DECLARAŢIE POLITICĂ
„Soluţia canadiană” sau monologul lui Constantin Tănase?
În preambulul Declaraţiei politice din 13 iunie intitulată „De ce votez împotriva moţiunii”, în puţine cuvinte am amintit de reformele adoptate în Polonia la mijlocul anilor ’90 de către Lesnek Balcerowicz. În ciuda nemulţumirilor şi protestelor polonezilor, prin acceptul aproape unanim al clasei politice, aceste reforme au fost implementate integral pe parcursul a două guvernări. Acesta este „secretul” care a făcut ca, astăzi, Polonia aproape să nu fie afectată de criză, iar cei care au impus dureroasele reforme să devină după 15 ani, din cei mai huliţi, cei mai respectaţi polonezi.
Recent, oraşele canadiene Hunstville şi Toronto au găzduit două summit-uri importante, G8 şi G20. După ce iniţial s-au contrat în privinţa modalităţii optime de consolidare a creşterii economice, în final, liderii principalelor economii ale lumii au convenit că, înainte de toate, orice program anticriză trebuie să înceapă cu reducerea deficitelelor bugetare, obligatoriu de realizat până în 2013. (De notat şi un amănunt de culise. Invitându-l pe premierul britanic D.Cameron la bordul elicopterului prezidenţial, în drum de la Summit-ul G8 spre G20, B.Obama a încercat să-l convingă să tempereze măsurile de austeritate pe care Londra tocmai le-a anunţat. Britanicul a respins sugestia subliniind că este vital pentru ţările cu un deficit bugetar mare să adopte astfel de măsuri drastice pentru a inspira încredere şi a intra pe un curs economic ascendent!!!)
Relatările mass-media despre aceste summit-uri mi-au amintit că la începutul anilor ’90, Canada a traversat o criză financiară majoră, cu un deficit bugetar de 9% din PIB şi cu perspective negre asupra economiei. Soluţia a fost una de „dreapta”: în patru ani, 1992-1996, premierul Jean Chrétien a transformat acest deficit uriaş în creştere economică! Iar în istoria economiei moderne s-a studiat şi se studiază încă „soluţia canadiană”. Conştient că eficientizarea economiilor şi îngheţarea sau chiar reducerea salariilor şi pensiilor sunt necesare, dar nu şi suficiente, Chrétien a dispus ca TOATE cheltuielile guvernului să fie reduse. Iar reducerile au fost drastice: bugetul de cercetare a fost înjumătăţit, subvenţiile pentru agricultură, sănătate şi educaţie au fost reduse cu peste 20%, la fel şi ajutoarele sociale, cele pentru străinătate sau subvenţiile pentru transport, etc. Costurile sociale nu au fost deloc mici. Peste 100.000 de angajaţi din sectorul public – asistenţi medicali, profesori, funcţionari, etc. – au devenit şomeri. Rezultatul a fost însă spectaculos: de la un deficit de 9%, economia Canadei a intrat pe creştere economică în timp record. La 15 ani de la acea perioadă de austeritate, canadienii sunt convinşi că succesul s-a datorat profunzimii, rapidităţii şi fermităţii cu care guvernul de dreapta al premierului Chrétien a operat restructurările bugetare, în ciuda refuzului categoric şi major al populaţiei de la acel moment. Astăzi canadienii vorbesc cu mândrie despre „Soluţia canadiană”, după ce atunci, în 1992, au denumit-o cu ură, „măcelul bugetar”.
România traversează şi ea astăzi o criză severă. Spre deosebire de Polonia şi Canada, la noi politicienii din opoziţie, sindicatele, ONG-urile politice şi o bună parte a mass-media s-au transformat cu toţii în „vedete”, adevăraţi interpreţi ai ariei „Prohodul României”. Deşi ştiu bine că nu sunt alte soluţii serioase pentru ieşirea din criză, continuă să se afunde în mocirla populismului
sperând la un câştig uşor. Opoziţia a avut şi are dreptate doar atunci când susţine că guvernul trebuia ca odată cu anunţarea măsurilor de reformă să anunţe că a luat o serie de măsuri privind reducerea drastică a cheltuielilor ne-esenţiale, cum ar fi: desfiinţarea cabinetelor demnitarilor, reducerea numărului de ministere şi agenţii, reducerea numărului de secretari de stat, de subprefecţi, de viceprimari, de adjuncţi în deconcentrate, reducerea severă a personalului bugetar din aparatul central şi local, etc. Desigur că efectele adoptării acestor măsuri nu ar fi putut conduce la anularea reducerii salariilor şi a creşterii TVA, dar ar fi avut darul să-i convingă pe cei afectaţi că solidaritatea este deja un fapt, nu doar un enunţ. Adoptarea lor abia acum este binevenită, dar nu va mai avea acelaşi efect.
Reacţia cetăţenilor români este una firească, normală într-o astfel de situaţie, şi aproape identică cu cea a polonezilor sau a canadienilor din anii ’90. În schimb, o parte dintre politicieni, politrucii şi politicianiştii se comportă execrabil. După ce ani de zile, toţi au contribuit la creşterea exagerată şi total nejustificată a cheltuielilor bugetare, astăzi, parte din ei se fac că „nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut”, ba, mai mult, orchestrează fel de fel de vendete, trag sfori şi mint fără ruşine. Exact ca în monologul marelui Constantin Tănase:
„Totul este ca-nainte, / De belele n-am trecut,/ Se trag sforile, se minte,/ şi cu asta ce-am făcut?// Se urzesc pe-ascuns vendete,/ Cum nicicând nu s-au văzut,/ ţara-i plină de „vedete”/ şi cu asta ce-am făcut?// Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!/ E sloganul cunoscut;/ Se bat „cei de azi ” cu „foştii”/ şi cu asta ce-am făcut?/
Ne place sau nu, adesea suntem nevoiţi să recunoaştem că, de-a lungul istoriei, toate pierderile noastre s-au datorat propriului comportament care, mai degrabă a fost precum cel din monologul lui Tănase şi mult mai puţin ca al canadienilor sau polonezilor, să zicem. Măcar de acum înainte să alegem comportamentul care va avantaja şi ţara, nu doar pe unii dintre noi..
Alexandru MOCANU
Senator PDL de Teleorman
PS. Pentru cei mai tineri, Constantin Tănase n-a fost doar un artist excepţional, dar şi un mare patriot. În ’45, la 65 de ani, când eram practic sub ocupaţia sovieticilor, a satirizat fărădelegile acestora, între care obsesia lor pentru ceasuri, spunând pe scenă: „Rău era cu „der” şi „das” / Da-i mai rău cu „davai ceas” / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moşie / Haraşo tovărăşie!” Imediat a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a cerut să scoată monologul. La spectacolul următor a urcat pe scenă într-un pardesiu imens ale cărui mâneci erau acoperite, de sus până jos, cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic, deşi maestrul n-a scos o vorbă. Apoi, tot în tăcere, s-a descheiat la pardesiu scoţând la iveală un ceas cu pendulă. După hohotele de râs ale asistenţei, Tănase a spart tăcerea ce se aşternuse din nou, spunând doar atât: „El tic, eu tac, el tic, eu tac!” Două zile mai târziu, marele actor a murit.
04.07.2010