Categorized | Timp liber

Îndemn la Iubire, Credință și Speranță

Posted on 04 October 2013

                                  Îndemn la Iubire, Credință și Speranță

          Poemele din această carte semnată de doamna Silvia Bebereche dezvăluie un adevăr pe care chiar autoarea ni-l oferă cu generozitate:  apa vie a existenței sale, acel spirit care-l transformă și-l conduce pe om spre o nouă și împlinită existență, este iubirea. Invitați să sorbim această apă vie și să ne abandonăm propriilor însetări, autoarea, deși ea însăși însetată de veșnicia iubirii și credinței, oferă cu mărinimie amfora plină pentru zidirea Turnului Iubirii.

            ”  Așa că-ți voi da eu să bei – îmi spune

                Acest drumeț ce nu-i din neamul meu

                Și parcă mă privește-a rugăciune

                Să-i dau ulciorul gol și totuși greu.

                Capăt să pun iubirilor secrete

                Și-acestui “du-te-vino” la fântână

                I-am întins vasul și de-atunci mi-e sete

                De El, izvor în cale să-mi rămână… ”

                                                 ( Samariteanca )

 

          În zidirea poetică a doamnei Silvia Bebereche nu vedem, așa cum ne îndeamnă aproape confidențial poeta, doar ” profilul cel mai însorit”, ci auzim și clocotul gândurilor transformate în întrebări fundamentale.

                     ”Mi-ntinzi paharul gol a câta oară?
Știi că mi-e sete încă și mi-e dor

                       Căci n-a trecut decât un veac și-o vară

                       De când sorbeam din palma ta – izvor.”

                                                             ( Fac un ocol )

          Drumul spre propria identitate poetică este surprins cu delicatețe, dar și cu curaj, nefiindu-i teamă să se regăsească într-o măiastră pasăre pe care vânători clandestini și-ar dori-o drept suprem trofeu arborat în mângâierea unui glonț de destin.

                   ” Eu nu mă-nalț ca vulturul cel falnic,

                      Nu tulbur cerul florilor din vale

                      Nici n-amăgesc copaci cu zbor șăgalnic,

                      Cânt, însă, mult prea lesne, osanale.

                      Și nu în glasul meu e disonanța

                      Ce-ar scrijeli-n auz a neiubire

                      Ci-n veacul răgușit unde nuanța

                      Se-ntoarce din oglindă în privire.

                      În zbor sinucigaș înspre niciunde

                      Când, venerându-i, mă-nfrățesc cu norii

                      Sunt pasărea ce-n rana ei se-ascunde

                      Și își iubește, totuși, vânătorii. ”

                                                               ( Pasărea )

          În poemele din această  carte se justifică iubiri, se renunță la iubiri, se iubește cu patimă și se așteaptă iubiri ce nu mai sosesc, iubiri în care, dacă ar fi posibil, ne-am implica și le-am găsi o rezolvare fericită, posibilitate pe care poeta nu ne-o interzice, dar nici nu credem că ne-ar permite-o:

                    ” La capăt de poveste, ca-ntr-o gară

                       Cu șine de netreceri ruginite

                       Eu flutur încă mâna într-o doară

                       Spre trenuri neplecate, nesosite.”

                                                          ( Terminus )

        Simți în versurile Silviei Bebereche cum linia vieții i se prelinge din palmă în fluvii năvalnice, iar stelele i se așează în nopți astrale pe frunte, salvându-și iubirile, speranța și credința în poeme de o tulburătoare frumusețe. Fără să abandoneze vreo clipă speranța în iubirea deplină, cu o stea călăuzitoare drept far luminos, poeta se lasă purtată de noroc la Balul Învierii fiind convinsă, dar având neliniști firești în a mai nădăjdui , că ea va fi aleasa acelui Prince Charmant așteptat în sufletul fiecărei femei.

          ” Când orologiul bate al său ultim cântat

             Eu plec, Cenușăreasă umilă și grăbită.

             Fragil pantof de sticlă etern desperecheat

             Fierbinte strâng la pieptu-mi uimirea ta  șoptită.”

                                                        ( Balul Cenușăresei )

           Așa cum femeia samariteancă a mers la fântâna lui Iacov să ia apă, fără să-și închipuie că acolo îl va întâlni pe Mesia, nici Silvia Bebereche nu și-a programat întâlnirea cu poezia. Poezia există în ea revărsându-se ca adevărate cruciade ale Iubirii, ale unor războaie galactice cu patimile din noi, dar cu credință în frumoasa și miraculoasa neliniște a dragostei și cu tot ce înseamnă destin.

