Strălucitoare și prețioase poeme urbane
Definindu-se ca ”un biet hoț de mușamale străveziu colorate, pe care le vinde onest pe post de vise oamenilor ce au pierdut copilăria”, Dorin Croitor, căci el este poetul care ” suferă de conjunctivite sociale, filozofice sau sentimentale”, a publicat încă din vremea studenției la revista ” Opinia Studențească”, dar debutează în volum abia în acest an.
”Întâmplări din mahalaua cuvintelor” este un volum de ”poeme urbane”, cum interesant le numește poetul, pe care-l publică sub coordonarea lui Brian Wrixon Books, în Burlington, Ontario, Canada, în 82 de pagini și 106 poeme, cu o copertă care-i aparține și care are o poveste interesantă, fiind răpită chiar din inima Bucureștilor, deși n-ar părea, sub furia și blestemele unor conaționali, urbanizați în vechi case de negustori interbelici.
Dorin Croitor scrie cu o frenezie pe care doar talentul o justifică și are în arsenalul poetic metafore de diferite calibre pe care le folosește ca într-un război de gherilă, cu explozii feerice inundând simțurile, gândurile, trăirile și speranțele.
Ca orice poet, Dorin Croitor se simte nemuritor prin creația sa, urăște presimțirile și simte nevoia urgentă de a-și da vârsta în judecată:
” Dacă cred c-am să mor? Evident că nu!
Poate doar că într-o zi am să rămân păgubaș de o viață,
Spânzurat de grinda tare a cuvintelor,
Acoperit de un val de fericire neterminată…”
Cântând iubirea, urând iubirea, semnalând deraieri de iubire, Dorin Croitor se simte parcă mai liber în dulcele stil classic, nefiind încorsetat decât de propriile sale sentimente:
” Și ne-am iubit, și ne-am urât, și plec,
partajul bate-n ușă, clanța-i moartă,
și cine vrea tristețea s-o împartă,
sau demonii ce-n urma mea petrec?
Și ne-am urât, și ne-am iubit, și fug,
și timpul mușcă lacom ca un ger,
dar ți-am lăsat uitate-n frigider,
otrăvuri reci din amintiri de rug.
Și ne-am iubit, și ne-am urât, și tac
și uit adrese, și arunc deconturi,
empatic ispitit de orizonturi,
mă văd absent și mă aud ce fac…”
” Nu știu dacă lumea are nevoie de poezie, dar în mod cert și curativ are nevoie să i se vorbească frumos”, spune poetul ca într-un testament definitiv și, în consecință, își amanetează propria prăvălie de metafore prețioase, propunând un program ”DESCHIS DEFINITIV”.
Cu regretul de a nu fi la îndemâna cititorilor săi, care nu sunt puțini, fiind tipărit în Canada, volumul de versuri ” Întâmplări din mahalaua cuvintelor” , semnat de Dorin Croitor, este o apariție editorială cu remarcabile valențe poetice.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, contribuția deosebită a editorului Brian Wrixon din Burlington, Ontario, Canada, la răspândirea poeziei de cea mai bună calitate și de punerea cu generozitate, împreună cu excelenta poetă Daniela Voicu, co-editor la mai multe antologii internaționale de poezie, ”Arta de a fi uman”, ajunsă la volumul cu numărul 6, a mijloacelor necesare pentru manifestarea artistică a tinerilor creatori, dar și cititorii din întreaga lume ” să simtă mirosul de hârtie proaspătă atunci când citesc un poem”.
Este necesar să spun cu toată certitudinea că poetul Dorin Croitor este o voce distinctă în peisajul poetic românesc și internațional, aparițiile de până acum dovedind mijloace solide de manifestare poetică.
Ion BĂDOI
04 octombrie2013
DORIN CROITOR
Apariții editoriale:
Întâmplări din mahalaua cuvintelor – poeme urbane, volum apărut sub coordonarea lui Brian Wrixon Books, în Burlington, Ontario, Canada – 2013;
Antologia internațională de poezie ” Arta de a fi uman”, volumul 5, apărută în Burlington, Ontario, Canada, sub coordonarea poetei Daniela Voicu și Brian Wrixon – 2013;
Antologia internațională de poezie ” Arta de a fi uman”, volumul 6, apărută în Burlington, Ontario, Canada, sub coordonarea poetei Daniela Voicu și Brian Wrixon – 2013;
În pregătire, volumul de versuri „Cina ratată cu îngerul Aznavour„.
