Litanie pentru ADRIAN PĂUNESCU
Canon pe voci prietene
Dan: România a rămas săracă…
Danko: Românii de pretutindeni au rămas foarte, foarte săraci…
Daniel: Ideilor/idealurilor de românism, românitate, panromânism li s-a pierdut cheia de boltă, le-a fost spulberată şansa de a se mai plini vreodată.
Dincă: Greu, foarte greu va fi ca românii să mai rămână popor. Lunecarea, prăbuşirea, căderea liberă spre neantul stadiului primitiv de populaţie (fără trecut, prezent şi viitor, fără identitate) se vor accelera instantaneu şi ireversibil.
Ducu Berţi: De la dânsul am învăţat că trebuie să ai coloană vertebrală şi să te simţi liber mereu.
Dan: Nu a scris ’’Libertatea de a trage cu puşca’’ şi nici ’’Moartea căprioarei’’… Despicând voiniceşte valurile argintate, de dor, ale Limbii Române, copilul de învăţător a deschis poarta zăvorâtă în flăcări, pe care scria ’’Ultrasentimente’’, şi s-a dăruit jerfelnic, fratern, lângă ’’Mieii primi’’. El a fost mai mult decât un poet. El a fost un vestitor.
Danko: Din câteva cuvinte ajungea la inima noastră. Ne înflăcăra şi ne disciplina. Îşi smulgea inima din piept şi, în bezna acelui veac, ne lumina Calea, ne arăta drumul şi ne făcea să îl urmăm fără pic de teamă.
Daniel: Despicând haiduceşte Marea cea mare a Limbii Române, cu sufletul fraged al copilului de învăţător, el a zvârlit, din adâncuri în cer, ’’Fântâna somnambulă’’, a privit înapoi şi, deîndată, fata morgana l-a blestemat tandru arătându-i ’’Cărţile poştale ale morţii’’. El a fost mai mult decât un vestitor. El a fost un Iluminat.
Dincă: A scris 300.000 de versuri. Un mare român şi un mare poet se naşte o dată la o mie de ani.
Dan: Despicând pandureşte oceanul de tâlcuri al Limbii Române şi lamura neamului său venit din neguri de vremi, el a zidit ’’Istoria unei secunde’’, vânjos a pus grumazul sub ’’Repetabila povară’’ şi a ţâşnit revoltat, fluturând deasupra capului omenirii incendiarul ’’Manifest pentru sănătatea Pământului’’. El a fost mai mult decât un Iluminat. El a fost un vizionar, un profet.
Dina: O dată cu dispariţia lui, parcă a murit o parte din adolescenţa noastră.
Daniel: Despicând bărbăteşte magma de jar pe care pluteşte ’’Pământul deocamdată’’, cu suflet de vulcan, copilul de învăţător a tras brazdă de foc prin ’’Lumea ca lume’’, a poposit o clipă ’’Sub semnul întrebării’’, a ţâşnit iarăşi ’’De la Bârca la Viena şi înapoi’’ -, după care, vânător vânat de propriile-i himere, a adăstat în ’’Rezervaţia de zimbri’’ şi s-a recules sub curcubeul ’’Totuşi iubirea’’. El a fost mai mult decât un profet. A fost un luptător în Agora.
Dimitrie: Stihia, forţa naturii, vulcanul clocotind, cel ce lua apărarea oamenilor şi îi ajuta – acesta a fost Adrian Păunescu.
Danko: Despicând înţelepţeşte argintul cojit din oglinzile Veneţiei aburoase, bărbatul cu suflet de porumbel dalb a dat vamă ’’Poeziilor cenzurate’’, a trecut pragul dintre secoli rostind torenţial poemele din ’’Manifest pentru mileniul trei’’, s-a trezit – fulguind ca un proverb – în faţa troiţei de fum pe care, parcă, scria ’’Trilogia căruntă’’. El a fost mai mult decât un gladiator. El a fost Învăţătorul tuturor generaţiilor.