                                                                                  Ion BĂDOI

                                                                             București, 02 Mai 2013

 

 

 

 

Samariteanca

 În miezul setei am ieșit din mine

 Voalată în arșiță și țărână

 Să mă ascund privirilor străine

 În drumul meu furiș către fântână.

 Să nu mă vadă, cumpănă-aplecată

 Cum scot iubiri sălcii cu mâini grăbite

 Din puțul care n-a fost niciodată

 Leac rănii mele netămăduite.

 Lângă  fântână, ostenit de cale

 Străinu-acesta calm mă indispune

 Când, întorcându-se spre mine-agale

 Îmi cere apă…”Dă-mi să beau”, îmi spune….

 Să-ți dau să bei??? dar MIE mi-este sete

 Și mă golesc de fiecare dată

 Când las iluzii calde să se-mbete

 În trupul meu de amforă crăpată!

 Atunci necunoscutul se apleacă

 Și scrie în țărâna spulberată

 Că, numărând arginți, am fost săracă,

 Cum ești când numeri cinci iubiri deodată.

 Că amfora mi-a coborât în unde

 Cu false clipociri de veșnicie

 Și lanțul a ‘nălțat-o spre nici unde

 Ca să recadă, goală și pustie.

 Așa că-ți voi da eu să bei – îmi spune

 Acest drumeț ce nu-i din neamul meu

 Și parcă mă privește-a rugăciune

 Să-i dau ulciorul gol și totuși greu.

 Capăt să pun iubirilor secrete

 Și-acestui “du-te-vino” la fântână

 I-am întins vasul și de-atunci mi-e sete

 De El, izvor în cale să-mi rămână…

 

 

 

 

Balul Cenușăresei

 

 

 

                                      lui Rareș

 

 

 Soseşte iar dorinţa-mbrăcată în livrea

 La Balul Învierii pompos să mă invite

 Îmbrac din nou speranţa şi-mi pun în păr o stea

 Să fie luminare simţirii rătăcite.

 Dansez sub candelabre țesute din priviri

 Ce-mi plouă peste umeri o ceară lunecoasă

 Si-mi ard ale ținutei de seară dezgoliri-

 Tribut deșertăciunii de a mă ști frumoasă.

 Îmi este sala plină, pustiu incandescent,

 Unde se-aude focul ce mistuie văzduhul

 Și bate miezul vieții ca un avertisment

 Să se-mbulzească-afară și sufletul și duhul.

 De dincolo de larmă  parcă ghicesc un cânt,

 Ce-și  face loc cu teamă precum o pipăire.

 Ca primul  fulg  al iernii purtat  suav de vânt

 Pe-obraz mi se prelinge prea dulcea ta uimire.

 Să nu-mi străbată fardul, să nu mă poți găsi,

 O-nlătur cu blândețe cum lacrima aș șterge

 Căci s-a lăsat târziul de-a mai  nădăjdui

 Că visul înspre mine mai poate  să alerge.

 Când orologiul bate al sau ultim cântat

 Eu plec, Cenușăreasă umilă și grăbită.

 Fragil pantof de sticlă etern desperecheat

 Fierbinte strâng la pieptu-mi uimirea ta șoptită.

 

 

 

De parcă te-aș iubi

 Mi-e dor, mă iartă, neiubitul meu

 Căci mă întreb de ce mi-e dor de tine

 Fiindcă-am uitat culorile-ți puține

 Pe pânza toamnei, palid curcubeu.

 Nu-mi amintesc nici palma ta prelinsă

 Pe umărul meu ars de așteptări

 Când rătăceai pe falsele cărări

 Către dorința-mi încă neaprinsă.

 Totuși mi-e bine să-ți aduc omagiu

 Chiar dacă uit de ochii tăi adânci

 În care suferisem naufragiu

 După izbiri în neiubiri și stânci.

 Căci până când, întreg, vei deveni

 Plutire în neant, ca o părere

 Mi-e încă dor de tine-ntru tăcere,

 Atât de dor de parcă te-aș iubi.

 

 

 



 

Arhiva

Activitate

Vizite: