arena demonstrației sale, o multitudine de noi decupaje de sintagme semnificative: „…universul poetic al lui Eminescu abundă în figuri și imagini în care divinitatea, perfecția, puterea, beatitudinea sunt solidare de o durată infinită. <<În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile, Dumnezeu…>>.

Chiar când, într-o variantă ulterioară, Dumnezeu e înlocuit prin stup bătrân, se descifrează nostalgia poetului față de <<eternitatea>> înțeleasă ca o durată fabuloasă.<<Dunărea bătrână>>, <<Carpatul cel ars și bătrân>>, acel <<bătrân mag>>, despre care Împăratul (el însuși <<bătrân cu ani o sută pe fruntea lui de nea>>), spune:

Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:

Al vremurilor curs veșnic nu-l poate turbura,

imaginile acestea trădează fascinația lui Eminescu pentru tot ceea ce izbutește, prin prelungirea nefirească a propriei lor durate, să reziste descompunerii și morții.”.

Mircea Eliade face, în continuare, recurs la un alt articol al său (Insula lui Eutanasius, pe care l-a publicat în anul 1939, în Revista Fundațiilor Regale), în care evidenția cum imaginile paradiziace din opera lui Eminescu sunt solidare de speranța într-o <<oprire pe loc>>, magică sau extatică, a Timpului.

Autorul celebrelor romane Maitrey, Șantier, Romanul unui adolescent miop revine asupra monografiei scrise de Rosa del Conte precizând că aceasta analizează cu multă perspicacitate Povestea magului călător în stele, dovedind că, în imaginația lui Eminescu, Magul, încarnare a Profetului, și poate chiar a Demiurgului, izbutește să biruie și să stăpânească Timpul.

Dragostea lui Eminescu pentru tot ce era <<bătrân>>, <<tradițional>>, pentru tot ce durase de-a lungul Istoriei și izbutise să-și păstreze valoarea și creativitatea, admirația lui pentru <<obiceiurile pământului>>, pentru limba bătrânească, pentru folclor și literatura populară, pentru manuscrise și cărți vechi românești – toate acestea nu sunt străine de concepția ambivalentă a Timpului pe care o avea Eminescu și de nostalgiile lui față de vremea care <<stă, vremuiește>>.” – conchide Mircea Eliade.

Am insistat atât de mult asupra motivului timpului stârniți de trăirile Cristinei Copia, dar și pentru a o impulsiona să-și aprofundeze sondarea zărilor de toate felurile ale Timpului. Pe urmele lui Eminescu, Mircea Eliade, Rosa del Conte, Mircea Vulcănescu, dar și ale filosofilor Martin Heidegger (Ființă și timp) și Constantin Noica, ale căror studii pe un asemenea subiect sunt de un rafinament formidabil.

*

Deși destăinuirea pe care o facem chiar acum poate părea foarte terestră, nu ne sfiim să mărturisim că, prin creația sa, Cristina Copia afișează severitatea tandră, aidoma exigentei mele profesoare de matematică, de la „Frații Buzești” Craiova, Maria Constantinescu (cu palme cât …lopata, bărbătești), despre care, peste decenii, aveam să aflu că, în anii celui de-al doilea război mondial, îi fusese profesor institutor mamei mele, Aurica, la Școala Normală de Fete.

*

Descinzând, printr-o minune, din Țara Urieșilor, a Titanilor și Atlanților -, Cristina Copia NU ar recunoaște, în ruptul capului, că este mistuită (dar și mântuită!) de dorul după puritatea vremurilor de basm, când formulele magice „a fost odată ca niciodată…”, „că de n-ar fi, nu s-ar povesti…” constituiau parole de întâmpinare și binețe – Urieși care au populat, cu multe milenii mai înainte, aceste plaiuri și aceste semețe, fabuloase piscuri din stei și din cremene, unde s-au ascuțit și s-au supraînălțat caratele Spiritului Olteniei – care nu-i altceva decât „spiritul românesc la modul absolut” (Adrian Păunescu), Oltenia fiind „măduva romanității noastre” (Nicolae Iorga), „epicentrul spiritului românesc” (Dan Simonescu).

*

Asemenea Danielei Crăsnaru – cea mai valoroasă poetă cu obârșii oltenești, din toate timpurile -, Cristina Copia scrie cu o siguranță admirabilă.

Ca și Al. Philippide, NU își permite să denatureze fondul ideii, de dragul formei lirice impecabile. Și bine face.

Fără absolut nimic ostentativ, prețios ori sclifosit în ele -, poemele doamnei Cristina Copia au, după caz, fie expresivitate, autenticitate și originalitate de superclasă (demne de Doina Oltului sau Doina de jale, compuse și interpretate cu măiestrie irefragabilă de „Regele naiului” Gheorghe Zamfir), fie aura de virtuozitate și amplitudinea Ciocârliei sau a Călușului oltenesc.

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 7-10 aprilie 2023

<<>> << >><< >> << >><<>> << >><< >> << >>

Articole Conexe

Ultimele Articole