23.1 C
Roșiorii de Vede
vineri, iunie 21, 2024

NEAGOE BASARAB – Anteu al panromânismului şi ortodoxiei

NEAGOE BASARAB

Anteu al panromânismului şi ortodoxiei

la 1512

de

DAN LUPESCU

dan-lupescu

,,Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”

Contemporan cu Erasmus de Rotterdam (n. 1466, 67 sau 69 – d. 1536), Nicollo Machiavelli (1469-1527), Ludovico Ariosto (1474-1533), Michelangelo Buonarotti (1475-1564), Thomas Morus (1478-1535), Rafael (1483-1520)  şi Martin Luther (1483-1546) – embleme ale unui ev postbizantin, perfecţionist, dar deseori luciferic, sângeros, plin de o teribilă cruzime -, uriaşul Voievod-Filosof Neagoe Basarab reprezintă, cu strălucire europeană şi vocaţie irefragabilă, de o jumătate de mileniu, Lamura spiritului românesc tinzând spre Absolut.

neagoe-basarab

Format la Bistriţa – sanctuar european

Viaţa şi opera sa, de o importanţă covârşitoare, sunt după chipul şi asemănarea PreaBunului Dumnezeu.

Chip şi asemănare întru Duhul Sfânt, care-şi găsise potir de aur şi biserică umblătoare, vie, în efemerul trup de humă al Domnitorului român.

Dăruit cu tainice haruri, Neagoe Basarab este întruchiparea cârmuitorului tăcut, înţelept şi smerit, totdeauna inspirat şi sigur pe el, ales de Dumnezeu, într-o epocă anume, drept purtător al chivotului tradiţiilor arhaice autohtone.

În casa boierului Pârvu Craiovescu – tatăl său adoptiv, deoarece în realitate era fiul lui Ţepeluş -, viitorul principe şi voievod este iniţiat, după moda vremii, în cele şapte arte liberale şi învaţă la perfecţiune limbile latină, greacă şi slavonă.

El dispunea de soclul de granit al unei vaste culturi – însuşită la academia de talie europeană care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Vâlcea, dar şi din ucenicia nemijlocită pe lângă Macarie tipograful, pe lângă mitropolitul Nifon, care îl considera fiul sufletului său, ca şi pe lângă succesorul acestuia, Maxim (Gheorghe Brancovici), refugiat din Serbia în Ţara Românească, pentru a nu fi ucis de turci.

Focar de cultură şi far călăuzitor al spiritului ortodox în această parte de lume, Mănăstirea Bistriţa rivaliza în prestigiu şi importanţă cu surata ei din Moldova, Mănăstirea Neamţ, devenind primul mare loc de pelerinaj după căderea Constantinopolului. Bistriţa vâlceană preluase instantaneu rolul de stea polară a Ortodoxiei, a Bizanţului după Bizanţ.

Acad. Răzvan Theodorescu precizează: ,,Craioveştii sunt cei care (…) fac din Bistriţa un sanctuar paneuropean. Bistriţa este la 1500 (…) locul spre care vine toată (s. n.) creştinătatea care intra sub Islam. La acel sfânt de epocă iconoclastă, la Grigorie Decapolitul sunt imense pelerinaje. Bistriţa şi Oltenia devin locuri în care se recuperează ceva din ortodoxia numai părelnic învinsă”. (citat din Disertaţia rostită de acad. Răzvan Theodorescu în Sala Albastră a Universităţii din Craiova, cu ocazia solemnităţii de acordare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa, publicată în Revista Lamura, martie 2003, sub titlul Spiritul Olteniei)

„Ca urmare a neobositei munci cărturăreşti desfăşurate la Bistriţa – reliefează acad. Ştefan Ştefănescu -, s-au scris aici frumoase manuscrise, s-au realizat lucrări de caligrafie de o înaltă măiestrie artistică, s-a format o şcoală de iscusiţi caligrafi. În atmosfera vieţii cărturăreşti de la Bistriţa a crescut şi şi-a format cultura Neagoe Basarab, cel mai învăţat domn român până la Dimitrie Cantemir”.

