Categorized | Timp liber

Inocență, candoare și lacrimă-vers…

Posted on 11 December 2018

Inocență, candoare și lacrimă-vers…

(Subtitluri)  * Trei posibile cărți diferite, reunite însă într-un singur volum

  • Versurile doamnei RODICA NICOLETA ION –

sub aura curcubeului, surâsul lui Dumnezeu !

 

Cu nonșalanță dezarmantă, Rodica Nicoleta Ion atașează celui mai recent volum al său (cu titlu țepos, dacă nu de-a dreptul copilăros: ROGVAIV-ul stărilor, Craiova, Ed. GraFix, 2018, 262 pagini) un CV/curriculum vitae frapant, în care nu ocolește nici măcar anul nașterii (1967, septembrie 16).

Precizează că are patalama de secretar-operator birotică (după organigramele în …romgleză, sintagma mai potrivită este, credem, asistent manager), după care înșiră: vicepreședinte cenaclul „Literatura la noi acasă”; membru activ în Societatea Epigramiștilor Olteni; fondator al cenaclului „Suflet și scânteie”, alături de prof.-coordonator Maria Ștefănescu de la Școala „Gheorghe Țițeica” din Craiova; public periodic în revistele Cugetul, Rațiunea, Absolut, Dor de dor; membru al Cenaclului Scriitorilor Olteni; colaborez la diverse site-uri literare; apar cu 816 (n.n. – opt sute șaisprezece !) poezii pe site-ul „Poezii.bizz”; membru al cenaclului „Cafeneaua literară”; critic literar pe site-ul „Cronopedia”.

În secvența Cărți publicate, întâlnim o droaie de titluri: 27 (douăzeci și șapte), aproape toate de versuri, cu excepția unui roman, a unui volum de pamflete, a altuia de poeme de inspirație biblică și a unei antologii de catrene umoristice și epigrame. Șase dintre aparițiile editoriale din categoria „versuri” sunt numerotate de la I la VI, purtând același titlu: Cartea glosselor.

Și mai șocantă este salba de mărgele înșiruite sub genericul În manuscris: trei volume de versuri, altul de ,,povestiri din spatele scenei” (Să înveți să fii artist), cărora li se adaugă nu mai puțin de NOUĂ romane (dintre care unul în cinci tomuri, iar altul în două părți).

Dacă nu ne-am afla în preajma sărbătorilor creștine de iarnă, mai-mai că am fi ispitiți să credem că doamnei Rodica Nicoleta Ion nu-i exclus să i se năzărească o candidă utopie: anume că orice compunere din cuvinte lăsate că curgă pe hârtie poate deveni, instantaneu, literatură. Și că opiniile de lector, postate pe „Cronopedia”, te pot metamorfoza, peste noapte, hocus-pocus, în critic literar…

Oricum, celebrul dicton „Non multa, sed multum” a fost ignorat cu desăvârșire. Sau, poate, a ținut cont de un altul: „Non nova, sed nove”.

Textul de o pagină și un sfert semnat de Cornelia Georgescu și intitulat Prefață este binevenit, grație câtorva detalii utile: „după alte două volume cu titluri aproximativ asemănătoare, Stare de fapt și Stări în culori, noua apariție editorială se plasează „ca o continuare a acestora, cu poeme în care stările sufletești sunt asociate culorilor curcubeului”.

Cornelia Georgescu notează că noul volum de versuri ar fi împărțit „în trei mari capitole, intitulate Diverse, Cei dragi în sufletul meu și De vorbă cu Dumnezeu”.

Numai că, nici în interiorul cărții, nici în Cuprins nu sunt menționate aceste capitole, chit că structura noii culegeri de versuri corespunde celor trei generice menționate de autoarea prefeței.

Precizăm că primul dintre tronsoane însumează 89 de titluri (poeme), secundul – 121, iar cel terț – 77. Așadar, materie lirică există din belșug nu pentru un singur volum (acesta), ci pentru trei – diferite, mai ales dacă nu s-ar fi recurs la soluția de paginare oarecum de-a valma, adică a înghesuirii, sufocării poemelor unul după altul, ci nu aceea, de standard consacrat, de a începe fiecare creație pe altă pagină.

Mai mult ca sigur, Rodica Nicoleta Ion a vrut, cu tot dinadinsul, să ne arate că poate să scoată și volume de peste 250 de pagini, nu doar plachete de 80-100, pe al căror cotor să nu fie scris nici numele autorului, nici titlul lucrării. A căzut, altfel spus, iarăși, sub ghilotina nerespectării maximei „Non multa, sed multum”. Încă o probă de veleitarism, putem afirma.

