15 C
Roșiorii de Vede
vineri, mai 24, 2024

Neagoe Basarab – Niciodată mai prejos de vremurile sale

NEAGOE BASARAB

Anteu al panromânismului şi ortodoxiei

la 1512

de

SIMONA – ŞTEFANIA LUPESCU

şi

DAN LUPESCU

( II )

simona-stefania-lupescudan-lupescu

Niciodată mai prejos de vremurile sale

Înscriere în context istoric

Pentru a înţelege mai bine însemnătatea covârşitoare a ctitoriilor lui Neagoe Basarab, e obligatoriu să recurgem la înscrierea într-un context istoric mai larg.

Ce se întâmplase, ce se întâmpla în Europa acelor ani ? Ce rol jucau spiritul românesc şi românitatea pe tabla de valori adevărate a bătrânului nostru continent ?

La 1453, Constantinopolul fusese cucerit de turci. Patru ani mai târziu, sceptrul de domnitor al Moldovei este preluat, cu mână forte, de Ştefan, care va apăra Europa de tăvălugul otoman vreme de 47 de ani, până la 1504.

Între 1485-1492, perioadă la al cărei început presupunem că s-a născut Neagoe, pe tronul Angliei se află Dinastia Tudor. Cristofor Columb botează San Salvador insula din Bahamas pe care debarcase. La 1494, Spania şi Portugalia îşi împart Lumea Nouă, iar Henric al VIII-lea devine rege al Angliei în 1509.

De la finele veacului al XIV-lea şi până la 1526, când statul ungar, în urma dezastrului de la Mohacs, dispare din istorie -, ţările române se confruntă cu primul asalt al puterii otomane, care atinge linia Dunării – ce va constitui vreme îndelungată linia de front dintre Semiluna turcească şi Crucea creştină.

Istoricul Şerban Papacostea sintetizează astfel: ,,La rivalitatea ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autonome”(Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 164).

Cu o ascensiune fulgerătoare: ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-1446), guvernator (1446-1453) şi căpitan general al Regatului Ungariei (1453-1456), Iancu de Hunedoara, a cărui avere o depăşea cu mult pe aceea a întregului regat, plasează Transilvania – cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg – în planul dintâi al războaielor cu otomanii.

Poziţionarea trupelor turceşti la Dunărea de Jos şi tendinţa lor feroce de expansiune la nordul acesteia a deschis, în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402), una dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria românilor.

Răstimp de un veac şi jumătate (cinci generaţii), extinderea cotropirii otomanilor la nord de Dunăre şi în direcţia Europei Centrale a fost stopată de rezistenţa izolată sau coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar.

„În tot acest interval – conchide Şerban Papacostea -, Dunărea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost pentru Imperiul Otoman principalul front european. Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite în această vreme”.

Iată şi câţiva dintre marii comandanţi de oaste şi bărbaţi de stat proeminenţi, personalităţi ale Europei din acele timpuri, care s-au situat în linia de foc a rezistenţei ţărilor române împotriva potenţialilor cotropitori otomani: Mircea cel Bătrân (1386-1418) – cu vestita biruinţă de la Rovine (10 oct. 1394), Dan II (1421-1431), Alexandru Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), Vlad Ţepeş (1456-1462) – care a pătruns într-o noapte în tabăra otomană, în fruntea unei cete, în speranţa de a-l surprinde pe sultan, incursiune şi faptă de vitejie  uimitoare, care s-au bucurat de o largă notorietate în Europa.

Vreme de aproape o jumătate de secol, faza următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea de Jos a fost susţinută de Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei între 1457-1504.

În jumătatea a doua a veacului al XV-lea şi în primele decenii din secolul al XVI-lea, între Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia – cele trei mari puteri vecine cu statele româneşti –  se atinge un echilibru de forţe, consacrat prin tratate reînnoite succesiv. Într-un atare context regional, ţările române scapă de grija invaziilor străine de genul celor cu care se confruntaseră în perioada precedentă.

Pe de o parte, Ţara Românească şi Moldova sunt incluse în tratatele de pace ungaro-otomane, iar pe de altă parte duc propriile lor negocieri, directe, cu Poarta Otomană, ceea ce le asigură ani de stabilitate relativă în relaţiile cu turcii. (Ibid., p. 193)

Niciodată mai prejos de vremurile sale

Este perioada când familia de mari boieri olteni a Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia. În cuprinzătorul şi rigurosul studiu Bănia în Ţara Românească (Ed. ALMA, Craiova, 2009, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), acad. Ştefan Ştefănescu precizează: ,,Ajutaţi de turci, Craioveştii ajunseseră să fie adevărata forţă politică în stat. Înscăunarea pe tronul Ţării Româneşti, după moartea lui Vlăduţ, a lui Neagoe Basarab venea să confirme o stare de fapt, ea arăta că, în lupta împotriva domniei, Craioveştii repurtaseră pentru ei o victorie însemnată„. (p. 85)

În scopul de a-şi legitima noul statut dinastic, Neagoe Basarab (1512-1521) a invocat o înrudire cu familia domnitoare legitimă a Basarabilor.

Dacă acad. Ştefan Ştefănescu vede în Domnia lui Neagoe Basarab expresia apogeului puterii Craioveştilor, Şerban Papacostea apreciază că aceasta s-a caracterizat, pe plan extern, prin continuarea politicii de echilibru, iar pe plan intern printr-un remarcabil avânt cultural.

Din această ultimă perspectivă, acad. Ştefan Ştefănescu este cât se poate de tranşant: ,, (…) sub aspectul dezvoltării fenomenului cultural, epoca de supremaţie politică a Craioveştilor (n. n. al cărei triumf maxim l-a reprezentat domnia lui Neagoe Basarab) nu poate fi comparată decât cu epoca lui Constantin Brâncoveanu când, sub raport cultural, Ţara Românească joacă un important rol internaţional” (Ibid., p. 105)

Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, posibilă prin îmbinarea luptei cu vocaţia tranzacţională, cu negocierile şi compromisul, a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi salveze entitatea statală, ameninţată direct după cucerirea de turci a Peninsului Balcanice. Observaţia de mai înainte este continuată de autorii Istoriei României (n. n. al cărei titlu corect ar fi fost Istoria românilor) cu următoarele constatări, riguros documentate şi susţinute: ,,Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări (n. n. române), turcii au fost siliţi să-şi modereze aspiraţiile în raport cu acestea”.

Monitorizând continuu climatul politic, social, cultural şi militar din regiune şi din întreaga Europă, Neagoe Basarab nu şi-a permis nicio clipă să fie mai prejos de vremurile sale.

Dimpotrivă, prin tot ceea ce a înfăptuit, a demonstrat că şi-a asumat plenar sentimentul de împlinire a spiritului acelor timpuri, momentul unui kairos românesc.

Practicant al rugăciunii minţii

Adept al isihasmului – doctrină conturată în Bizanţul secolului al XIV-lea, conform căreia ascetismul şi extazul sunt căile prin care omul poate să recepteze lumina harului, atingând astfel perceperea senzorială a energiei emanate de Trinitatea Divină -, Neagoe Basarab îşi impune practicarea zilnică a rugăciunii lui Iisus/ rugăciunea minţii, prin care atinge o stare de concentrare a minţii sale în ascensiunea spre Dumnezeu şi, concomitent, o pace lăuntrică atât de profundă încât sufletul i se deschide total faţă de Sfânta Treime.

În asemenea momente de comunicare supremă cu Dumnezeu, Neagoe primeşte periodic străluminări, clipe de inspiraţie, impulsuri celeste privind marile sale îndatoriri, obiective şi priorităţi.

Fără a-şi formula în termeni categorici problema spiritului românesc în istorie, luminatul Domnitor este frământat de aceasta, ca de o fulguraţie venită de la Creatorul Suprem, o trăieşte atât de intens încât ideea deşteptării şi afirmării neamului său, sentimentul kairotic de acum ori niciodată – care, se va adeveri în timp din ce în ce mai tare, ne-a salvat mai totdeauna – şi-l asumă ca pe un ţel de maximă altitudine şi amplitudine civică, morală, dinastică.

Evidenţiem faptul că punctul de vedere teologic constituie temelia conceptiei dinastice a lui Neagoe Basarab: domnitorul este ,,uns de Dumnezeu” (nu-i ales de boieri), ca să fie tuturor ,,cu dreptate”. Aşadar, originea puterii centralizatoare a domnului şi raţiunea exercitării ei sunt de esenţă divină, deci absolute. ,,Ideea autorităţii supreme a domnitorului în statul feudal îşi găseşte aici întâiul (s. n.) ei teoretician. Dar Neagoe Basarab întrece chiar pe teoreticienii contemporani ai monarhiei absolute (s. n.) printr-o altă idee care, introducând în concepţia despre stat factorul popor, atinge rădăcinile regimului feudal. Venitul domnitorului provenind din munca săracilor (…) se cuvine să fie pus la dispoziţia lor” (Al. Piru, op. cit., p. 35)

tablou-votiv-neagoe-basarab

Neagoe Basarab – noul Solomon

În minuţiosul şi doctul studiu Artă şi politică în ţările române (1400-1700) inclus de acad. Răzvan Theodorescu în volumul Drumuri către ieri (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, pp. 33-45), distinsul profesor analizează raportul dintre artistic şi politic în spaţiul românesc al celor trei veacuri dintre anii specificaţi în titlu. Acest raport îl regăsim începând de la o anumită atitudine militantă a românilor aflaţi în lupta pentru păstrarea independenţei, mai apoi a autonomiei lor statale în faţa pericolului otoman, până la corolarul spiritual al acestei atitudini: permanenta sprijinire şi ajutorare a unor întinse zone ale Răsăritului ortodox de către voievozii români; de la evidenţierea unei continuităţi a ideii dinastice până la identificarea unor modele de cârmuire în ideologia românească a timpului; în fine, de la sublinierea unităţii spirituale impresionante a pământului locuit de români până la indicarea unui specific cultural anume al marilor provincii istorice, conturat şi prin consonanţele felurite ale civilizaţiei româneşti cu stilurile europene postbizantine şi postrenascentiste, influenţate şi de unele opţiuni politice, într-o Europă în care, politic şi economic, românii se implicau tot mai mult la sfârşitul evului mediu. (p. 34)

Istoricul accentuează realitatea că, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, singurele acţiuni antiotomane efective au fost susţinute, în secolul al XV-lea, de conducători români: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare.

După cucerirea turcească a Peninsului Balcanice şi mai ales după 1500, domnitorii români au iniţiat o  semnificativă operă de patronaj cultural, de dimensiuni geografice şi de însemnătate morală şi materială foarte vaste. Acad. Răzvan Theodorescu precizează că se referă la ,,patronarea ortodoxiei sud-est europene şi orientale de către voievozii români, din secolul al XIV-lea începând – prin munteanul Vladislav I, ctitor şi protector al mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos, continuând în secolul al XV-lea cu Ştefan cel Mare şi Vlad Călugărul – sprijinitori la mănăstirile athonite Zograf şi Vatopedi -, în secolul al XVI-lea cu Neagoe Basarab, noul Solomon – ctitor şi donator la Meteore în Grecia, la Constantinopol, Sinai şi Ierusalim -, în secolul al XVII-lea cu Vasile Lupu, noul Justinian – protector şi arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Ierusalim, dar şi al comunităţii ortodoxe de la Lvov -, sau cu Constantin Brâncoveanu, noul Constantin, sprijinitor al bisericilor din Sinai, Antiohia, Alexandria şi Alep…” (Op. Cit., p. 36)

Patronajul cultural-artistic românesc, reiterează acad. Răzvan Theodorescu, constituie, în primul rând, o acţiune politică: ,,El se putea desluşi în ridicarea unor lăcaşuri de cult ortodoxe în Balcani, ca şi în ajutorarea materială continuă a unor comunităţi din întregul Levant mediteranean, fiind o parte a acelui Bizanţ după Bizanţ pe care Nicolae Iorga l-a intuit magistral şi care însemna oarecum şi preluarea vechiului patronaj de natură imperială din sfera bizantino-balcanică de către voievozii români”.

În cazul lui Neagoe, noul Basarab, aura genezelor, adică dorinţa de a marca descinderea sa dintr-un neam dinastic ce dăduse ţării ctitorii importante, este perfect vizibilă încă de la debutul domniei, în 1512. ,,Legătura sa voită cu dinastia istorică a Ţării Româneşti – subliniază acad. Răzvan Theodorescu – se făcea exact în măsura în care domnul începea, foarte curând după urcarea sa în scaun, monumentul de anvergură sud-est europeană – Biserica Mănăstirii Argeşului, încheiată în 1517, lângă vechea reşedinţă de secol XIV a Basarabilor. (…) Mai mult, în pronaosul noii biserici a lui Neagoe Basarab aveau să fie zugrăviţi ,,programatic”, la acelaşi început de secol XVI, primii voievozi ai Ţării Româneşti, vechii Basarabi, şi în tot acest spaţiu arhitectonic aveau să se îngroape, ca într-o nouă necropolă voievodală, membrii familiei noului Basarab, raţiune pentru care această parte a lăcaşului avea să fie concepută într-o dezvoltare spaţială neobişnuită prin supralărgirea pronaosului şi dispunerea aici a unor coloane. Această concepţie de arhitectură va fi copiată ulterior în cazuri cu substrat ideologic similar”.

( Va urma )

Articolul precedent
Articolul următor

Articole Conexe

Ultimele Articole