25 C
Roșiorii de Vede
joi, iulie 18, 2024

Artă și meserie în “Salonul refuzaților”

                            Artă și meserie în “Salonul refuzaților”

 salonul-refuzatilor-coperta

          Miron Manega este o surpriză pentru mine. Îl cunosc de mai multă vreme, dar n-am pătruns până în zilele acestea  în adâncimea frontului poeziei sale.

           Miron Manega îmi confirmă încă odată teza potrivit căreia nu există scriitori, ci texte, că ierarhiile denunță subiectivitati, nu judecăți riguroase, criteriale, de valoare. De unde vine surpriza?  Din texte, firește, a căror cetire cu vârful ascuțit al acului îmi extrage din contingent poetul, poetul tulburător, meseriaș, mai presus net de omul cunoscut până acum.

         Manega știe (!) – se vede clar în texte – că poezia este un întâi stătător instrument al cunoașterii, al înțelegerii în sensul cel mai larg, că fără “poinois” (a face, a produce, a acționă- cum îl “traduceau” grecii cei vechi) nimic din ceea ce știm și putem astăzi n-ar fi existat.

         Pentru Aristotel “poietike” însemna știință, artă, dar și poetică în sensul ei propriu și , astfel , “episteme” – sistema organizată a cunoștințelor,  se fonda pe “practike” (praxis), pe “POETIKE” (poietike techne) și pe “theoretike (theoria).

        Subliniez aceste lucruri întâi pentru a lumina o notă de temei a poeziei lui Manega și, apoi, pentru a-mi susține ideea că poetul poate fi adăugat liniei reprezentate de mult distinsul între creatorii români Romulus Vulpescu, care și-a promovat lucrarea vieții sub sigla “Arte și meserie”. Linia aceasta – pornită de la emblematica zicere “eu voi da sama de ale mele câte scriu”, trasată  apăsat de truda titanică, pe text, a lui Eminescu și onorată de cei mai geniali –“meseriasi“ – creatori români, conferă celui stăpânit de condei, inclusiv celui recenzat de noi,  un statut  de apartenență la continuitatea de pisc a scrisului românesc, din toate etapele și din toate vremurile .  Nefiind, deopotrivă, “artă și meserie” creația, din orice domeniu, nu poate fi nimic. Lecturând crâncen, fără vreo stare de favoare, fără amicale concesii, textele din volumul “Salonul refuzaților”– (Junimea, Iași, 2008), înainte de a cita câte ceva, simt nevoia să mai adaug faptul că, după opinia mea, decelarea unor ecouri și corezonanțe din poeți clasici sau contemporani nu este o slăbiciune, o notă de reducțiune pentru un scriitor, ci, în situația în care acesta nu se dovedește a fi un simplu imitator de stil (stiluri), un simplu “inginer textual”, sedus de “materialul”  oferit de alții, ecourile și corezonanțele sunt acreditări ale nivelului valoric.    Deci a afirma că în substanța poeziei sale Miron Manega a lăsat să se strecoare, vizibil, unde și miresme din Villon, Tudor George, Augustin Doinaș, Sorescu, Păunescu, ș.a. așezați de făptuirile lor pe  același etaj de “artă și meserie”, este și o datorie, dar și un drept al poetului de a se “alinia”, cum spuneam, unui anume front… Notez o probă de măiestrie poetică: ”n-am participat la frumusețea Lumii/ decât cu primul scâncet”(“Despodobit, cu buzele sfarâmate”) . Subliniez o probă de tragic bine temperat: “adună-mi ,mamă, umbra cu lopata/ și vars-o în grădină, printre  crini / să nu te vadă cerul când te-nchini / la umbra unui vis zdrobit cu roata” (“Adună-mi, mamă, umbra”) .

miron manega-soldatul10

         Reținem, cu acest prilej, o condiție de identitate a creației lui Manega: tragicul ca substrat al sensibilității sale exprimate.

         Notez , mai departe, o probă de viziune, printre multe altele: “încet, încet,  te vei desfrunzi / până când / sufletul tău / va rămâne o spada”; sau “alunecoasă, panta/ și grea/ cuvintele- pietrele/ depărtate și line/ căci nu eu duc crucea – ea/ mă duce pe mine“ (“Golgota”); sau, din poema “Cadril” : “Nu pot rămâne, am pierdut pariul/ îl voi plăti regește, elegant/ vezi, scapără zăpada și pustiul/ se strâmbă, mamă, Sfinxul la neant”. Folosim și prilejul oferit de acest din urmă citat pentru  a spune că spectacolul liric propus de Miron Manega în acest volum se deduce, compozit, din poezia spectacol a Lumii și că de pe această scenă personală nu lipsesc eroii marilor teme și mitologii – printre ei Narcis, Mielul Sfânt, Caron, Oedip, Sfinxul… Sfinxul, numit sau doar presupus, creionat mai mereu în subtext, este un tovarăș de cale lirică al lui Manega, un martor, un spectator implicat al scriiturii sale.

         Impresia de poezie trăită ca experiență de viață-așezarea în text fiind o imperioasă și, așa cum spuneam, tragic asumată datorie, de existența luată în serios nu atât prin făptuirea consumată sub talpa grea a timpului, cât prin ceea ce nu se poate consuma, arde și mistui, iată repere care cred că pot susține tot ceea ce am afirmat succint, până aici, despre Miron Manega și despre poetica (!) sa.

         Închei tot citând, ca o invitație la lectură, de fapt la cunoaștere: “lasă-te desfrunzit dacă vrei să exiști/ atâta cât  poate frumusețea ta să îndure/ lasă-te sfâșiat, jefuit/ de privirile celor pe care-i iubești / crude și firave că nisipul clepsidrei“ (“Pâlpâind”); și  ”petalele trandafirului se vor închide ca un clește/ peste degetele întinse spre profanare” (“Spre o nouă pierzare”) – iată,  o mai diafană și mai tandru sângeroasă  cruzime nici că se poate…

        Ce am să-i reproșez  i-o voi spune doar poetului, ca între complici, între patru ochi.

              Valeriu Pricină

       08.02.2016

valeriu pricina

Articole Conexe

Ultimele Articole