***
Iubito, tu mă faci să uit că trebuie să mai şi îmbătrînesc
la intervale cardiologice şi prostesc de repetate,
tu mă faci să cred că lumea e locul nostru de joacă ,
o tiribombă nesigură, dar fascinant de colorată,
tu m-ai asigurat că greierii au lăute Stradivarius fără arcuş
şi cântă după partituri visate de noi în nopţi de Sânziene,
că menestrelii poartă costume Galliani şi citesc Llosa,
pentru că impresarul Timp încearcă să-i disponibilizeze nejustificat
pentru consum de băuturi alcoolice ocazional de boem,
dar mai ales m-ai învăţat aprioric că există anotimpuri
care asemenea iubirilor neconvinse vin cu speranţe şi pleacă cu regrete.
e TOAMNĂ…
***
– o să lipsesc două zile,
trebuie să îmi reînnoiesc brevetul de înger păzitor,
mă anunță cu detașare și oarecare ironie Aznavour,
privind printre aburii cafelei , pe care poate doar să o inspire,
spre dimineața ploioasă ce rictusează fereastra bucătăriei.
– ai grijă , ultima oară cand am plecat la reuniunea „Îngeri fără frontiere”
ai scăpat de inundație numai pentru că aveam semnal la telefon,
la examen nu avem voie cu așa ceva…
– e un examen greu?_încerc eu să schimb subiectul;
– în mod normal e o formalitate , dar cu noul cod rutier și mai ales cu legea câinilor maidanezi,
există posibilitatea să ne uităm ca „găina morarului la râmă”,
voi oamenii ne puneți în cele mai imposibile situații..
– chiar așa ,dacă îți pică întrebarea :
„pe cine apărăm noi,oamenii, de câini sau câinii de oameni?”, ce răspuns o să dai?
– răspund și eu ca un politician, adică netrebuincios de evaziv,
noi apărăm doar binele de rău,
și în timp ce își îndeasă pijamalele ,
cele albastre cu siluete de copii urmați de siluete de câini jucaușe.
într-un sac marinăresc , pretins a fi al lui Jak London .
– să știi că îngerul acelui copil a fost la datorie, a aplicat procedura ,
asta e tot ce a putut și a trebuit să facă ,
a preluat toată spaima durerii și toată durerea spaimei lui,
copilul, în tot acest timp, a trăit cea mai frumoasă scenă din „Cartea junglei”…
***
și ce greu mă ascund în cuvinte ,
ca frunzișul ce fuge de foc,
prin grădini reclădind alămite
mușuroaie de suflet baroc…
nu e toamnă, e moarte de verde,
nu e frig, e răceală de cer,
mai târziu când fularul mă pierde,
voi ajunge obez frigider…
în fond e doar vina copacilor goi,
ce țes azi lumina în pânză de soare,
lăsând peste parcul pășit doar de noi,
carotice petice,oare?
de ce cade toamna în dungă,
de ce doar în vrie se-adună ?
ce neguri datoare alungă
seninul din vara postumă?
***
Aznavour e un analfabet ,
unul pathologic, unul karmic,
l-am întrebat cum citește atunci ,
de mi-a făcut cada de la duș sală de lectură ,
asta pentru că îi place să simtă, dar mai ales să audă alb în jurul lui,
– prietene, ăsta e un secret pe care te rog să nu-l divulgi,
nici măcar pentru a-ți impresiona vreo potențială victimă sentimentală,
nouă ne vorbesc cuvintele ,
fie că sunt prizioniere în cărți
sau abia născute de vreun școlar pistruiat de setea cunoașterii…
v-ar vorbi și vouă, dar pe lângă faptul că nu le credeți,
și nu le vedeți decât scrise ,
vă jucați mai rar cu ele decât cu cățelul vreunui vecin antipatic,
de ce să te mint, de cele mai multe ori le e rușine cu voi.
am rămas suspendat într-o amintire a tinereții ,
când îmi adormea cartea în mână adeseori ,
de plictiseala cu certitudine.
Din volumul în pregătire „Cina ratată cu îngerul Aznavour”