Diana: Titan în cultură… Titan în lupta cu viaţa… Luceafărul generaţiei în blugi…
Dan: Despicând îngândurat fuioarele de ceaţă ale omeniei, cu sufletul său pur de Prometeu… şi de Anteu… şi, totuşi, Ahile, el a văzut cum sângele învingătorilor s-a pietrificat într-un ’’Front fără învingători’’, a luat asupră-şi – precum Mântuitorul – ’’Infracţiunea de a fi’’, ’’Tragedia naţională’’, ’’Deromânizarea României’’ şi toate păcatele lumii… El a fost mai mult decât un poet, mai mult decât un Hercules în arenă şi mai mult decât Învăţătorul neamului. El a fost un om între oameni.
Demetra: Electriza zecile de mii de tineri veniţi la cenaclul ’’Flacăra’’, pe stadioane ori în săli polivalente. Generaţia în blugi, generaţia în adidaşi, te iubeşte, Boss.
Daniel: Despicând ’’Până la capăt’’ oceanele de uimiri şi candoare, în fiecare noapte cu Lună plină şi în fiecare zi doldora de forfota celor ce-şi zic oameni, copilul de învăţători sapă, cu aripi de înger, groapa câte unui stâlp al infamiei, sădeşte, răsădeşte stâlpul şi – ’’Vinovat de iubire’’ – îi îndeamnă pe cei cu asupra de păcat să arunce în el până la ultima piatră de foc. El a fost mai mult decât un om. El a fost Omul ! Calea, Adevărul şi Viaţa…
Răzvan Theodorescu: Ne despărţim de un mare patriot român. A fost una dintre personalităţile inconturnabile ale civilizaţiei noastre. Ale civilizaţiei, nu doar ale culturii…
Paul Everac: Mi-a luat-o înainte în foarte multe. Nu trebuia să mi-o ia înainte şi în moarte.
Ivan Paţaichin: Un vulcan care a revărsat foarte multă iubire peste noi…
Corneliu Vadim Tudor: Legenda lui va începe de mâine.
Dan: Într-un târziu, solitar, sfâşiat şi trist, a descoperit dureros de dulcea sărbătoare a unei răni pe care, cu mâna lui, Cel Răstignit scrie: ’’Liber să sufăr’’. Şi ’’Cartea cărţilor de poezie’’… Sub ghilotina gerurilor lumii, cosmicul arbore de lacrimă trosneşte. Orbitoare, fructele cad, cu fioros vuiet de apocalipsă. Vestind Geneza.
Daniel: Sunetul lacrimei de gheaţă trece în veşnicie.
Danko: El a fost Omul care nu a putut trăi decât printre oameni, pentru oameni. Dăruind tuturor iubire. Fierbinte ca pâinea de aur, rumenă, scoasă din ţest, degajând fuioare magice de aburi. Copilul de învăţători. Care a dăruit tuturor, toată viaţa, lumina. Învăţătorul.
Dan: Nu a scris ’’Libertatea de trage cu puşca’’ şi nici ’’Moartea căprioarei’’. ’’Până la capăt’’ a luptat cu inerţia şi o singură dată – revoltat de satanismul fără sfârşit din jur, scârbit de josnicia trădătorilor de neam, de minciuna sfruntată şi mârlănia care stau cu Iacacui la masă – a strigat de s-au cutremurat grinzile cerului: ’’Lăsaţi-mă Liber să mor!’’.
Danko: Şi-a smuls, pentru cea din urmă oară, inima din piept. Ne-a luminat Calea, Adevărul şi Viaţa, după care, înconjurat de cete de heruvimi, serafimi şi îngeri, a trecut vămile văzduhului, născându-se în cer, în cortul celor drepţi, buni şi mântuiţi.
DAN LUPESCU
Craiova, 9 noiembrie 2010