Sorin Arbănaş – un Icar al dimineţilor iscoditoare
Cerul
E atât de aproape cerul,
Încât nu-l mai pot atinge;
E atât de senin,
Încât nu-l mai pot vedea;
E atât de adânc cerul,
Încât nu mai pot înţelege lumea.
Ninsoarea
Ninge iarăşi, iubito, şi fulgii sunt
lacrimile îngerilor trişti
alungaţi de păcate.
E vifor afară, înăuntru tăcere,
tăciunii clipesc obosiţi
cu pleoapele grele de scrum
şi trunchiul scânceşte-n răstimpuri
ca pruncul părăsit de pădure.
Îngheaţă privirile noastre pe geam
suflarea nordului îndepărtat
şi dincolo se întrupează
fantasmele întunericului.
Să mă ierţi pentru această ninsoare…
Agora
Agora e goală.
Prietenii şi cei care mi-au fost împotrivă,
Negustorii, nepăsătorii şi laşii au plecat
Zoriţi de timp sau de vremuri.
Unora, le simt urma fierbinte
În lespedea pe care calc, nehotărât.
Totuşi, se aud voci cunoscute
În preajmă cuvintele sunt pescăruşi
Care agonizează în zbor
Cu aripile sângerate de amurg.
Lumina îmbătrâneşte pe ziduri,
Şi ridurile lor hrănesc iedera amintirilor.
În mijlocul pieţei cineva a lăsat o clepsidră.
Icar
Cu gândul la av. Al. Şerbănescu
Ca braţele mamei te poartă
aripile păsării nemaivăzută.
Eşti pruncul visării
dincolo de zare
unde îngeri asemenea ţie
înfruntă zborul nemărginit.
Când în spate, duşmanii
privesc prin ochiul spart al armei,
veste cernită trimit iar,
clipa îşi cască orbita
şi cerul se face pământ,
pământul devine fluid, în jur
flăcări mistuie şi umbrele firii –
curcubeul este doar roşu.
Tu zbori mai departe, în urmă
rămân aripi sădite în glie.
Din ele vor naşte alte păsări.
Visul
– „Alege-ţi un vis frumos”
copil fiind eram îndemnat
înainte ca somnul să-mi fure joaca
şi eu, nesăbuitul,
pe toate le-am ales,
pe toate le-am visat,
de parcă eram singurul
pe lume nesăturat.
Se făcea că…
şi niciodată nu se mai făcea
din visul visat.
Undeva, s-ar putea să mai fie
în zarea penumbră,
pe drum neumblat,
în castel crenelat,
în tainiţa scundă
un broscoi aşteptând
sărutul prinţesei.
La urma urmei,
la ce mi-ar mai folosi un vis?
Rugă
În fiecare seară, în faţa ta
în genunchi mă aşez.
Făptură de gând
cu braţe de dor te cuprind
şi în unda părului tău
încerc să mă alin,
până când ostenit
de atâta lumină
pleoapa încet o cobor.
E un zbor născut dintr-un vis
mai presus decât este o culme
mai adânc decât e un abis.
În fiecare seară, icoană
o minune aştept.
