30.7 C
Roșiorii de Vede
sâmbătă, iunie 22, 2024

Ilinca

A noua carte a poetei şi prozatoarei Victoriţa Duţu a apărut la prestigioasa editură Beta şi se intitulează „ILINCA”.

Dornică de dialog şi de furtuni astrale, aflată într-o permanentă căutare de sensuri şi răspunsuri depline, Victoriţa Duţu se lansează şi în proza scurtă, condensând realitatea la perfecţiunea unui cerc, unui banal sărut, unei amintiri cu ireale sensuri. Ilinca nu iartă, nu se împacă cu jumătăţile de răspuns, împinge dogoarea iubirii la temperaturi solare, îţi lasă sufletul biciuit de nemărginirea iubirii divine şi se dăruie năvalnic într-o tulburătoare chemare a răspunsului fără răspuns.

Ion BĂDOI

victorita-dutu-ilinca

IMAGINEA A DOUA

Rămân răvăşită în drum, având în memorie primul lui gest,

al zâmbetului, al strângerii de mână, al sărutului pe obraz, acea

căldură a respiraţiei şi a mâinii care mi-a strâns mâna, într-un

gest prietenesc, şi cad în stare de vis, pentru că nu pot suferi o

asemenea stare de fapt a realităţii. Privirea aceea demonică pe

care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie

privirea , până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald

pe care  stau. Totul merge până la mutilare, până la

anihilare. Şi conştiinţa mea, ca să poată accepta asemenea

realitate, exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată

hiperbolic.

El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop,

cu o lumină roşie care mă anihileazã, nu mai pot gândi. Pe jos

numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi

din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura.

Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc,

iar el dispare ca şi când niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în

mine parcă veşnic.

Am rămas pierdută în nisip, dar am încercat să scriu cu

degetul pe nisip, desenam în cercuri, asemeni privirii mele care

se învârtea în gol, asemeni gândurilor mele care se învârteau

într-un cerc haotic. Nu mă puteam scula de jos, deliram.

Trăiam acest gest care este unul al urii, o muţenie a cuvântului

meu lăuntric, iar o trecere atât de bruscă de la bine la rău, nu

poate fi decât ceva demonic.

Tot ce atinge el cu privirile sale murdăreşte, distruge,

tocmai pentru că gesturile lui, gâdurile lui sunt demonice.

Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, când mă ridic de

jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a

schimbat. Totul este la fel. Dar eu, în conştiinţa mea, sunt alta,

parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii.

Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sunt

aceeaşi, mâncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi

nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi

pe jos. Eu sunt flămândă şi am în mine

culoarea urii.

Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!

victorita-dutu-1

Articole Conexe

Ultimele Articole