Îndemn la Iubire, Credință și Speranță
Poemele din această carte semnată de doamna Silvia Bebereche dezvăluie un adevăr pe care chiar autoarea ni-l oferă cu generozitate: apa vie a existenței sale, acel spirit care-l transformă și-l conduce pe om spre o nouă și împlinită existență, este iubirea. Invitați să sorbim această apă vie și să ne abandonăm propriilor însetări, autoarea, deși ea însăși însetată de veșnicia iubirii și credinței, oferă cu mărinimie amfora plină pentru zidirea Turnului Iubirii.
” Așa că-ți voi da eu să bei – îmi spune
Acest drumeț ce nu-i din neamul meu
Și parcă mă privește-a rugăciune
Să-i dau ulciorul gol și totuși greu.
Capăt să pun iubirilor secrete
Și-acestui “du-te-vino” la fântână
I-am întins vasul și de-atunci mi-e sete
De El, izvor în cale să-mi rămână… ”
( Samariteanca )
În zidirea poetică a doamnei Silvia Bebereche nu vedem, așa cum ne îndeamnă aproape confidențial poeta, doar ” profilul cel mai însorit”, ci auzim și clocotul gândurilor transformate în întrebări fundamentale.
”Mi-ntinzi paharul gol a câta oară?
Știi că mi-e sete încă și mi-e dor
Căci n-a trecut decât un veac și-o vară
De când sorbeam din palma ta – izvor.”
( Fac un ocol )
Drumul spre propria identitate poetică este surprins cu delicatețe, dar și cu curaj, nefiindu-i teamă să se regăsească într-o măiastră pasăre pe care vânători clandestini și-ar dori-o drept suprem trofeu arborat în mângâierea unui glonț de destin.
” Eu nu mă-nalț ca vulturul cel falnic,
Nu tulbur cerul florilor din vale
Nici n-amăgesc copaci cu zbor șăgalnic,
Cânt, însă, mult prea lesne, osanale.
Și nu în glasul meu e disonanța
Ce-ar scrijeli-n auz a neiubire
Ci-n veacul răgușit unde nuanța
Se-ntoarce din oglindă în privire.
În zbor sinucigaș înspre niciunde
Când, venerându-i, mă-nfrățesc cu norii
Sunt pasărea ce-n rana ei se-ascunde
Și își iubește, totuși, vânătorii. ”
( Pasărea )
În poemele din această carte se justifică iubiri, se renunță la iubiri, se iubește cu patimă și se așteaptă iubiri ce nu mai sosesc, iubiri în care, dacă ar fi posibil, ne-am implica și le-am găsi o rezolvare fericită, posibilitate pe care poeta nu ne-o interzice, dar nici nu credem că ne-ar permite-o:
” La capăt de poveste, ca-ntr-o gară
Cu șine de netreceri ruginite
Eu flutur încă mâna într-o doară
Spre trenuri neplecate, nesosite.”
( Terminus )
Simți în versurile Silviei Bebereche cum linia vieții i se prelinge din palmă în fluvii năvalnice, iar stelele i se așează în nopți astrale pe frunte, salvându-și iubirile, speranța și credința în poeme de o tulburătoare frumusețe. Fără să abandoneze vreo clipă speranța în iubirea deplină, cu o stea călăuzitoare drept far luminos, poeta se lasă purtată de noroc la Balul Învierii fiind convinsă, dar având neliniști firești în a mai nădăjdui , că ea va fi aleasa acelui Prince Charmant așteptat în sufletul fiecărei femei.
” Când orologiul bate al său ultim cântat
Eu plec, Cenușăreasă umilă și grăbită.
Fragil pantof de sticlă etern desperecheat
Fierbinte strâng la pieptu-mi uimirea ta șoptită.”
( Balul Cenușăresei )
Așa cum femeia samariteancă a mers la fântâna lui Iacov să ia apă, fără să-și închipuie că acolo îl va întâlni pe Mesia, nici Silvia Bebereche nu și-a programat întâlnirea cu poezia. Poezia există în ea revărsându-se ca adevărate cruciade ale Iubirii, ale unor războaie galactice cu patimile din noi, dar cu credință în frumoasa și miraculoasa neliniște a dragostei și cu tot ce înseamnă destin.
Ion BĂDOI
București, 02 Mai 2013
Samariteanca
În miezul setei am ieșit din mine
Voalată în arșiță și țărână
Să mă ascund privirilor străine
În drumul meu furiș către fântână.
Să nu mă vadă, cumpănă-aplecată
Cum scot iubiri sălcii cu mâini grăbite
Din puțul care n-a fost niciodată
Leac rănii mele netămăduite.
Lângă fântână, ostenit de cale
Străinu-acesta calm mă indispune
Când, întorcându-se spre mine-agale
Îmi cere apă…”Dă-mi să beau”, îmi spune….
Să-ți dau să bei??? dar MIE mi-este sete
Și mă golesc de fiecare dată
Când las iluzii calde să se-mbete
În trupul meu de amforă crăpată!
Atunci necunoscutul se apleacă
Și scrie în țărâna spulberată
Că, numărând arginți, am fost săracă,
Cum ești când numeri cinci iubiri deodată.
Că amfora mi-a coborât în unde
Cu false clipociri de veșnicie
Și lanțul a ‘nălțat-o spre nici unde
Ca să recadă, goală și pustie.
Așa că-ți voi da eu să bei – îmi spune
Acest drumeț ce nu-i din neamul meu
Și parcă mă privește-a rugăciune
Să-i dau ulciorul gol și totuși greu.
Capăt să pun iubirilor secrete
Și-acestui “du-te-vino” la fântână
I-am întins vasul și de-atunci mi-e sete
De El, izvor în cale să-mi rămână…
Balul Cenușăresei
lui Rareș
Soseşte iar dorinţa-mbrăcată în livrea
La Balul Învierii pompos să mă invite
Îmbrac din nou speranţa şi-mi pun în păr o stea
Să fie luminare simţirii rătăcite.
Dansez sub candelabre țesute din priviri
Ce-mi plouă peste umeri o ceară lunecoasă
Si-mi ard ale ținutei de seară dezgoliri-
Tribut deșertăciunii de a mă ști frumoasă.
Îmi este sala plină, pustiu incandescent,
Unde se-aude focul ce mistuie văzduhul
Și bate miezul vieții ca un avertisment
Să se-mbulzească-afară și sufletul și duhul.
De dincolo de larmă parcă ghicesc un cânt,
Ce-și face loc cu teamă precum o pipăire.
Ca primul fulg al iernii purtat suav de vânt
Pe-obraz mi se prelinge prea dulcea ta uimire.
Să nu-mi străbată fardul, să nu mă poți găsi,
O-nlătur cu blândețe cum lacrima aș șterge
Căci s-a lăsat târziul de-a mai nădăjdui
Că visul înspre mine mai poate să alerge.
Când orologiul bate al sau ultim cântat
Eu plec, Cenușăreasă umilă și grăbită.
Fragil pantof de sticlă etern desperecheat
Fierbinte strâng la pieptu-mi uimirea ta șoptită.
De parcă te-aș iubi
Mi-e dor, mă iartă, neiubitul meu
Căci mă întreb de ce mi-e dor de tine
Fiindcă-am uitat culorile-ți puține
Pe pânza toamnei, palid curcubeu.
Nu-mi amintesc nici palma ta prelinsă
Pe umărul meu ars de așteptări
Când rătăceai pe falsele cărări
Către dorința-mi încă neaprinsă.
Totuși mi-e bine să-ți aduc omagiu
Chiar dacă uit de ochii tăi adânci
În care suferisem naufragiu
După izbiri în neiubiri și stânci.
Căci până când, întreg, vei deveni
Plutire în neant, ca o părere
Mi-e încă dor de tine-ntru tăcere,
Atât de dor de parcă te-aș iubi.