Categorized | Limba română

Florea Burtan, poetul metaforelor surprinzătoare

Posted on 19 October 2013

                 Florea Burtan, poetul metaforelor surprinzătoare

 

  “Florea  Burtan scrie fără teamă de sunetul și imaginea tradiționaliste, de bătaia versului în metrul clasic aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu.”

 (Horia Gârbea)

 

”Poetul Florea Burtan are ceva de spus, într-o tonalitate elegiacă, reușită datorită  talentului înnăscut, și în forma clasică a versului, care presupune disciplină, rigurozitate, respect pentru elevația  cuvântului destinat unui  receptor setos de cultură  autentică.”

(Corneliu Vasile)

 

”Poet născut şi nu făcut, Florea Burtan a ştiut şi ştie să-i dea poeziei ce a fost al ei dintotdeauna: metaforă, dar şi cursivitate, ritm, dar şi muzicalitate. De aceea nu-mi amintesc să-i fi citit vreun text fără ritm şi rimă, fără o idee ori un sentiment trăit cu plenitudine şi comunicat lectorului prin cele mai adecvate mijloace. Se-nţelege că oricât ar fi el de ahtiat după formele moderne ale liricii, cel care ia în mână o carte de poeme semnate de acest autor nu poate rămâne insensibil la lumea aflată între coperţi, la universul poetic adică.”

( Florentin Popescu)

 

”Noua stare a poeziei lui Florea Burtan este dată de accentele grave, de imagistica tot mai întunecată, de recrudescenţa limbajului uzitat  ori de spectacolul terifiant în care se înscrie însăşi existenţa poetului.  Altădată esenian şi villonesc, Florea Burtan ilustrează, astăzi, cu aceeaşi forţă metaforică, filonul bacovian-poesc, vocea sa afirmându-se în orchestraţia atât de complexă a valorilor Teleormanului, care i-a dat literaturii noastre nu numai pe cronicarii munteni, dar şi pe Gala Galcation, Marin Preda şi Zaharia Stancu, pe Al. Depărăţeanu sau Dimitrie Stelaru, spre a menţiona doar câteva dintre „frontierele“ sale.”

( Florea Miu)

 

 ”La Florea Burtan poezia nu se combină cu niciun alt gen. Consecvent, prin excelenţă liric, poetul refuză orice alunecare în narativitate, monolog dramatic, fromulări eseistice. La fel, prozodia clasică nu se lasă niciodată deludată de versul liber. Florea Burtan mizează decis pe abilitatea sa de a diversifica, fără ca sunetul rimei şi cadenţa precisă a accentelor să deranjeze lectorul prin sunete forţate. Autorul rimează cuvintele firesc, muzica rămîne întotdeauna în fundalul expresivităţii sintagmelor. „Elegiile din cătun” sînt în majoritate pasteluri hibernale, cu o discretă nuanţă elegiatică şi o propensiune încă şi mai estompată spre erotic. Iarna, frigul, zăpada, gheaţa, mărcile permanente ale anotimpului evocat în volum, îşi găsesc echilibrare în cuvinte în care interioritatea poetului se dezvăluie caldă, fierbinte chiar, contrastînd cu decorul. Florea Burtan este un poet care se ia în serios şi îşi stăpîneşte arta cu autoritate. Melancolia bacoviană a iernii „fără culoare” transpare în strofe convingătoare şi emoţionante.”

(Horia Gârbea)

 

„Poezia lui Florea Burtan izbuteste să convingă prin conciziune ca si prin muzicalitate – în plus, prin unitatea sistemului imagistic”.

(Mircea Ciobanu)

 

 

 

 

   Crapă somnul în grinzi

 

Se așterne de iarnă, crapă somnul în grinzi,

Vântul cioplește statui, cu palmele goale,

Rănile stau la taifas cu cei suferinzi,

Singurătatea duce în brațe o vale.