Prima secvență a noului prunc literar al doamnei Rodica Nicoleta Ion se întinde de la pag. 3 la pag. 58. Începe cu Palmierii sufletului, Nu poți, Păcatul, Mâine, Iubește-ți singurătatea, Teamă, Steaua, Timpul și se încheie cu un soi de doină de jale intitulată Durerea așteptării, anticipată de romanța Pană și carte, poema-pamflet Drujba se aude-n sat, respectiv Sfat, în care depistăm ecouri de colind.

Trecând peste faptul că autoarea NU reușește să-și autocenzureze unele automatisme / ticuri verbale precum plus infinit, starea alpha și nici puzderia de ca-uri

(Gotfried Benn, cel mai valoros poet de expresie germană al secolului XX, a cerut insistent, încă de acum vreo 80-90 de ani, să renunțăm la procedeul stilistic al comparației, care ține de vârsta infantilă a lirismului, și să cultivăm exclusiv metafora!),

trecând și peste unele poncife situate sub cearcănul morbid al prețiozității ori epatării (vezi: „platoul cerebral al cunoașterii”, „emit pretenția de comunicare”, „pamblici de fulgere”, „fobiile lumii întregi”, „platforma unor sentimente confuze”, „au depășit lacrimile cota de inundație”, „efectul placebo”, „experiență non-invazivă”, „electroni fără sarcini”, „detoxifiere umană”, „rezalit”, „psihologia este în curățenie generală”…) -,

se cuvine să evidențiem predispoziția doamnei Rodica Nicoleta Ion pentru fulgurații și sintagme lirice demne de luat în seamă, marcate de prospețime: „O funie de păcate ne leagă de moarte”, „Alunecoase ca pavelele de gheață/ ale unei peșteri subterane/ Sunt clipele, Doamne!”, „Mă tem de uitarea dureros de amară/ Ce-și înfige în mine dinții de fiară”, „săgeata ce se înfige în miezul de tăcere al universului”, „În furtuna de oameni,/ Eu sunt singurul ram”. Și multe altele.

Citabile cvasi-integral sunt poemele (din care, totuși, spicuim frânturele de versuri):

 Șapte

„Isaac Newton – mitul uman,

A ales să împartă

Bucuria clipelor dându-le câte o culoare.

Le-a dăruit portativul,

Pe care notele dansează întocmai luminii

Ce picură-n suflet…

Tot șapte…

Și atunci nu cumva

Și noi vom avea

De șapte ori câte șapte vieți de trăit?

Omule, pentru toate acestea,

Fii fericit!”;

Rogvaiv-ul stărilor, Frământare divină, cu finalul:

„Sunt un Anteu călător

Printre vise de miere…

Un zbor de cocor.”;

Copaci de sentimente:

„Plouă floare de tei

În palma pe care ridurile

Au desenat tăcerea.

A picat lumina pe dușumeaua irișilor…

Crucea trupului a încărunțit.

Așteptare…”.

Calchiere involuntară, bănuim, după antologicul poem (și titlu de volum) Pașii profetului este poema Pașii poetului, departe însă de zarea misterului specifică liricii Colosului din Lancrăm (pe malul Mureșului, în județul Alba, unde-și doarme somnul de veci Lucian Blaga, în curtea Bisericii, alături de tatăl său, sub adierile terifiante și, totuși, tandre de dincoace de Râpa Roșie).

Suculent și melodios este poemul cu titlu de proces-verbal sau dare de seamă statistică: Despre oameni și timp, din care decupăm două strofe mediane:

„Ni-i timpul un mănunchi de vreascuri care

Se frânge-n mâna primului sosit.

Ne mângâie, ne plânge ori ne doare…

În veșnicii de gheață a pierit…

Suntem un ochi carnal mustind lumină

Și cu lumina-n noi ne duelăm.

Că ne-am născut poem, purtăm o vină

Și ca un Sfinx spre stele ne-nălțăm.”.

Cea dintâi romanță din volum o întâlnim la pag. 45, sub titlul S-au scuturat magnolii – în perioada interbelică, dar și după, era fredonată de mai toată lumea celebra S-au scuturat toți trandafirii, în clipa când ne-am despărțit/ Plângeau pădurea și zefirul, plângea și lacul liniștit…”.

Din Casa ascunsă (sufletul fiecăruia dintre noi), preluăm două versuri, eliminând ca-ul (comparația) și generând metafora: „Dumnezeu este în noi -/ Nestinsă făclie”.

Versurile din tronsonul al doilea debutează cu Dar din ceruri, amplă doină de jale, cu înfiorări de litanie cioplită în piatră, scrisă la trecerea intempestivă în eternitate a renumitului inginer chimist Ștefan Manea (născut la Goicea, Dolj), făurarul miraculoaselor produse naturiste HOFIGAL.

Grupajul – jucăuș și surâzător, dar și, deseori, marcat de melancolie, tristețe, durere – NU are ce căuta într-un volum ce se vrea de poezie adevărată.

Sunt versuri ocazionale, de album sentimental, uneori făcând recurs la glandele lacrimale ale cititorilor,  alternate cu zgoande specifice rendez-vous-urilor autorilor de epigramă, specie lirică numită de G. Călinescu, cu simpatie, dar și cu evidentă malițiozitate, „un strănut literar”.

Din când în când, depistăm ecouri vagi din George Topârceanu (cel mai iubit poet ieșean de prin deceniul al patrulea din veacul XX, după care suspinau toate doamnele „dulcelui târg”…, simandicoase au ba, cu nasuri pudrate liliachiu și diseminând miresme cuceritoare franțuzești, de pe Sena acordeoanelor unduitoare, de la Coco Chanel, iconoclastul androgin în pantaloni masculini).

Pe ici, pe colo, în versurile publicate de Rodica Nicoleta Ion mai răsare câte un ton sau semiton din Ion Minulescu și Marin Sorescu.

14 strofe totalizează poema de la pag. 136-138: Povestea cerșetorului, parafrază sordidă după antologica baladă a lui Dimitrie Bolintineanu: Muma lui Ștefan cel Mare.

Calchierea este realizată, din toate punctele de vedere, cu inocență, candoare și superbie pre-adolescentină, adică de puber imberb care simte freamătul viitoarelor tuleie. Prima strofă a doamnei  Rodica Nicoleta Ion sună așa:

„La un colț de stradă, singur, părăsit,

Stă un prunc și plânge… Frații i-au murit,

Tatăl, un bețiv, l-a gonit de-acasă,

Nu mai are mamă, trist trece prin viață.”.

Publicat acum 133 de ani, în volumul Legende istorice (1885), modelul copiat, al baladei lui Bolintineanu începe astfel:

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde curge-n vale un râu mititel,

Plânge și suspină tânăra domniță

Dulce și suavă ca o garofiță

Căci în bătălie soțul ei iubit

A plecat cu oastea și n-a mai venit.”.

Cele două poeme de la pag. 144 și 145: Plouă cu mirese, Doamne!, respectiv, Plouă, Doamne, cu mirese!, ne trimit cu gândul la originalul ciclu de tablouri pictate de regretatul Nicolae Truță (1949-2010), pânze botezate Miresele de la Dobrețu (comuna natală a artistului plastic, din județul Olt).

Un …surâs în plină iarnă ne-a provocat titlul Promit să fiu cuminte (în copilărie, ne amuzam de câteva versuri, care conțineau cacofonia „ca cățaua lui părinte”, rimând cu „Măi, fetițo, fii cuminte”!), care începe provocator, atât ca muzicalitate, cât și (sic!) …ca cadență a trăirilor:

„În mine ard zăpezi de sentimente…

Sunt o Sahară cu un dor ardent,

Vânturi îmi sting văpaia din visare

Și tâmpla, cu un aer inocent,

Mă-nvăluie în zdrențe de lumină

Și țurțuri vii îmi sfârtecă privirea,

Aș vrea, iubite, să mă ții de mână,

Să penetrăm tăcut nemărginirea.”.

Dincolo de expresivitatea avântat-băiețos-rebelă, este de reținut îndemnul de o virilitate nețărmurită, din versul „Să penetrăm tăcut nemărginirea”.

La pag. 166, Rodica Nicoleta Ion nu se dă în lături nici de la a-i adresa, în opt catrene (versuri de 9-10 silabe) Un răspuns fudul doamnei Nuța Crăciun, poetă delicată, cu vechi obârșii transilvane, în Orăștie, la doi pași de Grădiștea Muncelului și de Sarmizegetusa, capitala Regatului dacic al lui Decebal. Fermecătoarea  poetă, cu aer de zeiță Bendis, dar și Diana/ Artemis -, Nuța Crăciun, s-a răsădit, de mai mulți ani, pe plaiuri hispanice, unde și-a întemeiat familie fiica sa și ai săi copii.

