A noua carte a poetei şi prozatoarei Victoriţa Duţu a apărut la prestigioasa editură Beta şi se intitulează „ILINCA”.
Dornică de dialog şi de furtuni astrale, aflată într-o permanentă căutare de sensuri şi răspunsuri depline, Victoriţa Duţu se lansează şi în proza scurtă, condensând realitatea la perfecţiunea unui cerc, unui banal sărut, unei amintiri cu ireale sensuri. Ilinca nu iartă, nu se împacă cu jumătăţile de răspuns, împinge dogoarea iubirii la temperaturi solare, îţi lasă sufletul biciuit de nemărginirea iubirii divine şi se dăruie năvalnic într-o tulburătoare chemare a răspunsului fără răspuns.
Ion BĂDOI
IMAGINEA A DOUA
Rămân răvăşită în drum, având în memorie primul lui gest,
al zâmbetului, al strângerii de mână, al sărutului pe obraz, acea
căldură a respiraţiei şi a mâinii care mi-a strâns mâna, într-un
gest prietenesc, şi cad în stare de vis, pentru că nu pot suferi o
asemenea stare de fapt a realităţii. Privirea aceea demonică pe
care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie
privirea , până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald
pe care stau. Totul merge până la mutilare, până la
anihilare. Şi conştiinţa mea, ca să poată accepta asemenea
realitate, exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată
hiperbolic.
El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop,
cu o lumină roşie care mă anihileazã, nu mai pot gândi. Pe jos
numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi
din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura.
Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc,
iar el dispare ca şi când niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în
mine parcă veşnic.
Am rămas pierdută în nisip, dar am încercat să scriu cu
degetul pe nisip, desenam în cercuri, asemeni privirii mele care
se învârtea în gol, asemeni gândurilor mele care se învârteau
într-un cerc haotic. Nu mă puteam scula de jos, deliram.
Trăiam acest gest care este unul al urii, o muţenie a cuvântului
meu lăuntric, iar o trecere atât de bruscă de la bine la rău, nu
poate fi decât ceva demonic.
Tot ce atinge el cu privirile sale murdăreşte, distruge,
tocmai pentru că gesturile lui, gâdurile lui sunt demonice.
Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, când mă ridic de
jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a
schimbat. Totul este la fel. Dar eu, în conştiinţa mea, sunt alta,
parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii.
Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sunt
aceeaşi, mâncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi
nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi
pe jos. Eu sunt flămândă şi am în mine
culoarea urii.
Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!