 

E vremea, iubito, să vii și să-mi spui

O vorbă măcar, un început de poveste,

În odaie miroase a târziu și-a gutui,

A lumină puțină nădușind în ferestre.

 

Am, cu mine, un sentiment de demult,

Stă, resemnat, prin diafane unghere,

Îmi mângâie sufletul și aștept, și ascult

Cum întemeiază o arsuzitoare tăcere.

 

Întunericul și-a pus obosite veșminte,

Are tălpile arse și oase de fum,

Rănile stau la taifas cu nerostite cuvinte,

Depărtarea ține la subțioară un drum.

 

 

         Un semn

 

Visul meu tânăr întocmește o femeie frumoasă,

O ia de mână și o îmbie, în casă,

Îi descant pletele, îndelung și duios,

Îi trece trupul printr-un crâng luminous.

 

O așterne pe zăpadă fierbinte, de crin,

Să se umple cu partea mea de senin,

O provoacă să ardă, ca un arbore sfânt,

Bolnav de miresme, dezlegat de pământ.

 

Către ziuă, un înger va veni să îi dea

Puțină moarte, din chiar inima mea,

Un semn de plecare, pe un drum de prisos,

Un semn că și moartea are chipul frumos.

 

 

Doar amurgul

 

Mi-a bătut, la fereastră, un înger bătrân,

Și-a rostogolit rănile și a plecat;

De atunci, primăvara n-a mai revenit în cătun,

Insomniile n-au mai ieșit la prădat.

 

Îi zăresc urmele, mohorâte și reci,

Îi zăresc aripile plictisite de viață;

Acum, doar tu, iubito, ai putea să treci,

Să mă speli de tristețe, pe față.

 

Ninsoarea își face de cap, prin cătun,

Cărările umblă cu singurătatea în spate,

În această odaie, doar amurgul e bun

De aprins din lemne îngândurate.

 

 

Jefuit de cuvinte

 

Pe unde întârzii, iubito, s-a făcut seară,

Cătunul a îmbrăcat veșminte străine,

Mângâierile tale au privirile triste,

De un veac n-au mai dat pe la mine.

 

Cineva îmi spune că nu ești plecată,

Și îmi bate în sânge cuie de-argint,

Mă înec în oglinzi, nu mai am putere

Să ies, biruitor, din acest labirint.

 

Zăpada aceasta e nefiresc de fierbinte,

Poștașul își trimite sieși scrisori,

Poemul acesta se lasă jefuit de cuvinte,

Eu continui să reconstitui chipul unei erori.

 

 

Labirint

 

Unde suntem, nu ne aude nimeni?

Ce labirint s-a prăbușit în noi?

Umblăm, ca orbii, ne lovim de aer

Și facem numai pasul înapoi.

 

Ni s-au tocit veșmintele și umbra

Și oasele ni s-au împuținat,

Umblăm, năuci, prin ape de-ntuneric,

Pe umeri cu un cer înstrăinat.

 

De vom ajunge, unde vom ajunge?

Drumul acesta duce nicăieri,

În urma noastră se zăresc, trufașe,

Cete însângerate, de hingheri.

 

Nu mai avem nici apă, nici merinde,

Ne vom topi, cu toții, pe picioare,

Unde suntem? Nu ne aude nimeni?

Trădarea ne e singura salvare.

 

 

Alergând pe sub ape

 

M-am visat alergând pe sub ape,

Era o nesfârșire de cer asfințit,

Îmi obosise sângele, mă durea sufletul

Și sete mi-era de un crâng înflorit.

 

Uitasem de mult gustul țărânii,

Parcă aveam aripi străvezii, de ceară,

De jur împrejur – văzduh înecat

Și păsări zvâcnind, pentru ultima oară.

 

Totul se petrecea într-o lungă tăcere,

Orbisem, coborând în adânc,

Cineva m-a ademenit cu lapte și miere,

Dar n-am putut decât trupul meu să-l mănânc.

 

 

 

 

 

 

 

Arhiva

Activitate

Vizite: