28.2 C
Roșiorii de Vede
luni, aprilie 15, 2024

SCRISORI IMAGINARE CĂTRE UN PRIETEN ÎNDEPĂRTAT

SCRISORI IMAGINARE CĂTRE UN PRIETEN ÎNDEPĂRTAT

 

•I.                    

                                             DESPRE ZĂDĂRNICIE

 

 

            Să nu crezi, dragul meu prieten, că mesajele, insistenţele tale de a mă scoate din letargia civică în care îţi părea că m-am cufundat, m-au lăsat vreodată indiferentă. Nicidecum. Am consonat la tot ce mi-ai spus sau mi-ai scris. Sunt acelaşi observator glacial şi afectuos, obiectiv şi subiectiv, empatic sau electiv al spectacolului lumii în care Dumnezeu ne-a ales să trăim. Am aceeaşi încrâncenare şi aceeaşi încredere dintotdeauna în cuvântul ca Logos, acel cuvânt care întemeiază, care construieşte. Ţi se va părea, desigur, paradoxal să spun şi să susţin  acestea şi, totodată, să par că mă retrag din arenă. Ca-n vorbele poetului: Pari când a fi, pari când că nu mai eşti…

            Lumea în care trăim poate fi imaginată nu numai ca o scenă pe care fiecare îşi joacă rolul dat de destin – un rol important sau mai puţin important, principal, secundar sau episodic. Cred că lumea aceasta poate fi imaginată şi ca o arenă de luptă în care organizatorii spectacolului aruncă leii dezlănţuiţi pentru toţi gladiatorii vieţii. Intrarea în această arenă este, nu crezi?, o sinucidere curată… Şi ce om normal îşi poate oferi acest dar?! Există reguli ale luptei în această arenă, dragul meu?

Dar nu despre aceasta aş fi vrut să-ţi vorbesc astăzi, ci despre zădărnicie. Dacă analizăm piesele acestui puzzle spiritual, ai putea vedea că sunt mai multe jetoane: universul, lumea în care trăim, lumea cea de toate zilele, arena, locul în care suim şi/sau coborâm zilnic treptele unei bătălii. În acest spaţiu limitat sau nelimitat, cum vei vrea să ţi-l închipui, ne punem sufletul şi aspiraţiile, credinţele, aşteptările. Cum aducem armonia în lumea din jur şi în sufletul nostru? Ce este mai important în perspectiva timpului – lumea aceasta evanescentă, mişcătoare şi schimbătoare sau lumea noastră pe care o vom purta cu noi în eternitatea sufletului nostru însetat de absolut, de ideal, de perfecţiune…

            Un filosof spunea cândva că viaţa oricărui om este o luptă inegală cu timpul definindu-se prin efortul de a lăsa semne. Toţi vrem să lăsăm semnele noastre ca să găsim, ca-n poveste, la întoarcere, drumul spre casă, locul acela stabil, adică, punctul de sprijin din care putem sau nu să cucerim lumea. Formele uitării ţin de natura fiecăruia. Unul crede că poate învinge uitarea prin acumulări materiale, altul vrea puterea, altul creaţia, înţelepciunea, cuvântul… Toate, însă, în relaţie cu timpul nerăbdător sunt iluzii, vânare de vânt, deşertăciunea deşertăciunilor. În esenţă, nimic nu ne salvează de ravagiile timpului… E zădărnicia de care ţi-am vorbit şi pe care a trăit-o intens, dramatic, profund şi răvăşitor şi Ecleziastul: Vanitas vanitatum et omnia vanitas…

            Crezi, dragul meu prieten, că mai poate mişca vreo frunză vorbele noastre, cuvintele noastre chiar resimţite de noi în toată povestea şi istoria lor, în evidenţele şi-n virtualităţile lor latente?… Eu cred că niciodată(şi nu folosesc doar vorbe mari…), un om care a ales să-şi pună gândurile fie pe un papirus, pe o piele de viţel sau pe hârtie, nu a făcut-o ca pe un  act gratuit, adică doar aşa de amorul artei, pentru el sau pentru iubita lui. A făcut-o pentru că a crezut în ceea ce scria şi a mai crezut în impactul scrierii sale, a crezut că poate schimba ceva în mental ca şi în mentalitatea colectivă, în cercul lui restrâns de prieteni, în timpul său… Doar vizionarii îşi lasă speranţa pentru alt timp, pentru alte vremuri…

            Vremurile de astăzi nu mai lasă nicio iluzie de schimbare în resorturile sociale ale lumii. Înţeleg, desigur, schimbarea ca o modificare în bine, nu neapărat ca pe o răsturnare, dar ca pe un zefir primăvăratic care presupune, aşadar, o preschimbare.

            Pot cuvintele noastre spuse în fraze mai mult sau mai puţin meşteşugite, în acord cu gândurile noastre cele mai profunde despre valori eterne precum bine, frumos, adevăr, dreptate să influenţeze, să pre-schimbe ceva? Trebuie neapărat să fim ca acei nebuni care strigă în piaţa publică adevăruri pe care nimeni nu le vrea, pe care nimeni nu vrea să le audă?

            Care este finalitatea luptei noastre? Pentru ce o facem, în numele cui o purtăm? Cine are nevoie de ea, cine are nevoie de adevărurile noastre? Eu nu mai cred în puterea cuvântului de a produce mutaţii. Lumea se schimbă dacă şi când oamenii vor să o schimbe. Mă văd, uneori, ca solitarul pustiilor pieţe(observă, te rog, că nu am spus ca nebunul…) într-o lume bacoviană din care a dispărut speranţa. Nimeni nu este interesat nici de marfă, nici de strigări… Ce publicitate este aceasta? Vorba altui eseist atins de boala zădărniciei: Cui vindem lingurile noastre?…

            M-a cuprins, dragul meu, nu numai sentimentul copleşitor al zădărniciei. M-a cuprins lehamitea. Sper ca faci diferenţa. Zădărnicia te faci să-ţi pui întrebări, să devii pesimist. Lehamitea presupune lipsa de reacţie, indiferenţa absolută care poate părea altora aroganţă. Treaba lor…

            Îmi aleg atunci modelul printre marii înţelepţi, căci spiritul nu admite niciodată înfrângerea. Atunci te poţi transcende, cum spun filosofii. Unul este Mihai Eminescu, pe care îl citez aici:

                        Privitor ca la teatru

                        Tu în lume să te-nchipui:

                        Joace unul şi pe patru,

                        Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

                        Şi de plânge, de se ceartă,

                        Tu în colţ petreci în tine

                        Şi-nţelegi din a lor artă

                        Ce e rău şi ce e bine.

            Contemplaţia nu înseamnă doar detaşare, dar şi, sau mai ales, mizantropie. Te îndepărtezi de lume, adică, pentru că o iubeşti şi pentru că îndepărtarea te poate face să o idealizezi, să o vezi mai frumoasă, să ţi-o închipui după standardele tale, să o recreezi printr-un efort de anamneză. Te îndepărtezi pentru a reflecta profund şi esenţial la mecanismele care o fac să funcţioneze…Încă.

 

 

 

                                   ANA DOBRE

                                        Aprilie 2009

Articole Conexe

Ultimele Articole