În studiul Istoria bisericii oltene, publicat în monumentalul volum Oltenia, cu prilejul Săptămânii Olteniei, organizată la Craiova în octombrie 1943, în plin război mondial -, T. G. Bulat evidenţia: „Frumuseţea de stil şi înalta învăţătură din cartea sa îndreptată către Theodosie, fătul său, se datoresc, fără îndoială, acestei atmosfere de înălţare spirituală bistriţeană”.

De reţinut că T. G. Bulat se documentase cu acribie, întrucât teza sa de doctorat avea ca titlu Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, publicată la Craiova (fără an).

,,Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”

Îndrăznim să avansăm ipoteza că, alături de Macarie, căruia îi fu ucenic sârguincios şi devotat, atât la Bistriţa, cât şi la Dealu, viitorul domn Neagoe Basarab  îndeplineşte atribuţiile de editor (în limbajul de acum) al celor dintâi cărţi tipărite în Ţara Românească: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Tetraevanghelia (1512).

Ţara Românească realiza, astfel, în domeniul nobil al tipăririi de cărţi, o premieră absolută în ortodoxia sud-est şi est-europeană, dacă avem în vedere că în Serbia acest fapt urma să se petreacă abia în 1552 (Evanghelia, tipărită la Belgrad), iar în Rusia după aproape şase decenii, în 1564 (Apostolul, imprimat la Moscova).

În Scrisoarea adresată Sfântului Sinod al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în 2008 – exact la împlinirea primei jumătăţi de mileniu de la tipărirea Liturghierului în limba slavonă -, în care argumenta, într-un stil calm-riguros, cu smerită evlavie, în cel mai expresiv şi luminat de Dumnezeu studiu scris vreodată despre Neagoe Basarab, scrisoare prin care cerea împlinirea obligaţiei morale şi creştineşti de a-l canoniza pe ctitorul Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş -, Înalt Prea Sfinţia Sa Calinic menţiona: „Neagoe Basarab, din tinereţile sale, înainte de a ajunge domn al Ţării Româneşti, a crescut în grija învăţatului Macarie de la Bistriţa, a învăţat limbi străine, a înjugat la osteneala cărturărească şi duhovnicească a tipăririi celor trei cărţi de bază în rânduiala slujbelor bisericeşti şi a crescut o dată cu zidirea Mănăstirii Dealu ! Ferice vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie !”.

Neagoe Basarab rămâne, totodată, peste timp, un om cu o pregătire militară demnă de orice principe al epocii, un strateg, dar şi un diplomat desăvârşit, care înţelegea curgerea vremurilor şi privea curţile monarhice ale Europei de la înălţimea spiritului său enciclopedic. Tocmai de aceea Radu cel Mare are temeritatea de a-i încredinţa, la vârsta fragedă a marilor elanuri, misiunea de ministru de externe şi îl trimite, în fruntea unor delegaţii cu drepturi depline, să negocieze în numele Ţării Româneşti prin marile capitale.

Dar iată cum sintetizează acest aspect Î. P. S. Calinic: „Răspundea (n. n. Neagoe) în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era (n. n. doar) cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară însuşită în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor”.

Sintetizând mozaicul de informaţii desprinse din volumul II/3, pp.307-309, din Documente privitoare la istoria românilor din celebra serie a lui Eudoxiu Hurmuzaki, acad. Ştefan Ştefănescu „traduce” în limbajul contemporan nouă: „Manifestând o mare capacitate de înţelegere a problemelor politice internaţionale, dându-şi seama de importanţa factorului diplomatic în realizarea obiectivelor politice, Neagoe Basarab şi-a creat, din elemente locale sau străine, un aparat diplomatic bine instruit, la nivelul diplomaţiei europene a vremii, a desfăşurat o vastă activitate diplomatică – cu scopul de a asigura ţării liniştea necesară prosperităţii ei, de a face din Ţara Românească un important factor politic în viaţa internaţională. El se arăta de acord să participe şi a militat chiar pentru crearea unei largi coaliţii a statelor creştine împotriva turcilor, cu condiţia, însă, ca în cazul victoriei, în eventualitatea modificării hărţii politice europene, să se ţină seama de contribuţia Ţării Româneşti”.

Cine priveşte cu atenţie harta Europei de Sud-Est din acele vremuri este aproape imposibil să nu observe că spaţiul carpato-danubian netransformat în paşalâc turcesc – Ţara Românească şi Moldova -, avansat spre Tracia, spre viscerele Imperiului Otoman, pare un bolovan imens, un teribil drob de sare, în fragil echilibru, care ar fi putut oricând să se rostogolească peste vintrele şi boaşele marii puteri din Sudul Dunării, ce metamorfozase în paşalâcuri nu doar toate ţările din Peninsula Balcanică, dar şi Ungaria.

Pisc al cârmuitorilor Europei din 1512-1521

Continuând reformele începute de Radu cel Mare şi, în fapt, direcţia politică impusă anterior de boierii Craioveşti, Neagoe Basarab a promovat, din calcul diplomatic, supunerea aparentă faţă de turci, a amplificat relaţiile negustoreşti cu Sibiul şi Braşovul, oraşe-cetăţi din Transilvania, a apărat negustorimea locală faţă de presiunile tot mai mari ale concurenţei străine, a pus ordine în domeniul     legislativ, prin aplicarea aceluiaşi mod de judecată în întreaga Ţară Românească şi prin acordarea unei ponderi tot mai mari dreptului scris.

Ca un demn urmaş al lui Mircea cel Bătrân – singurul voievod creştin care l-a zdrobit pe Baiazid I -, Neagoe Basarab a acordat atenţie maximă organizării unei oştiri puternice, realitate confirmată de actele de cancelarie din vremea lui, în deplină concordanţă cu principiile înscrise în testamentul său monastic şi moral: Învăţăturile… către fiul Theodosie.

,,Domnia de zece ani a lui Neagoe Basarab – scrie Al. Piru – a continuat politica de centralizare a statului feudal din vremea lui Radu cel Mare. Autoritar cu boierii din facţiunile adverse Craioveştilor (…), Neagoe scrie sibienilor pe un ton trufaş: ,,O să vedeţi că sunt domnitor destoinic şi are ţara aceasta domnitor”, iar braşovenilor chiar ameninţător: ,,Voi face Ţara Bârsei aşa, că nu i se va cunoaşte nici locul”. Trăgea în ţeapă ca şi Vlad Ţepeş şi tatăl său, Ţepeluş, pe negustorii necinstiţi, spânzura pe hoţi, ceea ce nu l-a împiedicat, ca şi pe Ştefan cel Mare (prezentat de Ureche ca vărsător impulsiv de sânge, dar şi sfânt), să fie un domnitor religios, cel mai mare ctitor al perioadei feudale”. (Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 34)

A luat toate aceste măsuri, pe plan intern, dar şi în politica externă, după ce „scanase”, din toate punctele de vedere, mersul lucrurilor în Imperiul Otoman, în toate ţările învecinate – Polonia, Ungaria şi cele din sudul Dunării -, în est până la Moscova şi în vest, până dincolo de Veneţia, Sfântul Scaun şi Viena.

Conştient că vocaţia europeană a neamului său este moştenită direct din substratul daco-roman şi din Bizanţ, Neagoe Basarab a înţeles, ca nimeni altul în vremea sa, că trebuie să ţină strâns în mâini frâiele echilibrului între cele două sau trei Europe.

Simultan, el a ajuns la concluzia că, în lucrarea sa de voievod-ctitor, gânditor, moralist şi artist, se impune a se regăsi sinteza de mare rafinament a poporului român, insulă de latinitate, aflată la răscrucea tuturor pohtirilor imperiilor vecine.

Cele enunţate mai sus constituie tot atâtea linii de forţă, vectori ai lucrării multilaterale a lui Neagoe Basarab, care i-au impus să fie, din toate punctele de vedere, un pisc al cârmuitorilor din Europa secolului al XVI-lea.

Monadă de sorginte arhaică

Aidoma miticului Anteu, cel mai de seamă vlăstar al boierilor Craioveşti, făurari de ţară şi cultură eclezială, are tălpile bine înfipte în solul fertil al obârşiilor de nouă ori milenare.

Slujitor jertfelnic al spiritului locului – spiritus loci -, el păstrează, în adâncul sufletului său, descifrarea secretului că spiritus şi respirare provin din aceeaşi rădăcină. Spiritul / Duhul este chiar respirarea divină. Neagoe Basarab a respectat cu sfinţenie legământul de a respira cum se cuvine, cu voluptate, profund şi revigorant, ca în vârtejul unei hore celeste,  convins fiind că, dacă o singură clipă nu mai este conştient de propria-i respiraţie, riscă să-şi piardă chipul divin.

În Neagoe Basarab, permanent, spiritul românesc şi respiraţia conştientă întru acest spirit, prin excelenţă european, sunt o monadă de sorginte arhaică, un spaţiu-matrice pe care se cuvine să-l înnobileze rapid, contracronometru, prin fapte de voievod-ctitor. Căci niciodată nu se ştie cât mai are timpul răbdare.

Asumându-şi rădăcinile, timpul şi spaţiul unicului popor din această parte de lume care nu s-a pripăşit din alte zări, ci, dimpotrivă, a fost dintotdeauna autohton, adică al locului, statornicit pentru veşnicie pe moşia moşilor, strămoşilor, stră-stră-strămoşilor lui, de o parte şi de alta a Dunării -, Neagoe Basarab trăieşte cu intensitate, cu luciditate dureros de dulcea sărbătoare a rănii care înseamnă conştiinţa, viziunea şi destinul asumat al românităţii şi europenităţii sale.

Aici îşi poartă crucea, fără încrâncenare ori obidă, dimpotrivă, cu senitătate dacică şi christică, ba chiar cu bucuria sângerării pe Golgota.

Aici, în Europa Centrală, dar şi în punctul septentrional al Sud-Estului european, deşi mulţi ageamii ai geografiei ne includ în Peninsula Balnică, peninsulă şi lume – admirabile, altfel – ce-şi au ca frontieră nordică Dunărea, necum Carpaţii Meridionali, Transilvania, Maramureşul, Bucovina, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân, Matei Basarab sau Mihai Viteazul.

Prin lucrarea sa de Voievod şi Bazileu luminat, gânditor şi diplomat poliglot, asemănat cu împăratul roman Marc Aureliu – al cărui crez primordial era acela că ,,Violenţa este semnul lipsei de putere” -, Sfântul Neagoe Basarab şi-a rânduit viaţa şi opera cu măsură, ,,ca lumea”, adică în spiritul locului, cu energie, supleţe şi dinamism, asumate fără pic de ostentaţie, cu serenitate şi maiestuozitate de Pasăre Măiastră.

Mănăstirea Argeşului –

copia Catedralei care-i chiar Neagoe Basarab

Deşi nu are pereche – în frumuseţea şi graţia zborului său de mireasă a lui Dumnezeu,  în parcă sfiosul şi totuşi vigurosul aer de arhaitate şi clasicitate, în armonia de Cuminţenie a Pământului care murmură o rugăciune, o colindă surâzătoare Trinităţii Divine, ţâşnind apoi, prin turlele înşurubate în azur, într-o Simfonie a bucuriei absolute, în aura tămăduitore, magică, a duhului acestui pământ românesc de la poalele Carpaţilor matusalemici -, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş/ Catedrala Arhiepiscopală a Argeşului şi Muscelului nu este decât la o privire grăbită cea mai şocantă realizare a Voievodului Neagoe Basarab.

Catedrala cea adevărată o constituie chiar viaţa şi lucrarea exemplare ale lui Neagoe Basarab.

Trupul său s-a stins. Duhul Domnitorului este însă viu. Urcat la ceruri, în cortul drepţilor, el veghează, de o jumătate de mileniu, să nu ni se stingă făclia şi sămânţa neamului românesc.

Numai viaţa sa pare să se fi risipit în zariştea veacurilor. Faptele au rămas. Iar una dintre întrupările acestor fapte de sorginte divină, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, este doar copia, în piatră gălbuie de Albeşti şi marmoră din preajma Bosforului, a vieţii şi operei lui Neagoe Basarab, prin care lamura spiritului românesc şi european dăinuie peste milenii.

”Ctitor a toată Sfetagora”, Neagoe Basarab a rămas în istorie, în primul rînd, prin capodopera sa de arhitectură: Biserica de la Curtea de Argeş, descrisă cu minuţiozitate şi har în Viaţa şi traiul sfântului Nifon, carte scrisă în greceşte, la Târgovişte, între 1517-1519.

După opinia celui din urmă istoric literar generalist (specialist, adică, în toate perioadele), Al. Piru, cea mai interesantă pagină din acest panegiric este dedicată capodoperei de arhitectură eclezială lăsată de Neagoe Basarab ca semn inconfundabil al trecerii lui prin această lume şi al puterii creatoare a neamului său românesc:

„Şi sparse mitropolia din Argeş din temelia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică, tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru din dos, una cu alta, cu scoabe de fier de mare meşteşug, şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut pren mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi încreţiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute prin piatră, cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră împletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita troiţă. (…) Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, semănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altarul, împreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o împodobi predinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur”, după care conchide că, deşi nu este aşa mare ca Sionul, ,,carele îl făcu Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care au făcut marele împărat Iustinian, (…) cu frămseţea este mai pedeasupra acelora”.

,,Dragostea pentru cultură şi rafinamentul artistic al lui Neagoe Basarab se deduc nu numai din faptul că a patronat tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie şi a construit acea capodoperă de arhitectură care este Biserica episcopală a Curţii de Argeş, dar şi din veşmintele pe care le purta (brocart roşu, cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, coroană imperială de bazileu). Comanda de la Braşov o blană de viezure, una de helge şi un colier de mărgăritare şi respingea ironic o cădelniţă de argint, lucrată la Sibiu în mod necorespunzător” – reţine Al. Piru, într-un portret sui generis al domnitorului, după care menţionează, cu un surâs abia perceptibil, mândrindu-se cu superioritatea indubitabilă a înaintaşului său: ,,Poetul grec de la curtea sa, Maximos Trivalis, îl numea într-o epigramă ,,divinul” şi-l aşeza în palatele Olimpului. Întreţinea pe chirurgul raguzan Hieronim. Trimitea dogelui Veneţiei un cal în valoare de 200 de ducaţi, iar papei Leon X, patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 să-i socotească legaţi de el, pe fiul său Theodosie şi pe supuşii săi, ,,prin alianţă perpetuă” cu biserica romană”. (Id., pp.34-35)

Deloc grea de materie, strivind parcă omul şi, totodată, ţâşnind obraznic, rănind cerul/ dumnezeirea prin săgeţile turnurilor de peste 100 de metri înălţime, precum catedralele gotice apusene -, bijuteria arhitectonică a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, aidoma tuturor bisericilor ortodoxe de pe pământul daco-român, are parcă o undă de sfială telurică, de înţelepciune supremă, care frică de Dumnezeu se numeşte.

Cu o siluetă suplă, elegantă, de mireasă zvâcnind de viaţă, permanent ocrotită de privirea Pantocratorului, Biserica episcopală de la Argeş pare a-l despovăra pe credincios de materialitatea strivitoare. Ea anticipează cu 400 de ani ceea ce marele filosof Lucian Blaga avea să numească sofianismul care coboară, dar şi pe Constantin Brâncuşi, care – pornind de la stâlpul de pridvor arhaic şi de la turnurile nepereche ale ctitoriei lui Neagoe Basarab – ne înalţă necontenit spre cer.

Atât Biserica Voievodală de la Argeş, cât şi Coloana fără sfârşit a magicianului oltean din Hobiţa Gorjului – unicul sculptor al Înălţării, al Luminii din Lumină, al Mântuirii prin comuniune şi cuminecare, al Recunoştinţei faţă de obârşiile pierdute în genuni nemaiştiute -, sfidează obeliscul egiptean (copiat, involuntar poate, de turla celei mai vechi biserici paleocreştine din sud-estul Europei: Densuş, din Ţara Haţegului, vestită vatră a Daciei pre- şi post-romane). Îl sfidează în sensul că nu îl ia în seamă, tocmai pentru că, prin înălţimea trufaşă şi prin vârful de pumnal ucigător, străpunge, cu vanitate de nestăvilit şi inconştienţă deloc creştină, azurul firmamentului divin.

Cine-i orb la Neagoe Basarab, cine nu desluşeşte tainele încifrate în zidurile de piatră şi marmură surâzătoare ale ctitoriei sale de pe Argeş, ca şi în cealaltă capodoperă a sa, Învăţăturile către fiul Theodosie, nu-l poate vedea nici pe Brâncuşi – cel ce, în prelungirea stâlpului de prispă şi a Coloanei cerului, dar şi a vârtejului elicoidal al turlelor dăltuite de Meşterul Manole, „a eliberat forma sculpturală din imobilismul ei, înscriind-o în ascendenţă şi transcendenţă” (Ioan-Viorel Bădică, Coloana fără Sfârşit şi ,,ondulaţiunea universului”, în Brâncuşi şi Transilvania, antologie de Constantin Zărnescu, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2001, pp. 89-91)

Din multe puncte de vedere, Biserica lui Neagoe Basarab vesteşte, asemenea buzduganului din basmele noastre străvechi, Coloana, în care se regăsesc aceleaşi semnificaţii de rezonanţă ancestrală: râu vertical, axă de diamant a lumii, simbol arhaic românesc, dar şi simbol universal, reprezentând umanitatea întreagă, unind cer şi pământ, transcendent şi imanent, chtonian şi uranic, după arhaicul principiu al omologiei cosmice, care a însufleţit şi teoria platoniciană a ideilor, dar şi elanul cosmologic al lui Milarepa (Ibid., p. 89)

Simplitatea latină a bisericilor ortodoxe româneşti, zvelteţea neostentativă, seninătatea, însă şi o maiestuozitate nobiliară, de prinţesă celestă, deloc fragilă, dimpotrivă, plină de energie şi vigoare, constituie încă o notă dominantă a Bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, care înfruntă veacurile cu aceeaşi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, precum  protagonistul din celebrul basm românesc.

Sfinxul din Bucegi, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, sanctuarele dacice (circulare – două, unul mare, altul mic – şi cele patru dreptunghiulare), Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş şi Ansamblul monumental de la Tg. Jiu – singura operă de for public din lume lăsată de Brâncuşi patriei sale, printr-un gest de supremă dreptate poetică (după cum îl definea Sidney Geist) – constituie dubla chintă regală a celor mai valoroase capodopere de patrimoniu cultural material dăruite de daco-români omenirii, meritând înscrierea grabnică pe lista UNESCO, a patrimoniul de însemnătate mondială.

(  Va urma )

Articole Conexe

Ultimele Articole