ROMÂNII DE LÂNGÃ NOI – UITAŢI DE ŢARA MAMÃ
Populaţia româneascã din Peninsula Balcanicã.
Studiu uman geographic ( IV)
Dr. Dorin Lozovanu
Penetraţia indoeuropeană şi indoeuropenizarea
Migraţia indoeuropeană, începută în neolitic, pătrunde în Peninsula Balcanică atât prin nord (pe la
nordul Mării Negre) cât şi prin sud, din Asia Mică. De la sfârşitul mileniului IV prin câteva valuri
pastorale (luvit, dorian, tracic, cimerian) indoeuropenii se impun ca element etnic dominant în regiune.
Amestecul demografic şi cultural între indoeuropeni şi populaţia preindoeuropeană din regiunea balcanică a fost iniţial violent, urmând o perioadă de convieţuire şi aculturaţie reciprocă, încheiată cu restructurarea etnică şi predominarea aspectelor etno-lingvistice indoeuropene.
Acest curent indoeuropean, venit din Asia Centrală, s-a individualizat prin ramura carpatomicenică, care a dat naştere pelasgilor, care formau, tot cei posibil, o continuitate cu hitiţii din Asia Mică.
Caracteristic acestor populaţii indoeuropene era tipul rasial dolicocefal.
Fondul etnic indoeuropean continuă şi după formarea pelasgilor în regiunea balcanică, prin noi
migraţii ale triburilor proto-elene, care asimilează pelasgii în partea sudică a Peninsulei Balcanice.
Descendenţii direcţi ai pelasgilor pot fi consideraţi traco-ilirii, care au format baza populaţiei
balcanice până la expansiunea romană.
Alte elemente etnice indoeuropene s-au succedat de-a lungul mileniilor, venind în mai multe valuri şi populând în diferite perioade diverse părţi ale regiunii balcanice.
Triburile celtice, pătrunse încă din sec. IV î. Ch., s-au mixtat în mare parte cu populaţia locală
traco-iliră, apoi urmând acelaşi proces comun de romanizare.
Triburile iraniene prin valuri diferite din punct de vedere cronologic, începând cu sciţii (sec. VII î. Ch.), sarmaţii (sec. I î. Ch.) şi terminând cu alanii (până în sec. XIII d. Ch.).
Triburile germanice, de asemenea, sunt prezente în peisajul etnoistoric balcanic, prin bastarni,
gepizi, vizigoţi, ostrogoţi, longobarzi (care au dominat unele regiuni prin sec. V d. Ch.).
Expansiunea romană în Peninsula Balcanică a determinat un intens proces de romanizare a
populaţiei (începând cu sec. II î. Ch.). Treptat a fost romanizată întreaga populaţie a Peninsulei Balcanice cu excepţia doar a extremităţii sudice unde au dăinuit grecii şi izolat în sud-vest, unde populaţia traco-iliră a rămas mai puţin afectată de acest proces.
Divizarea Imperiului Roman în cel occidental şi oriental, transformat apoi în Imperiul Bizantin a
determinat sporirea elementului grecesc în Peninsula Balcanică, care a devenit şi purtătorul religiei creştine în regiune. Penetraţia creştinismului a avut succes, pe rând toate popoarele Peninsulei Balcanice, acceptând această religie. Divizarea la rândul său a creştinismului în catolicism şi ortodoxism a avut limitele tot în cadrul Peninsulei Balcanice, în partea sudică, centrală şi estică imprimându-se ortodoxismul, pe când în vest catolicismul.
Un alt moment decisiv pentru etnoistoria regiunii balcanice îl constituie pătrunderea şi stabilirea
triburilor slave în Peninsula Balcanică (începând cu sec. VI), care au dat configuraţia etnolingvistică actuală pentru majoritatea populaţiei balcanice. Slavii au reuşit să se impună, mai ales din punct de vedere lingvistic, asimilând populaţia preponderent romanizată şi preluând de la aceasta majoritatea elementelor culturale. În afară de popoarele indoeuropene venite în diferite etape, în regiunea balcanică au pătruns şi alte elemente etnice, dintre care mai importante au fost cele turcice. Primele triburi turcice ajunse în regiunea balcanică au fost cele ale hunilor şi avarilor (începând din sec. IV), urmând bulgarii, pecenegii, uzii, cumanii, tătarii pe parcursul sec. VII-XIII. Majoritatea acestora au fost asimilaţi în rândul populaţiei locale.
O nouă etapă în istoria Peninsulei Balcanice a început o dată cu ocuparea acesteia de către turcii
otomani, începând cu sec. XIV. Aceştia succed puterea politică a Imperiului Bizantin în regiunea
Balcanică, impunându-şi hegemonia în tot teritoriul balcanic, mai puţin în extremitatea nord-vestică. În afară de elementele etnice turanice care se propagă o dată cu expansiunea otomană apar noi elemente cultural-civilizaţionale, legate de promovarea religiei islamice şi fondului cultural adus din Orientul Apropiat. Islamizarea a avut succese la o parte din populaţia balcanică, preponderent albaneză şi slavofonă. Epoca Imperiului Otoman a adus cu sine şi multe influenţe asupra culturii, etnografiei, folclorului şi etnopsihologiei balcanice.
Un alt element etnic neindoeuropean este legat de populaţia ugrică a maghiarilor pătrunşi în
regiunile nordice a spaţiului balcanic în sec. IX. Acestea puternic mixtate cu triburi turcice, se impun asupra elementelor etnice locale, ducând la formarea actualei naţiuni maghiare, dar şi la influenţe în plan lingvistic şi cultural asupra unor popoare balcanice.
Ocupaţia de către Imperiul Habsburgic, devenit apoi Austro-Ungar, a regiunilor de nord-vest din
Peninsula Balcanică combinată de influenţa italiană în regiunile litoralului adriatic, imprimă de asemenea trăsături specifice culturii şi etniilor din arealul balcanic occidental . Începând cu sec. XIX, mişcările de emancipare naţională duc la conturarea identităţilor etnice a popoarelor balcanice, finalizate prin crearea unor entităţi statale proprii a grecilor, albanezilor şi
popoarelor slave. Consolidarea etnică s-a dovedit a fi slabă la popoarele slavofone confruntate până în prezent cu lipsa unei unităţi etnice şi prezenţa proceselor de fragmentare etnică, bazată pe criterii confesionale, istorice, geografice. La aceasta se adaugă reminiscenţele de ordin patriarhal tribal la mai multe popoare balcanice.
Bogăţia cultural-civilizaţională şi etno-folclorică a regiunii balcanice, cu părere de rău iese mai
puţin în evidenţă decât antagonismele de ordin naţionalist, confesional, politic şi istoric cu care se
confruntă popoarele balcanice actuale. Dacă luăm ca criteriu de delimitare a etniilor fondul genetic, atunci apar mai puţine elemente decât numărul actualelor etnii. Astfel, populaţia recunoscută ca băştinaşă în acest spaţiu, din timpurile istorice, era constituită din mai multe popoare sau grupuri indo-europene. Grecii (elenii) populau extremitatea sudica a peninsulei, iar toata regiunea interioară şi nordică era locuită de un conglomerat etnic traco-ilir, delimitările clare între diverse grupuri ale acestuia nu pot fi stabilite. Peste această populaţie prima dată s-a
suprapus elementul latin. Acest element, după ce a devenit important, a atras romanizarea unei mari părţi din populaţia peninsulei. Apoi, din epoca marilor migraţii, după secolul VI, spre aceasta regiune au venit dinspre nord şi nord-est populaţiile slave, care au reuşit sa asimileze lingvistic o mare parte a populaţiei băştinaşe, slăbind puternic elementul romanizat din peninsulă. Slavii sunt cei care au spart continuitatea populaţiei romanice (devenită românească mai târziu) de la nord de Dunăre până în Grecia.
Au existat şi mai multe grupuri de populaţie turanică ce s-au aşezat în acest spaţiu, mulţi dintre ei
ajungând a fi asimilaţi de către populaţia înconjurătoare (pecenegii, cumanii, bulgarii de pe Volga, avarii etc.) Populaţia turanică care a reuşit să se impună au fost turcii otomani, veniţi dinspre sud-est (spre deosebire de primii turanici care au venit dinspre nord-est). Turcii au asimilat şi elementul fost trac apoi romanizat, slavizat, care a devenit turcizat, desigur pe lângă importanta componentă caucaziană, iranianoarmeană, semitică, greacă (elena) care au contribuit la formarea etniei turce actuale.
(Continuare în numărul viitor)