10.8 C
Roșiorii de Vede
joi, februarie 22, 2024

MIHAI MARCU-Suita clipelor de eternitate…

Marți, 21 februarie 2023, ora 11: Biblioteca „AMAN” Dolj

MIHAI MARCU – 75

Suita clipelor de eternitate…

Mihai Marcu (Ulmeanu), ex-colegul meu de bancă dintr-a VIII-a D (la „Frații Buzești” Craiova), ne oferă – încă și încă o dată – prilejul de a ne conecta la noi clipe de eternitate. De astă-dată, ne ispitește prin cvasi-torențiala sa tinerețe spirituală, chit că, în zoriorul acestei zile de 21 februarie a.c., a rotunjit vârsta semi-centenară, plus 25 de ani.

Adică vârsta de aur, a deschiderii plenare spre Univers a ceea ce medicii numesc Ochiul lui Dumnezeu, situat exact în centrul creierului nostru.

Bucurându-se de o suită de „maladii” specifice spiritelor solare: dorința de a ști, de a cunoaște – mereu mai mult și mai bine -, provocat de daimonul creator, ca și de vocația de a-și asuma mereu noi și noi orizonturi ale aspirațiilor umane, de a-și dăltui destinul fie și în piatra aburoasă a unei aripi de fluture delicat sau în voalul mătăsos, în marama drăgăstoasă a colii de hârtie -, Mihai Marcu ne oferă încă două romane incitante, cu titluri provocatoare: Mihăiță dintr-a XII-a, respectiv, Femeie, dulce nebunie…, precum și ediția cea mai recentă a revistei sale: Realitatea literară.

Tustrele sunt suple și scânteietoare, cuprinzătoare și elegante, suculente și ispititoare, din multe puncte de vedere.

Cel dintâi roman menționat, Mihăiță dintr-a XII-a, se deschide printr-un preambul intitulat De ce plâng amintirile ?…, în care ne încredințează, apăsat, că – în pofida faptului că a parafrazat titlul Elevul Dima dintr-a șaptea (ediția princeps – 1946, ediția a cincea – 1968), al celebrului roman scris de Mihail Drumeș -, acțiunea din romanul său (semnat Mihai Marcu-Ulmeanu) se deosebește structural de aceea din romanul antecesorului său.

Găsim de cuviință să vă reamintim că Mihail Drumeș s-a născut la 26 noiembrie 1901 în Ohrid (pe atunci, în Iugoslavia), tatăl său fiind român din Munții Pindului. Pe când copilul Mihail descifra zarea vârstei de trei ani, familia sa a venit în România, stabilindu-se în Balș (județul Olt de acum).

Decanul de vârstă al criticilor și istoricilor literari din Oltenia, prof. univ. dr. Florea Firan, laureat al Academiei Române, reține: „Prozator cu largă audiență la cititori, dramaturg și editor, Mihail Drumeș (pseudonimul lui Mihail Dumitrescu) constituie o prezență remarcabilă în viața literară românească. El se consacră scrisului cu pasiunea mărturisirilor de credință, a confesiunilor esențiale, înscriind în perimetrul literar românesc un punct al sensibilității narative susținute cu precădere de stilul simplu, direct, aproape crud, uneori voit naiv ori patetic, dar care nu face decât să decupeze, transfigurat, imagini, episoade, tablouri de viață posibil reale.”.

Afirmațiile din finalul citatului anterior (pe care le-am subliniat, mai sus, cu litere aldine/ boldate) intră în rezonanță, până la identificare, cu stilul practicat de Mihai Marcu, protagonistul lansărilor de carte de azi.

El detaliază astfel, despre romanul inspirat din propria-i viață: „Totul este deosebit ! Atât prima copilărie, cât și derivatele sale care o continuă – școala, prima dragoste și împlinirea profesională – diferă în totalitate !”.

Dintr-un portret (de aproape o pagină și jumătate de carte, scris de prof. univ. dr. Marian Popa), aflăm o puzderie de detalii, cele mai multe dureroase, din biografia încercatului autor, Mihai Marcu, nepotul lui Dumitru Ulmeanu (bunicul dinspre mamă), ex-furier al Mareșalului Prezan în Primul Război Mondial.

O posibilă altă cheie a romanului Mihăiță dintr-a XII-a, o constituie și catrenul, plasat pe post de moto, din Alexandru Busuioceanu – universitar român de notorietate internațională, critic literar și de artă, poet și eseist, stabilit din 1942 la Madrid, autor al riguros-șocantului volum Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole (Ed. Meridiane, București, 1986).

Născut în zodia Pești – aidoma lui I.L. Caragiale, Mircea Eliade, Victor Hugo, Carlo Goldoni, Chopin, Ravel, Michelangelo, Ringo Starr, Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov, Sharon Stone -, Mihai Marcu a ales următorul catren:

Cine-n doi Pești mi-a pus sorocul

Și-a scris în cartea vieții mele,

Cu undița să-mi prind norocul

Și să mă fac pescar de Stele ?”.

Pe bună dreptate, Mihai Marcu își revendică și se mândrește cu statutul celest de „pescar de Stele”.

Verișor primar cu Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă -, romanul Mihăiță dintr-a XII-a se înscrie în formula realismului literar, demonstrând că prozatorul craiovean și-a asumat, în profunzime, capodoperele marilor realiști români și străini, de la Slavici, Caragiale, Sadoveanu, Agârbiceanu, Rebreanu, Pavel Dan, până la Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Lev Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Gorki.

Pe urmele universitarului clujean Ion Vlad, remarcăm și noi „fidelitatea inebranlabilă a scriitorului pentru interpretarea realistă a destinelor și conflictelor umane”, „convingătoarea reprezentare a omului și a existenței acestuia”.

Mai mult decât atât: „Evenimentele simple sau confruntările sociale și morale aspre și ireconciliabile alcătuiesc un univers încărcat de profunde înțelesuri, conferind prozei autenticitate și un grav fior emoțional.”.

Ca și în cazul creației epice a lui Ion Agârbiceanu, putem vorbi – și la Mihai Marcu – despre „vocația povestitorului și statornica apropiere de ființa supusă unor grave și dramatice încercări”, ori despre realitatea de a NU fi evitat „accentele pamfletului și ale satirei, apelând la soluții diverse precum șarja caricaturală, parabola pusă în serviciul satirei sau registrul incisiv, tare, acid al pamfletului”.

Concomitent, este condamnat „politicianismul veros și corupția”, în primul rând morală.

Mihai Marcu stăpânește admirabil tehnicile prozastice, de la crearea cvasi-instantanee de atmosferă, decuparea – prin tușe rapide – a profilului personajelor sau a dialogurilor expresive, în cadență cinematografică, precum acesta:

„Totul în jurul lor se precipită. Este dus direct în salonul de Terapie intensivă, fiind conectat rapid la diverse aparate. Deodată, o șoaptă bubuie liniștea din jur:

  • Infarct ! Repede ! Adrenalină ! Masaj ! Masajjjj, țipă medicul.

  • Stop cardio ! Mai repede !

  • Lipsă puls !

  • Lipsă tensiune !

  • Doză dublă de adrenalină ! Repede, fetelor !

  • Șoc electric ! Vreau șoc, rapid, soră, rapid !

  • Hai, tinere ! E păcat să pleci ! murmură medicul la al doilea șoc electric.”.

*

La fel de bine este scris și romanul de dragoste Femeie, dulce nebunie…, apariția editorială cea mai proaspătă a lui Mihai Marcu (Craiova, Editura Socrate, 2022, 154 de pagini).

Numai că, de astă-dată, autorul apelează percutant, încă din primele rânduri ale cărții, la formula romanului psihologic practicată, la noi, în premieră, de Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, în care rolul scrisorilor și al jurnalului își are locul bine definit.

Romanul începe înmărmuritor, ca o licărire letală de sabie de samurai ori ca o ghilotină neiertătoare, care cade cu viteza fulgerului orbitor:

Mihai,

Știu. Știu că sufletul tău bun mă va ierta pentru această scrisoare otrăvită, pentru ceea ce îți aduce ea, pentru felul cinic în care am putut să o scriu. N-am putut să induc gândurilor un anume sens. Ar fi fost imposibil pentru mine, în situația în care mă găsesc !

Te-am iubit, Mihai ! Te-am iubit cum n-am să mai iubesc ! Jur, dragule ! Te-am iubit cu vârsta cea mai frumoasă: 18 ani !”.

Ca și prima, ultima scrisoare din roman este semnată de aceeași enigmatică (într-un fel) Elena:

Mihai,

Așa a fost să fie ! Viața mea alături de Traian a început cu o scrisoare către tine. Azi, viața mea fără Traian o voi începe tot cu o scrisoare către tine ! Te vei întreba ce vor să însemne aceste ultime cuvinte ? Am să-ți răspund, bunul și bătrânul meu prieten !”.