Partea cea mai substanțială din noul volum Rogvaiv-ul stărilor este cea de-a treia, care și încheie această apariție editorială.

Grupajul numără, precizam, 77 de poeme și debutează cu un veritabil memento, purtând titlul De vorbă cu Dumnezeu: creație lirică în șapte strofe reunind fiecare câte două terține, primele două versuri constituind o inscripție cu profil apodictic, iar al treilea având rol de vers-zăvor, ca în unele poeme ale lui George Coșbuc, croite după o anume prozodie de sorginte italiană.

Opt (adică 11 %) dintre creațiile din acest areal conțin, încă din titlu, cuvântul rugă, fiind, deci, concepute aidoma unor rugăciuni. Câteva au o fluență aparte, ușor de memorat și de recitat de copii. Iată o exemplificare, de la pag. 191:

„Doamne, dă-mi o adiere,

Blândă, mângâierea Ta…

Lasă-mi litere și semne,

Bucurii să pot avea!

Plouă slovă de lumină,

Străluciri în lumea toată,

Să putem trăi în tihnă

Ș-n credință-adevărată!

Rugi ascultă! Viața fie

Rai și aripă de înger,

Galben praf de păpădie,

Floarea roșie de sânger!

Izgonește, Doamne, răul,

Fă lumină-n suflet iar,

La icoană să-ngenunche

Pruncii-n fiecare seară!

Fă o candelă aprinsă

Dintr-un suflet ne-mpăcat,

Duhul meu să strălucească

Iarăși, cu adevărat!”.

Unul dintre cele mai consistente poeme ale volumului se numește Modelare, este scris în vers alb, dă seamă despre forța lirică a poetei Rodica Nicoleta Ion și începe viguros, ca un cânt-geneză al lui Hefaistos în fața mirajului de dimensiuni cosmogonice:

„Atunci când Dumnezeu a sortit a mă naște,

A dat lege să se toarne moneda.

Potcovarii de suflete și-au schimbat meseria

Și-au încercat ceva nou: să schimbe sufletul meu…

Și-au luat, așadar,

Unelte, răbdare și jar.

Au bătut nicovala făcând-o să strălucească,

Iar ciocanului șlefuit

I-au dat tălpi de lumină.

Aveam încrustată-n esență

Iubirea divină.”.

            Multe dintre poemele grupajului al treilea din volumul recent al doamnei Rodica Nicoleta Ion au sonuri de pricesne, dar, mai ales, de mulțumire și slăvire a lui Iisus, a Sfintei Treimi și a Maicii Domnului.

Fiind vorba de poezii de inspirație religioasă – revenite masiv în actualitate, după anul 1990 -, versurile acestea izvodesc din Vechiul și Noul Testament, din cutumele Bisericii Ortodoxe Române, îmbrăcând, deseori, tonuri și tonalități, veșminte și virtuți de psalmi.

Mergând pe demarcația foarte clară făcută de marele și regretatul hermeneut craiovean Ovidiu Ghidirmic, profesor universitar doctor, fondator al Școlii Doctorale „Al. Piru” din cadrul Universității Craiova, director al revistei LAMURA (2001-2017) -, se impune să prevenim confuzia teoretică dintre religios și mistic.

„Atâta timp cât un poet își pune problema existenței sau non-existenței lui Dumnezeu este religios – precizează Ovidiu Ghidirmic. Aceasta este drama lui homo religiosus dintotdeauna. A fi mistic înseamnă cu totul altceva, înseamnă a atinge treapta extazului mistic, a comuniunii depline cu divinitatea.”.

Exegetul din Bănie oferă exemple concrete: Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Toma D Aquino, Sfânta Tereza de Avila, San Juan de la Cruz au fost mistici. La fel, Vasile Voiculescu, Paul Claudel și Rainer Maria Rilke.

În schimb, Lucian Blaga a fost panteist, iar Tudor Arghezi – poet religios (vezi și volumul lui Marin Beșteliu, care disecă și analizează exact acest aspect: Tudor Arghezi, poet religios).

Arghezi s-a zbătut permanent între credință și tăgadă, „ceea ce imprimă liricii sale un dramatism neobișnuit și, rareori, este străbătut de revelații mistice” – percutează Ovidiu Ghidirmic.

Revenind la Rodica Nicoleta Ion, afirmăm că, prin poezia sa de acest gen, ea se situează la granița dintre a fi poet religios ori poet mistic, având, însă, deseori, tendința de a se înrădăcina mai profund în zarea extazului mistic.

Deosebindu-se net de lirica religioasă a părintelui Mihalache Tudorică (care și-a reunit toată creația în monumentalul său volum antologic SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS, Craiova, Ed. MJM, 2018, 684 pagini format B5) -, în poezia doamnei Rodica Nicoleta Ion nu întâlnim nici complexul lui Iov, nici complexul lui Cain.

Depistăm, însă, cum era și firesc o soteriologie a Credinței, adică profesarea doctrinei conform căreia, din fața neantului și a neantizării, Poetul, creator exponențial ce-și asumă destinul Omului, al Omenirii, are o singură cale de salvare: anume aceea prin credință în Dumnezeu. Prin iubirea spirituală – Amor intellectualis Dei.

La pag. 187, poema-tânguire Ce-ai de gând, Doamne? include cel puțin două strofe de referință – a doua:

„Plânge șoapta-n călimară,

Nu mai am cuvinte parcă…

Tu mă lași să-mi duc povara,

Prin furtună-s doar o arcă…”,

…respectiv a cincea strofă:

„Mi-s genunchii vreascuri frânte,

Sufletul e foc aprins…

Pleoapele de lacrimi ude…

Câte nu ar fi de scris!”.

În ritm de cavalcadă, molcomă, totuși, nu în galop, se succed versurile din invocația Voi, candele (pag. 192):

„Voi, candele sfinte,

Sobor de cuvinte

Se-aude, vuiește prin noi,

Ne cheamă-n credință

Cu blândă căință

Ne cheamă o parte din voi…

Se scutură cerul

Se frânge inelul

Ce-n strâns legământ a ținut

Pământul și tihna,

Bezna-lumina…

Fi-va, de azi, nou început.”

.

Într-un alt imn religios, Hristos a înviat!, redescoperim sintagma „litere și semne”:

„Dă-mi forța de-a ierta… Copilăria

Întoarce-o, Doamne-n gândurile mele,

Să nu mai fie ură, nici minciună!

Arată-mi, Doamne, litere și semne!”.

Interjecția Osana (Laudă, slăvire, mulțumire!), procesată adesea greșit, cu ă final, NU cu a, apare frecvent în versurile Rodicăi Nicoleta Ion, precum: „Osana Ție, Doamne! Trec suflete-gondole!” (p. 199).

Un psalm autentic întâlnim la pag. 202: Cât mă mai încerci, Doamne?!.

Reținem două versuri emblematice și autoreferențiale, din poemul Azi: „Tu, poet de iceberguri/ Și vulcanice poeme…”.

În pag. 204, poezia Re-naștere începe abrupt, dar convingător: „Mă nasc acum întâia oară” (în pofida titlului, afirmația este corectă, ci nu contradictorie, deoarece se referă la nașterea întru Credință), și se încheie cu trei strofe reconfortante:

„Plec să îmi caut întrupare

În dulce duh, cu Dumnezeu,

Căci doar în pace și credință

Voi fi același suflet, eu.

Mi-e sufletul nemărginire,

Clopot și taină… Te-am găsit,

Oh, Dumnezeu credinței mele!

De-acum sunt iarăși mântuit…

Re-naștere în trup de stele,

Cu infinitul cununat,

Sunt OM! Furtuna vieții mele

În trupuri noi m-a întrupat.”.

Prima strofă din Zidire sună așa:

„Zidită-n liniștea credinței,

Trup întru trupul lui Hristos,

Sunt parte din calvar și prețul

Durerii mele-i de prisos.”,

Iar în strofa de pe urmă, Rodica Nicoleta Ion conchide:

„Sunt candelă… Cu mir sfințește

Iertarea sufletului meu!

Întinde-ți brațul către mine,

Doamne! Nu mă lăsa la greu!”.

            Printr-un portal îmbrăcat în ramuri de finic, abia perceptibile, pătrundem în universul conturat la pag. 222, prin poema Ultima rugă:

„Din trupul salciei bătrâne

Am rupt un ram… Cu trupul său,

Frântă-n duioasă plecăciune,

Am plâns Fiul de Dumnezeu.”.

Urmărind ca antologia sa de poeme să ia calea unei gradări binevenite, volumul Rogvaiv-ul stărilor se apropie de final prin poeme din ce în ce mai bine strunite, ca tensiune lirică și expresivitate. Am în vedere: Plângere spre Dumnezeu (”Sunt o pasăre rănită/ Peste care timpul zboară.”), Crist călător, Lumina divină, Stelele plâng:

„Vin colindătorii, osana-i aduc.

În zadar sunt toate, toate-s în zadar,

Lacrimi, flori și jale, la tăcut altar.”,

 …sau poemul cu titlu interogativ Unde ești?!:

„Oh, Doamne, nu rana mă doare…

Ascunse-s în sufletul meu

Lumină, iubire, culoare,

Miraj, gând frumos, curcubeu…

Fă, Doamne, din timp, veșnicie

Și aripi de fluturi dezleagă,

Să zbor peste timpuri, să zbor,

Să zbor o viață întreagă!”.

Privind volumul Rodicăi Nicoleta Ion în ansamblul său, putem afirma – în consens cu Gotfried Benn, la care am mai făcut referire – despre care Herman Hesse susținea că „era cel mai înaintat și neînfricat în gândire”, iar Ludwig Marcuse considera că „depășea cu mult timpul său” – că:

  1. „Viața înseamnă a clădi poduri peste râuri care seacă”;
  2. „O nouă poezie înseamnă pentru autor să îmblânzească un leu, iar pentru critic – să i se uite unui leu în ochi, deși i-ar plăcea, poate, să întâlnească un măgar”.

Survolând grimasa surâzător-amară a lui Gotfried Benn, ne putem considera norocoși că noi am întâlnit, comentând recentul volum al doamnei Rodica Nicoleta Ion, un ied sau o lebădă, o  ciocârlie – săgeată de aur fierbinte – ori o egretă cu zboruri zvâcnind de Dor. NU un ditamai Leu, regele pădurii.

…Dintr-o altă perspectivă, volumul pe care îl analizăm ne induce, aproape subliminal, imboldul de a medita asupra câtorva realități esențiale:

  1. Să învățăm din pilda orbului din Ierihon, căruia Hristos i-a dăruit privirea;
  2. Liniștea rugăciunii este singura formă de dialog care îți conferă putere, din toate punctele de vedere, mai ales în condițiile în care trăim, acum, la început de secol XXI, într-un Turn Babel al științei, încătușat în Turnul bombardamentului informațional;
  3. Criza morală a omului și pericolul iminent de a ne pierde identitatea capătă dimensiuni apocaliptice, potențate de substratul agresiv al iarmarocului vorbelor în care ne scufundăm, în haznaua hulpavă a derizoriului de fiecare zi, conjugate cu estomparea până la dispariție a reperelor spirituale, culturale, educaționale, umane fundamentale, concomitent cu des-vrăjirea omului, egală cu de-sacralizarea/ secularizarea lumii;
  4. Să locuim în Taina lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, nu doar în aceea a lui Iisus, fiul omului, învățând, copăcel-copăcel, că omul nu este o fiire (ființare) spre moarte, ci o ființă întru Înviere;
  5. Să nu uităm îndemnul blând al marelui duhovnic Teofil Pârâian (de la Sâmbăta de Sus): „Roagă-te cum poți, până când te vei ruga așa cum trebuie”;
  6. nu uităm nici că părintele Ilie Cleopa (de la Sihăstria, de sub umbra Ceahlăului) ne-a dăruit o veritabilă „scară a rugăciunii”, pe care duhul unui bun rugător se poate înălța ca pe un fir nevăzut de păianjen, până ajunge să se topească în Lumină;
  7. Mihai Eminescu, jurnalistul nostru de geniu, observa că Socrate a băut cucută, dar numai Iisus Hristos s-a răstignit pentru iertarea păcatelor omului, pentru mântuirea și învierea sa în Împărăția Cerurilor.

Și, pentru că ne aflăm în preajma Sfintei sărbători a Crăciunului, să rostim, încă de pe acum, cu glas puternic, toți, la unison:

Hristos se naște. Întâmpinați-L !

Hristos se naște. Slăviți-L !”.

              DAN LUPESCU

P.S.: Lansarea cărții recenzate mai sus s-a desfășurat luni, 10 decembrie 2018, de la ora 16.30,  în sala „Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman – Dolj. Manager general: conf. univ. dr. Lucian Dindirică.

Craiova, 8-10 decembrie 2018

Arhiva

Activitate

Vizite: