17.5 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri

Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri

de Miruna Lepuş

miruna-lepus1

Despre finanţe, criza economică şi afaceri

Apărută în 1929, criza economică începuse să aibă efecte dramatice doar un an mai târziu. Premisele erau şi ele sumbre: în 1928, Nae Ionescu scrisese că „este foarte probabil că nu ne înşelăm dacă am afirma că cel puţin 80% din populaţia ţării este astăzi datoare, – chiar dacă la unii activul întrece pasivul. Asta înseamnă că 80% din populaţia ţări munceşte astăzi pentru ca să‑şi acopere datoriile, sau numai dobânzile.” La începutul lui 1930, un redactor al Cuvântului scria că „sunt aproape o sută de mii de oameni care nu găsesc, prin braţele lor, putinţa de a‑şi câştiga o pâine.” Şi mai mult, în jurul lui 1930, ţăranii împroprietăriţi după Primul Război Mondial ajunseseră să nu‑şi poată plăti datoriile. De la astfel de contribuabili nu se puteau strânge veniturile necesare susţinerii serviciilor publice din ce în ce mai costisitoare. Deficitul bugetar se mărea, majoritatea întreprinderilor statului erau în pierdere şi, pe lângă inflaţia monetară, mai e şi o inflaţie a valorilor, forma cea mai gravă fiind inflaţia valorilor „ierarhiei sociale şi ale vieţii publice în genere”, ceea ce face ca postul ocupat să nu mai spună nimic despre om. Azi nici diploma nu mai spune nimic despre om.

Cum criza atinsese toate domeniile – economie, instituţii, valori -, în opinia lui Nae Ionescu ea nu putea să se sfârşească decât „atunci când ne vom hotărî să procedăm la reforma statului”, el necrezând în aşa‑zisul „automatism al regimului capitalist” graţie căruia crizele se depăşesc oarecum singure.”

Soluţiile profesorului la problemele pe care le avea ţara erau: în primul rând, restructurarea statului, astfel încât el să se potrivească realităţilor româneşti; instaurarea unui sistem economic autarhic, cu ruperea legăturilor cu Europa; renunţarea la sistemul economic capitalist; un guvern de „gospodari”; acceptarea unui deficit bugetar dacă acesta înseamnă mai multe investiţii; mai puţini funcţionari, dar plătiţi corect; stoparea plăţii datoriilor externe ale statului, crearea de monopoluri de stat, activarea economiei naţionale prin crearea unei bănci de stat, colaborarea cu ţările din sud‑estul Europei etc.

Nae Ionescu insistă asupra necesităţii de a proteja economia prin măsuri autarhice, printr‑un „regim autarhic, de structură agrară”.

„Adoptarea unui regim de economie lăuntrică” ar fi trebuit să fie o soluţie tranzitorie, care ne‑ar fi putut permite „să ne smulgem din cercul de fier al capitalismului apusean (să ne recăpătăm, deci, independenţa)” căci dacă „vom vinde în bucăţi toate bunurile noastre, toate izvoarele mai mult sau mai puţin sigure de încasări, ne vom pomeni într‑o bună zi aşezaţi într‑un regim colonial; cu un fel de relativă independenţă naţională, dar sub completă stăpânire politică şi economică.

În perioada crizei din anii ’30, când oamenii politici îşi îndreptau speranţele spre occident, Nae Ionescu afirma în mod constant că Europa nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne poate înrăutăţi situaţia dacă continuăm să păstrăm legături economice. „Europa nu ne poate ajuta cu nimic […] a venit în sfârşit vremea să ne ferim de ajutorul Europei”.

Într‑un articol intitulat „Noi şi Europa în faţa crizei”, directorul Cuvântului face o comparaţie între poziţia ţării noastre şi cea a statelor de mai la vest în faţa crizei economice, comparaţie din care România iese foarte bine. „Europa este desigur o regiune organizată, dar nu are, în cea mai mare parte a ei, pâine.” Ţările acestea zise „civilizate” produc bunuri industriale şi fac comerţ, îşi aduc alimentele din exterior. La noi era invers: dezvoltarea agriculturii ne permitea să exportăm cereale şi să importăm bunurile industriale, ceea ce face ca „dacă prin imposibil am trage un cerc în jurul graniţelor ţării şi ne‑am închide la noi acasă, apoi desigur am avea grâu ca să mâncăm, lână ca să ne îmbrăcăm, lemne ca să ne încălzim şi cărămidă ca să clădim. Asta e enorm.” Şi mai tranşant spus, „în Europa există o bună‑stare flămândă, pe când la noi o mizerie sătulă„. Ce s‑a schimbat de atunci? Poate că „mizeria” noastră nu mai e chiar atât de „sătulă”, dar, în orice caz, e mai „sătulă” decât a lor. Criza ne face, deci, „să binecuvântăm împrejurarea că, fiind un popor de păstori şi plugari, nu suntem ţinuţi numaidecât să suportăm dezastrele industrialismului”. Condiţiile ca „«dezastrul» capitalismului” să nu ne afecteze sunt „aceea a dezarticulării noastre din sistemul european şi a renunţării la suprastrucura «civilizată», adică european‑capitalistă a aşezării noastre”. Asta presupunea şi renunţarea la politica de până atunci de rezolvare a crizei, adică aşteptarea luării deciziilor la diversele conferinţe internaţionale. „Să lăsăm, deci, preocupările pentru probleme internaţionale mai la o parte. Lucrurile astea se hotărăsc ele şi fără noi. Chiar şi când ne privesc.”

nae-ionescu

Nae Ionescu era de părere că „întregul regim capitalist e azi în destrămare” şi mai cu seamă „capitalismul bancar”, căci porneşte de la ban, care „nu e o realitate, ci o ficţiune”. De aceea, jurnalistul îl admira pe Grigore Iunian, „potrivnicul economiei banului – adică singurul om cu o politică financiară ţărănistă”. Acesta punea pe primul loc debitorul, nu creditorul, vrând să asigure celui dintâi posibilitatea de a‑şi continua munca, iar nu câştigul celui de‑al doilea care „în generalitatea lui e mai degrabă parazitar”. În renunţarea la capitalism Nae Ionescu vede şi scăparea de oamenii de afaceri care „ne guvernează de la începutul războiului european. Ei închid şi deschid graniţele. Ei ne controlează importul şi exportul. Ei ne impun compensaţiile pe care să le primim şi sacrificiile pe care să le facem. Ei sunt adevăratul guvern”, căci partidele erau nepregătite pentru rezolvarea problemelor iscate de război, iar oamenii de afaceri erau gata să‑şi ofere serviciile. Ceea ce trebuia deci ţării pentru a ieşi din sistemul capitalist era „un guvern de gospodari cinstiţi, oameni practici, străini de orice ideologie, […] apţi a înţelege situaţiile şi în bucăţi, nu numai în sistem, apţi a deosebi realitatea normală de realitatea patologică.”

Acest guvern de gospodari trebuia să rezolve problema deficitului bugetar datorită căreia România „a recurs permanent la sistemul împrumuturilor; de consumaţie – nu de investiţie.” Totuşi, statul român nu era unul „risipitor” – „nu‑şi înzestrează armata, nu‑şi întreţine drumurile ş.a.m.d.”, anii cu bugete excedentare datorându‑se unor cheltuieli prea reduse, nu unor venituri crescute, ceea ce a făcut ca „România să nu aibă niciodată şosele bune, localuri de şcoală suficiente, armată bine înzestrată etc.” În perioada crizei, statul a ales varianta micşorării cheltuielilor. Bugetul a tot fost micşorat, dar nimic bun nu a rezultat, ba mai mult, s‑a observat diminuarea veniturilor: „am avut un buget de 38 de miliarde, şi am încasat 33; am coborât bugetul la 33 de miliarde – am încasat 24. Îl reducem acum la 25.” Nae Ionescu se întreabă dacă ţara va avea soarta măgarului lui Nastratin – când în sfârşit va învăţa să se descurce şi fără fân (fără buget, în cazul statului), va muri. Deci scăderea la nesfârşit a cheltuielilor nu e o soluţie; rezolvarea problemelor vine din adaptarea cheltuielilor la necesităţi. „Dacă eu, funcţionar de stat, care am de făcut două drumuri pe zi, de acasă la slujbă şi de la slujbă acasă, îmi cumpăr un automobil, – asta e risipă; dacă eu, medic, care am douăzeci sau treizeci de curse zilnic de făcut, îmi cumpăr un automobil, – asta nu mai e risipă.” În opinia lui Nae Ionescu, eforturile de a face economie cu orice chip ne aduseseră „în situaţia unei ţări excepţional de bogate, în care oamenii încep să moară de foame.”

Din moment ce se recurgea la împrumuturi, rezulta că ţara nu putea întreţine statul. Şi asta pentru că „statul pe care îl întreţine sau trebuie să‑l întreţină azi ţara românească nu e statul care să se potrivească ţării româneşti, de care ea ar avea nevoie.” Deci cheia echilibrării bugetului era reorganizarea statului căci, „într‑o ţară în care plugăria şi deci spiritul agrarian este puternic precumpănitor, statul a fost creat de spiritul orăşenesc, după necesităţile structurale ale mentalităţii citadine, şi nu după cele reale ale ţării.” Iar deficitul bugetar venea din diferenţa dintre nevoile ţării, care sunt mici, şi nevoile pentru care a fost creat statul, care sunt mari. Statul nu e al „realităţilor ţării; nu e al ţării”. Cum „niciodată o ţară de economie agrară […] nu va putea întreţine un stat de structură capitalist burgheză”, singura soluţie e reaşezarea statului pentru a corespunde realităţii. Deci nici o schimbare faţă de epoca lui Eminescu, când el spunea că instituţiile pe care le‑am împrumutat nu se potrivesc cu realităţile din ţară.

În opinia lui Nae Ionescu, prima problemă pe care trebuie să o rezolve un guvern care vrea să construiască un buget real este diminuarea numărului de funcţionari, pe care statul urmează să îi „întreţină” ca şomeri, „căci e preferabil ca statul să‑i plătească cu o sumă oarecare şi pe un timp oarecare […] decât să‑i păstreze mai departe ca funcţionari. Ca «şomeuri» plătiţi de stat ei nu fac rău decât pungii noastre a tuturora; ca funcţionari inutili, ei dezorganizează sau falsifică chiar aparatul nostru de stat.”

Legea armonizării salariilor funcţionarilor publici, votată sub guvernul Averescu, prevedea ca pentru fiecare „tip de funcţie” să existe un venit de bază şi „un coeficient bugetar variabil”, care depindea de resursele statului şi de „indicele de scumpete”. Legea are însă viaţă scurtă, fiind suspendată în iulie 1927. Nae Ionescu spune despre armonizarea salariilor bugetarilor că nu se poate face datorită condiţiilor diferite în care îşi desfăşoară activitatea diversele categorii de funcţionari. În Austria, Germania şi Rusia armonizarea se făcuse numai pentru funcţionarii din posturi administrative.

În luna octombrie 1931, Nae Ionescu se arată împotriva unei noi curbe de sacrificiu, căci el e de părere că trebuie micşorat „bugetul funcţionarilor„, nu al funcţionarului, ceea ce înseamnă o diminuare a numărului funcţionarilor, nu a salariilor lor – „soluţia nu e «Lefuri puţine şi mici», ci „LEFURI PUŢINE ŞI SUFICIENT DE MARI”.

*

Pentru momentul în care situaţia ar fi ajuns „extrem de gravă”, Nae Ionescu propune „măsuri eroice”, câteva măsuri care, deşi pot părea prea dure, nu primejduiesc „existenţa statului şi asigurarea posibilităţilor de muncă viitoare ale naţiunii”: întreruperea plătirii împrumuturilor externe, întreruperea pentru câţiva ani a fondurilor alocate de stat învăţământului şi bisericilor, diminuarea celor alocate întreţinerii unei armate permanente enorme, confiscarea averilor „moarte” – adică a averilor atât de mari încât „n‑ar ajunge unui muncitor să le mănânce nici într‑o sută de vieţi viitoare”.

Nae Ionescu e de părere că statul nu trebuie să intervină pentru a susţine băncile falimentare. Deşi la început directorului Cuvântului i s‑au opus mai toate partidele politice, guvernul a sfârşit prin a redacta un proiect de conversiune a datoriilor agricole. Nae Ionescu e de părere că, între plugari şi bănci, statul trebuie să‑i aleagă pe plugari şi să‑i ajute aşa cum o făcuse şi o făcea cu băncile. În sprijinul afirmaţiei sale dă afirmaţia lui Argetoianu care spusese că „băncile, toate, nu trăiesc astăzi decât prin sprijinul statului”. Dacă creditorii ar fi vândut terenurile ţăranilor, reforma agrară ar fi fost anulată şi nici ei nu şi‑ar fi recuperat întreaga sumă datorată de micii proprietari, căci preţul terenurilor scăzuse. Soluţia pe care Nae Ionescu o consideră drept cea mai bună e cea a lui Manoilescu: preluarea datoriilor agricole de către stat. În plus, profesorul era de acord ca statul să acorde sprijin din motive economice – când criza prin care trece întreprinderea e una de moment, sau sociale – când problemele întreprinderii ar duce la şomaj etc.

( Va urma )

Articole Conexe

Ultimele Articole