*

Că Mihai Marcu a fost obsedat permanent de modelul oferit de Mihail Drumeș și de marii prozatori realiști români, europeni ori de pe alte continente, reiese și dintr-o serie de alte similitudini între cei doi autori, în ceea ce privește tehnica narativă.

Le enumerăm, pornind de la minuțioasa analiză semnată de Florea Firan: „știința replicilor, vioiciunea dialogului”, „confesiunea cu posibilități psihologizante”, „candoarea și franchețea povestirii (…), prin dialog și mișcare, desăvârșind universul adolescentin și imprimându-i valențe literare”, „operă de sensibilitate, ale cărei atribute esențiale rămân sinceritatea, delicatețea sentimentelor, onestitatea povestirii, căldura de a transpune posibile episoade de viață în pagini de un captivant lirism care secondează afectuos narațiunea, ascuțimea dialogului”.

Cei doi autori, Mihail Drumeș și Mihai Marcu se întâlnesc/ se tangențiază și în ceea ce privește „candoarea poveștilor de dragoste trăite cu frenezie până la capăt, tensiunea înaltă a sentimentelor, pulsul eternelor pasiuni, gustul unic al adolescenței – o lume încărcată de sens și aspirație”.

Colegul meu de bancă dintr-a VIII-a D – de la cel mai competitiv liceu din aceste părți de țară: „Frații Buzești”, la a cărei intrare principală una dintre promoțiile sale de fală a plasat placa omagială care reproduce sentința irevocabilă a președintelui Academiei Române, Radu P. Voinea: „AICI se învață carte !” -, se regăsește din plin și în mărturisirea celui mai citit autor din epocă, Mihail Drumeș (al cărui roman Scrisoarea de dragoste a cunoscut 24 de ediții, iar Cazul Magheru – 17 ediții): „…o strașnică Doamnă, care se cheamă conștiința artistică, NU mi-a dat pace până n-am scris cărțile după placul ei”.

Încheiem prezenta suită de acolade precizând că izvoarele primordiale ale romanelor lui Mihai Marcu sunt – aidoma acelora ale lui Mihail Drumeș – „celebrele romane Paul et Virginie, Tristan și Isolda, Manon Lescaut, devenite aproape mituri ale iubirii”.

*

Fără a intra în alte detalii – pentru a nu știrbi pofta de lectură a celor interesați -, salutăm temeritatea, romantismul, ardoarea pasiunii neostoite a lui Mihai Marcu de a fi mereu prezent în Agora vieții literare și cultural-artistice, cu noi verigi și cămăși din zale cavalerești.

El, Mihai Marcu, se dovedește, de când îl știu, un Cavaler al Surâzătoarei Figuri, botezat în a crede în tot ce-i frumos în inima și în mintea celor ce cutează, încă, să se considere oameni – într-o lume nebună, nebună, nebună de legat cu otgoanele pandaliei GUVID și cu brațele copleșitoare ale caracatiței mondial-sataniste numite de unii COVID 19, 2, 22, 222, cu mii, milioane de ventuze mortale, nebănuite încă…

Vânt bun la pupa! Și zbor lin, întru împlinirea idealurilor, a dorurilor ce nu pot fi ostoite decât prin noi și noi fapte cu virtuți creatoare!

Dacă marele regizor Geo Saizescu a fost încununat de experții în domeniu cu diadema titlului onorific de Regele comediei cinematografice românești -, nouă nu ne rămâne decât să-l adumbrim pe Mihai Marcu, făurarul acestor noi romane și al acestei noi reviste, cu acela de Păstor Mioritic (și) al Asociației Europene a Scriitorilor, care a împlinit, deja, primul deceniu de existență.

Parcă văd că ne va invita, repede-repede, Bravul nostru Mihai, la o insolită Gală a Premiilor Europene…

La mulți și tot mai buni ani, tuturor!

În jurul și ÎMPREUNĂ cu dragul meu prieten, coleg și frate de tâmplă: Mihai Marcu.

Lumină, Iubire, Iertare, Armonie, Pace, Pace, Pace !

Fiecăruia în parte, și tuturor la un loc.

ÎMPREUNĂ ! Pentru totdeauna.

La mulți ani luminoși, Mihai Marcu !

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 19-21 Februarie 2023

Articole Conexe

Ultimele Articole