25 C
Roșiorii de Vede
joi, iulie 18, 2024

MIRACOLUL DE- A FI POET

CORESPONDENŢĂ: CU CĂRŢILE PE MASĂ

Theodor RĂPAN

theodor-rapan

MIRACOLUL DE-A FI POET

Motto:

„În lună există ceva care suferă!”

(Juan Ramón Jiménez)

Acum, aici, azi, 3 octombrie 2010, Anno Domini, dimineaţă de toamnă, amirosind a mir furat din viile somnului şi cuminecat din mila Proniei cereşti, Bucureşti, Teatrul NOTTARA – Sala „George Constantin”! Scriu „la cald” despre norocul de a fi fost martor al „Clipei cea repede”, săvârşindu-se un act rarissim de slavă întru bisericirea Poeziei din noi: minunatul poet GEORGE FILIP – trăitor în două lumi ale Visului, dar împlinit prin haiducia trăirii sale unice, bivalente – în România şi Canada, şi-a lansat cu fast şi bucurie omenească – el însuşi fiind un spectacol – , două cărţi de o frumuseţe răpitoare: „OM DE POVARĂ” şi… „ŞI TOAMNA VINE…”, ambele „moşite” de doua prestigioase edituri: „Destine” – Canada şi „Sitech” – România (2010).

Regal total (iată, cât de aproape este Sublimul!), susţinut la scenă deschisă, mai ales că în aceeaşi împrejurare şi-a lansat şi MIHAELA DORDEA cartea sa „RĂTĂCIND PRINTRE ŞOAPTE ŞI TRANDAFIRI GALBENI” – Editura „Anamarol” (2010), o carte trăită, împlinită şi smulsă din minunata lume a Teatrului.

Staroste de ceremonie – scriitorul roşiorean Constantin T. Ciubotaru, care cu o fineţe aparte, când mlădiu, când ironic, când suav, când persuasiv, a mediat cu talent şi pricepere dialogurile dintre cei de pe scenă şi sală! Eram într-o sală de teatru, dar, de fapt, eram într-un sanctuar al Poeziei!

Au fost de faţă şi au rostit „Rugăciunea inimii”: Alex Cetăţeanu (frate de inimă bună al poetului nostru, şi el trăitor în ţara frunzei de arţar, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, directorul revistei canadiene de limbă română, franceză şi engleză, „Destine Literare”), poetul Darie Ducan (de al cărui viitor liric nu am nicio îndoială), actorul Dan Puric (în aceeaşi formă magnifică, spumos, moralizator, memorabil), Viorela Filip (poetă, textieră, profesoară de canto, nepoata scriitorului) şi mulţi, mulţi alţii, sosiţi să aplaude cu inima ceremonialul sfiirii, de înălţare spre zei a ofrandelor aduse. După trei ore şi jumătate nimeni nu se plictisise, nimeni nu voia să părăsească „locul crimei”! Şi sala era plina de „enoriaşi” ai Poeziei, ai Teatrului, ai Credinţei în Artă…

Rândurile mele nu se vor referi decât la poetul George Filip, căci din pricina lui am fost acolo, în dorinţa sinceră de a mă întâlni cu Zmeul – Zeu, sau cu Zeul-zmeu, ceea ce s-a şi întâmplat! La teatrul vieţii nu mă pricep, să-l joace alţii…

De George Filip te îndrăgosteşti la prima vedere, aşa cum au făcut-o şi cele cinci soţii ale sale (Doamne, ce record!), în decursul celor 71 de ani de viaţă ai săi, ultimei dăruindu-i inelul de cununie cu două săptămâni în urmă. În loc să fie în „Luna de miere” a fugit în România, să nu rateze cumva această toamnă românească unică, de nescris, de nespus altcuiva…

Are mai mulţi copii risipiţi prin lume decât cărţile adunate-ntre coperţi de ambră şi liliac (spusa lui!). Cărţi are peste 30, copii – vreo 33! Vârsta lui Cristos! Cu acte, fără acte – nu contează! Urma contează! Şi sunt sigur că în timp, numărul cărţilor va bate numărul anilor trăiţi! Aşa să îi ajute Dumnezeu!

El trăieşte Poezia în adâncul de cleştar al inimii sale, cu sinceritate şi înălţare divină, el se scrie pe sine şi nu e la întrecere cu nimeni! El e POET născut şi nu făcut, poezia sa doare şi milostiveşte Clipa, el e şi ofrandă, dar şi joc sublim!

Mi-e drag de Omul din el, cum mi-e dragă şi poezia sa! Discursul inimii lui este „la vedere”, neescamotat, nepervertit de rugina timpului, versul său are parfum şi respiră prospeţime!

E un copil mare la Porţile Dorului, iar inocenţa sa este dată de o frumuseţe interioară pe măsura sufletului! Nu e tâlhar de mioare, dar nici un zurbagiu de Villon, cu care să fie în neîmpăcare sau de care să se ruşineze!

Demult nu mai are nicio curiozitate, sunt sigur, căci trăieşte intens viaţa ce i s-a dat şi ştie ca nimeni altul să o facă! Pentru asta chiar îl invidiez!

George Filip e George Filip şi este inconfundabil! Nu zic că n-o avea şi el detractorii lui, dar nu contează! Ştie şi el asta şi bine face! Dumnezeu i-a dat har şi, – secret propriu – , îl gestioneze cu iubire, cu decenţă, cu mărire! De asta îl iubesc şi eu, deşi atunci, acolo nu am avut timp să i-o spun!  Şi e chiar Adevărul inimii mele!

Oralitatea poemelor sale e aparent facilă! Această calitate-vicleşug e rodul unui îndelung exerciţiu, poezia sa izbucneşte firesc, fără nicio sforţare, ţi se lipeşte de retina inimii, e memorabilă şi nu mai poţi scăpa de ea niciodată! Pe cine prinde, nu mai scapă viu! E molimă divină şi tu, bietul cititor, victimă sigură! Contaminaţi-vă, poezia imnică nu o poate scrie oricine!

In plus, George Filip, trăieşte Frumosul din el în această junglă terriană cu zâmbetul pe buze. El nu va îmbătrâni niciodată!  E gata să se nască iarăşi şi iarăşi, noi, ceilalţi minunându-ne clipă de clipă! Te devoră cu meşteşug şi simţi cum lira sa te învăluie şi te poartă spre ceruri şi tării fără să simţi! Într-adevăr, scrisul său este o armă – arma tellum – care se metamorfozează odată cu poemele finite, în arma habebant, la umbra căreia se odihneşte el, măritul poet George Filip!

Vâslaş neîntrecut, drumul său prin Poezie va fi lung şi înălţător, ştiu precis asta! Poemele sale, într-adevăr, plutesc ca nişte stele în noapte iar el, fericitul, le adună precum un solitar culegător de praf stelar! Ştiu cum e, căci şi eu fac asta de mai bine de 40 de ani bătuţi pe muchie! Dar poţi să-ţi doreşti altceva mai mult? E destul!

Cum să nu iubeşti un asemenea Om care îţi face o confidenţă de această factură: „ Nu ştiu dacă am talent. Am succes bun când recit în public şi ştiu că trebuie să scriu. Scriu în somn şi-mi ţin minte poemele. Tresar, sar din pat şi alerg spre hărtia care mă aşteaptă. Nu-mi plac cei-cele care mă adulează în faţă sau la telefon. Îmi plac blesfemiile suple şi cei ce-mi zic: „blestematul muzelor”, „prinţul sălbatic”, „Poetul”, „monstru sacru”, „poezarul” etc.” Eu sunt sigur că uneori se mai alintă şi el, dar se joacă frumos cu noi, nu?! Un nou motiv de iubire, iată!

Înzestrat şi cu o memorie elefantină, în clipa în care te-a prins în mreaja sa, nu mai scapi! Dar cine să mai vrea să scape din strânsoarea Iubirii, a Poeziei, a Melanholiei? Iar cum Poeţii sunt sau nu sunt, jur că George Filip… ESTE! Daca veţi crede în cele câteva versuri bune semnate de mine, atunci trebuie să mă credeţi pe cuvânt că GEORGE FILIP este un sfânt viu pe care, iată, îl aşez cu toată prietenia de care sunt în stare, pe catapeteasma inimii mele! Am zis!

NB Nu am citat niciun vers din Poet, căci aş fi comis un sacrilegiu! Categoric aş fi greşit amarnic! De ce? Pentru simplul motiv că marea majoritate a poemele sale sunt minunate, căci ele au fost scrise TOATE cu cerneala inimii lui! Puţină selectivitate, totuşi, n-ar strica! La ediţia de OPERA COMPLETĂ, desigur! Eu aş vrea doar să vă îndemn să-i citiţi cărţile şi să vă convingeţi singuri!

Asta am vrut eu de fapt să fac acum, să vă provoc la lectură! Veţi vedea ca nu v-am minţit deloc!

Totul până la POEZIE! Restul, e proză! Şi mă aşez să tac!

Ştiţi care a fost autograful său pe cartea cumpărată de mine? Redau textual: „Theodor Răpan! Cel mai mare sunt eu – George Filip!”

Judecaţi-l pe imberb!

Al Dumneavoastră,

cu o reverenţă de arlechin,

Theodor RĂPAN

Bucureşti, 3 octombrie 2010

Nota Redacţiei:

Cititorul acestei superbe cronici ar fi fost nedreptăţit dacă nu am fi adăugat câteva minunate poeme ale lui George Filip. Ne alăturăm prietenului Theodor Răpan, membru al Uniunii Scriitorilor, şi salutăm POEZIA! Cu toată dragostea şi preţuirea noastră!

george-filip-1

Fericirea

Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.

Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet – indiscret.

… Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Umbre

nu călcaţi pe umbre, umbra
e a voastră temporar
umbra-ţi şade la picioare
cât eşti viu prin calendar
credincioasă ca un câine
stă în lanţul nevăzut
cine ne-a legat de umbre
niciodată n-am ştiut
caii şi stejarii-au umbre
florile de pe mormânt
gâzele, copiii, dorul
stau la umbra unui sfânt
umbra Lunii – şarlatană
tăinuie poeţi şi hoţi
şi-n eclipsele-i arare
ea ne dă umbră la toţi
marea, cât e ea de mare
poartă umbre-n orice val
uneori prin naufragii
strigăm umbra unui mal
umbre, umbre infinite
ce ne pasc nedomoliţi
iar de supărăm destinul
stăm la umbra lui umbriţi
doar Hristosul n-are umbră
umbra lui şi-a nimănuia
dar creştinii-i cerşim umbra
în amin şi alleluia…

george-filip-2

Dor

Dor… mi-e dor de glasul mamei
Şi de toţi ce-mi sunt departe,
Dor de plumb în piept mi-apasă
Când primesc de-acasă carte.

Toţi îmi spun că-s bune toate
Dar eu ştiu că plicul minte
Dup-o lacrimă prelinsă
Peste bietele cuvinte.

Ştiu că maica e bătrână
Şi-o să urce-n cer ca mâine,
Ştiu că doina nu mai sună
Şi că Ţara n-are pâine.

Dor… mi-e dor de maica-Ţară,
Doine, fluvii, munţi, fecioare;
Arză-l focul pă-l de bate
Omul cu înstrăinare!

Uitarea

umbra coboară din trupul de Om
şi mi se face covor la picioare
calci peste ea – o scuipi – o toceşti
şi nu plânge că-i greu şi c-o doare

o privesc cum zace sub mine
şi unoeri – rar – îmi dau seama
că umbra mută mă duce-n spinare
cum mă târau cândva tata şi mama

vreau s-o cinstesc – în vreo crâşmă
să ne omenim – ca acasă
dar umbra fidelă nu se clinteşte
stă ca un câine – sub masă

atunci m-am gândit să cobor eu la ea
dar a fugit undeva – în pământ
ne-au podidit florile şi uitarea:
peste noi trecea o boare de vânt.

george-filip

Testament

Cine îşi înjură ŢARA
Fie blestemat să fie
Apăsat cu munţi de doruri
Până-n neagra veşnicie.

Neamul cine-şi ponegreşte,
Ars de ură şi de patimi,
Când o fi şi-o fi să plângă,
Să n-aibă-n pupile lacrimi.

Cine limba lui şi-o uită,
Pribegind prin lumi străine,
N-ar avea de doine parte
Când e trist printre destine.

Cine glia lui şi-o rupe
Şi-n felii de dor o-mparte
Să nu aibă loc de-o cruce
Şi de prunci să n-aibă parte.

… glia, limba, neamul, ŢARA,
ŢARA, neamul, limba, glia
Şi-un popor ce nu se frânge
Niciodată: ROMÂNIA!

Articole Conexe

Ultimele Articole