Dialoguri fundamentale
cu
dr. NICOLETA DABIJA
( II )
„Mărturisesc că n-aş supravieţui fără iubire!”
Ion Bădoi – În ultimii 20 de ani au apărut voci imperative care încercau să identifice poporul român cu un asasin de evrei, deşi în România nu a fost adoptată „soluţia finală„, cu toate că în acele vremuri era aliata Germaniei fasciste, fiind documente oficiale care demonstrează fără putere de tăgadă că românii au încercat, şi, de foarte multe ori, chiar au reuşit, să salveze de la moarte sute de mii de evrei. Se poate spune despre poporul roman că este caracterizat printr-un „antisemitism absolut”? Cât despre asumarea unei anumite culpe, ne-ar ajuta lucrarea lui Karl Jaspers, „Conştiinţa culpei„?
Nicoleta Dabija – Faptul că au fost cazuri izolate de români care au încercat să salveze evrei, în vremea pogromurilor şi a celui de-al doilea război mondial, nu exclude varianta soluţiei finale. Chiar acum citesc Raportul Final al Comisiei Wiesel, iar faptele descrise acolo, cu argumente, trimiteri, mărturii etc., demonstrează că soluţia finală a existat, mai mult, a fost pusă în aplicare cu exces de zel. În unele decizii, Antonescu a întrecut până şi modelul fascist de exterminare a evreilor, a fost chiar atenţionat în această privinţă. Faptul că sunt voci care pledează încă pentru contrariu, care trec practic peste sutele de mii de evrei ucişi în timpul războiului, mi se pare o atitudine românească, foarte ruşinoasă însă, de neasumare a faptelor. Pentru că m-aţi întrebat despre conştiinţa culpei, aşa cum a analizat-o Jaspers, ei, bine, la noi, ea nu şi-a făcut simţită prezenţa, decât în cazuri izolate poate, şi nu doar atât, cred că nici nu va fi resimţită vreodată. Avem probleme mari şi cu asumarea crimelor comunismului, ce să ne mai mirăm de crimele asupra evreilor, mai ales că reacţiile antisemite nu s-au pierdut nici acum, în secolul XXI, iar uneori se manifestă chiar cu prea multă vioiciune.
N-aş merge aşa de departe ca Hannah Arendt, deşi poate nu se înşela, în afirmaţia că poporul român a fost cel mai dur între popoare cu evreii, dar unul dintre cele mai vehemente popoare în aplicarea soluţiei finale, sigur a fost. Eu mă înspăimânt când dau , şi astăzi, peste tot felul de aberaţii care vor să convingă, pe de o parte de nevinovăţia românilor, iar pe de alta de conspiraţia veşnică a evreilor, împotriva românilor, împotriva lumii. Sunt oameni care îşi folosesc pur şi simplu bruma de logică în a crea scenarii parţial coerente, dar false, pentru a-şi justifica ura împotriva evreilor. Deşi sunt foarte puţini iudei în draga noastră Românie, antisemitismul are se pare rădăcini foarte adânci, din care se poate extrage sevă pentru o veşnicie.
Ion Bădoi – Dan Puric vorbeşte despre un catarg de care s-a legat şi le-a strigat sirenelor: „A fi român este o frumuseţe a lumii!”. Cum trebuie să arate catargul de care să ne contopim pentru a striga asemenea lui?
Nicoleta Dabija – E o întrebare la care mă tem că nu pot răspunde, pentru că n-am simţit până acum gustul frumuseţii de a fi român. Fără emfază, nu mă pot identifica unei naţii. Implicit, mă simt străină de trăsăturile asociate românilor. Iar aşa, din exterior, le contabilizez tot mai multe trăsături negative şi ajung să binecuvântez acest sentiment al străinătăţii, care mă protejează destul şi mă ţine la distanţă de contaminare. Nu mi-e ruşine că sunt româncă, cum nu mi-e ruşine că sunt chinezoaică, căci nu mă simt nici una, nici alta. Deşi, nu exclud, pe de altă parte, că mă ating uneori elemente de mentalitate românească, cum mă simt alteori condamnată de societatea românească la un mod de viaţă mărunt. Aşa că, bineînţeles, sunt mai mult româncă decât altceva, trăind în mediul românesc, pe pământ românesc, din părinţi români, chiar dacă nu simt. Ca să închei, nu mă îndoiesc că acest catarg al lui Dan Puric există, că ortodoxismul, la care bănuiesc că se referă când vorbeşte de frumuseţea românului în lume, mai spune ceva unor oameni asemenea lui, doar că eu n-am reuşit vreodată să-l percep.
Ion Bădoi – Se vorbeşte despre patriotism, dar şi de naţionalism. Cât ar trebui să luăm din fiecare pentru a fi europeni adevăraţi?
Nicoleta Dabija – În primul rând, cred că a fi patriot, ca şi a fi naţionalist presupun mândria de a fi român. E prima calitate care trebuie înţeleasă, apoi cultivată. Nu ştiu însă câţi îşi clădesc această mândrie pe caracterele pozitive ale românităţii şi câţi îşi fac o mândrie din trăsăturile negative ataşate românilor. Nu mă îndoiesc că sunt calităţi de care trebuie să fim mândri, dar cei puţini care mai au o vagă idee despre cum ar trebui să fim, speriaţi de spectacolul adesea degradant al conaţionalilor, ajung să se îndoiască de vreo posibilitate de afirmare pozitivă a identităţii naţionale, de construire temeinică a acestei identităţi. Românii sunt înzestraţi, doar că, aşa cum spunea şi Regina Ana a României într-un dialog cu scriitoarea Doina Uricariu, se îndoiesc prea mult de ei înşişi, de aceea sentimentul identităţii este încă deficient, nedezvoltat. Or, fără această identitate naţională, nu vom putea fi nici europeni adevăraţi. Trebuie să învăţăm să fim români mai întâi, adică să fim patrioţi şi naţionalişti, fără excese însă, apoi vom fi şi europeni.
Ion Bădoi – Mai este timp pentru iubire? Cine mai are timp să iubească, să se simtă iubit? Mai există iubire într-o lume aproape pierdută, într-o lume aflată sub semnul evazionismului total?
Nicoleta Dabija – Pentru iubire ar trebui să fie mereu timp. Acum, depinde şi la ce fel de iubire ne referim. Cred că oricine are timp să se îndrăgostească măcar o dată în viaţă, şi chiar dacă crede că nu are, îşi va face imediat ce va recunoaşte faţă de sine că a căzut în patimă. Dacă e vorba de iubire în sens larg, o diminuare a forţei ei e de constatat, dar am încredere că va rezista o minoritate, care o va reţine totuşi în lume. Asta întrucât iubirea însăşi e o formă de rezistenţă, printre altele, sau o modalitate de a ironiza mersul general al societăţii, de a te situa nu în răspăr cu el, ci de a pluti la suprafaţa lui, fără să te laşi atins, sau, în orice caz, te contaminezi puţin. În fascinaţia pentru frumos, bine, învăţând bucuria simplă, la îndemână, pentru lucruri mărunte, uiţi că lumea nu e chiar cum ai vrea să fie şi eşti fericit că este, cum este. Când te îndrepţi spre realitate cu iubire, lanţurile judecăţii prea aspre se netezesc, devin binevoitoare, chiar tolerante. Personal, mărturisesc că n-aş supravieţui fără iubire şi nu mă refer doar la iubire ca eros, ci la iubire în toate ipostazele ei. Sunt în extaz când dau peste o idee care se acordă sufletului meu, ca şi atunci când ascult Sonata lunii, Egmont, o bucată din Simfonia a 7-a sau a 9-a de Beethoven, ca şi atunci când recitesc un poem din Ungaretti. Dar entuziasmele mele zilnice coboară şi spre realităţi minuscule, la care cei mai mulţi rămân insensibili. Ca să dau un exemplu de ultimă oră, mă înveseleşte teribil întâlnirea matinală cu vasul în care am semănat o mână de grâu.
Eu zic că e cu atât mai multă nevoie de iubire, de cultivarea ei, cu cât avem impresia că nu mai avem vreme, că viaţa noastră nu-i mai poate face loc. Exact în urma unui astfel de gând, semnalul de alarmă trebuie tras, căci e semn clar că iubirea s-a transformat într-o problemă.
Ion Bădoi – A uitat omul contemporan să mai construiască dreptatea? Mai este speranţa o instituţie în care să mai creadă omul modern?
Nicoleta Dabija – Până şi în situaţiile-limită ale vieţii noastre speranţa rămâne. De multe ori, rămâne numai ea şi e singura care ne împiedică să terminăm cu toate şi cu noi înşine, care ne alimentează impulsul vital. Altminteri ajungem în absurd, iar absurdul e o cale terifiantă, insuportabilă, ai nevoie de mult curaj, şi de inteligenţă, aş adăuga, pentru a continua să trăieşti când nu te mai susţine nimic, când eşti suspendat de neant. Mă refer la absurdul camusian, cel în care ai înţelegerea că totul este absurd în lume şi totuşi priveşti cu necesitate munca ta destinală, de asemenea absurdă. Această luciditate, şi înţelegere, lipseşte celor mulţi, căutăm imediat surogate de sens, cădem în comodităţi de tot felul, în amăgiri temporare, care ne mai scot din câte o criză existenţială.
În privinţa dreptăţii, dacă am trăi într-o societate normală poate că am percepe diferit realitatea. Însă, din unghiul acesta, românesc, riscăm să deformăm totul, să universalizăm nedreptatea şi corupţia noastră cea de toate zilele. Nu accept, în general, dispariţia valorilor, cred doar că ele sunt mai adânc ascunse în noi, mai bine camuflate, uităm prea des să le folosim, realitatea ne provoacă să le neglijăm, dar sunt situaţii în viaţă când ne întoarcem la ele, când nefolosirea lor ne deranjează personal. Şi bine ar fi ca acest deranj momentan să producă o schimbare de comportament. Din păcate, riscul mare este să trecem lesne peste faptul că am fost deranjaţi de ceva. În plus, atâta vreme cât se vorbeşte despre o valoare, chiar în chip de problemă, înseamnă că această valoare există încă. Aşa cum trăim, după declaraţia lui Nietzsche că „Dumnezeu a murit„, într-o lume a divinităţii absente, dar nu a inexistenţei divinităţii.
Ion Badoi – Şi pentru că vorbeam despre credinţa în speranţă, este vital să vă întreb: Este Omul într-o criză supremă? Se poate numi această criză ca fiind a propriei identităţi? Este depăşit Omul de propria-i tehnică, devine Omul din ce în ce mai puţin liber tocmai transformării lui din Homo sapiens în Homo rapiens?
Nicoleta Dabija – Este o întrebare grea, nu ştiu cum aş putea să răspund în câteva fraze, dar o să încerc. Cred că fiecare epocă istorică are problemele şi soluţiile ei, iar cea prezentă, nu este absolvită nici ea. Da, extinderea exagerată a tehnicii pune un serios semn de întrebare în timpurile actuale, în condiţiile în care omul a devenit cam neputincios în faţa maşinilor pe care tot el le-a creat, e dependent de ele, ca atare nu le mai poate controla. Dar gravitatea problemei se domoleşte dacă nu suntem aşa de încrâncenaţi în a controla maşinăriile pe care le folosim. Dacă ne preocupăm mai mult să înţelegem că, odată creată, tehnica are un joc al ei, independent de voinţa noastră, după cum şi Dumnezeu, creând lumea, i-a dăruit oarecare libertate. Abia aşa nu vom mai fi frustraţi de absenţa libertăţii noastre, mai mult, vom găsi ceva vreme pentru visat, pentru practicarea unei pasiuni, pentru contemplarea frumuseţii lumii poate. Nu înseamnă că am devenit indiferenţi la problemă, doar că am înţeles. Şi fiecare trebuie să caute a-şi păstra libertatea individuală, să nu se transforme cumva, din grija de a controla tehnica, în sclavul ei. Şi pentru că v-aţi referit în întrebare la John Gray, cel care afirma preschimbarea omului din Homo sapiens în Homo rapiens, oricât ne-am crede centrul Universului, a universului tehnic implicit, nu vom putea merge până la capăt cu iluzia noastră, Pământul va găsi mijloacele sale de a ne elimina. Atitudinea înţeleaptă este aşadar aceea de a încerca să înţelegem lumea în care trăim (iar înţelegerea vine întotdeauna cu o eliberare, căci a înţelege înseamnă a fi liber), nu să fortificăm lanţurile pentru a controla cât mai bine totul.
Ion Bădoi – Acum, am să vă întreb aproape confidenţial: care sunt acele valori pe care simţiţi nevoia să le apăraţi necondiţionat?
Nicoleta Dabija – Cu riscul de a părea „demodată”, în înţelesul precizat anterior, valorile mele sunt valorile filosofiei. Sunt şi eu un fel de idiot dostoievskian, unul feminin şi al timpurilor noastre, care nu crede chiar că frumuseţea va salva lumea, dar crede că o consolează, că mângâierea ei dă cel puţin unora puterea de a continua să fie. De asemenea, sunt convinsă că felul meu de a privi realitatea menţine un oarecare echilibru în lume, astfel că lumea nu e pierdută definitiv. E loc pentru cei cărora frumuseţea, iubirea, dreptatea, adevărul le mai spun ceva, dar, mai ales, e mare nevoie de ei. Oricum, nu mă simt singură pe această cale. Sunt şi alţi „rătăciţi”, „demodaţi”, chiar dacă mult marginalizaţi actualmente, cu voci stinse sau tăcuţi în afară, deşi cu voci lăuntrice puternice.
Ion Bădoi – Stimată NICOLETA DABIJA, ce îi face pe români…români??? De vreme ce chiar francezii îndrăznesc să-şi pună cu adevărat această întrebare despre ei, desigur, poate este timpul să ne întrebăm cu adevărat şi noi. Este, de ce să nu recunoaştem, lupta pentru cucerirea propriei identităţi! De aceea, ce îi face pe români…români?
Nicoleta Dabija – Interesant cum puneţi problema. Eu aş adăuga că, acolo unde întrebarea nu există, nu va exista nici o căutare de soluţii, de răspuns. Aşa că, e normal ca francezii să se întrebe asupra identităţii lor, e semn că au deja una. Noi nu prea ne întrebăm, de aceea nici nu suntem în lume prezenţi cu o identitate, iar ceea ce apucăm să arătăm e negativ şi deranjează. Până la construirea unei identităţi naţionale, trebuie să ne punem, fiecare dintre noi, şi la modul cel mai serios, întrebarea ce ne face cu adevărat români. De la particular spre general e drumul corect, natural. Mă abţin să răspund eu, din simplul motiv că vreau să fiu onestă faţă de cititorii revistei Dumneavoastră. Pentru că urmează să povestesc un moment în care am trăit ruşinea de a fi român nu pot să mă pronunţ fără să fiu privită apoi cu suspiciune. Aşa că îmi permit să redirecţionez întrebarea către toţi cititorii.
Ion Bădoi – În „Şase lecţii prin care filosofia ne mai mângâie„, scrieţi despre impopularul Socrate, cel care „cu întrebările lui nu face altceva decât să tulbure înţelesul obişnuit
al lucrurilor”, despre „Epicur sau consolarea pentru absenţa celor materiale”, ne daţi speranţă că „De inimă zdrobită ne mângâie Schopenhauer” şi „de frustrare ne vindecă Seneca”, sau cum „să suportăm ceea ce nu putem înlătura” prin Nietzsche… Credeţi că mai este posibil, şi acum voi folosi un superb vers găsit la întretăierea unui gând cu o străfulgerare norocoasă, ca „păscând boii domnului Kant” să găsim răspunsurile regăsirii noastre în înţelepciune şi iubire?
Nicoleta Dabija – Cu riscul de a mă repeta, această cale spre înţelepciunea filosofică este astăzi o alegere personală. Ea nu mai are amploare, nici nu mai spune mare lucru celor mai mulţi dintre noi. E nevoie de filosofie, de învăţăturile ei atemporale, universale, cu atât mai mult în vremuri de restrişte, dar astea sunt vorbe, ale mele şi ale altora mult mai importanţi. Fiecare se salvează cum poate până la urmă, important este să fii pe un drum pe care să-l poţi străbate, bun pentru tine. Nu vreau să fiu sceptică şi să afirm că, tulburaţi de timpul tot mai constrângător, de munca umilitoare, de sărăcia vieţii, de alte condiţionări, renunţăm şi la căutare, vreau totuşi să cred că există cel puţin un moment în viaţa fiecăruia, în care omul îşi pune problema sensului vieţii lui şi caută o mângâiere. Se va întoarce atunci la Dumnezeu, la înţelepciunea filosofiei, la natură. Se va consola prin muzică, prin pictură, prin scris, cultivând pământul, îngrijind viermi de mătase etc. El singur ştie ce e bine pentru sine şi până unde are curaj să meargă pe acest drum asupra căruia s-a decis într-o zi.
Ion Bădoi – „Filosofice sunt acele gândiri care întemeiază oameni„, scria Lucian Blaga, iar Francis Bacon afirma că „puţină filosofie duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei îl duce spre religie”…Vă rog să comentaţi…
Nicoleta Dabija – Citatele se completează cumva, sunt uşor de adus în acelaşi punct al înţelegerii. Cred că fiecare om care a citit puţină filosofie s-a confruntat cu o perioadă de ateism. Unii au depăşit-o lesne, alţii deloc. Acum, nu ştiu cât aprofundarea filosofiei te scapă de ateism, dacă aceasta e făcută strict teoretic. Cred, mai curând, că aprofundarea filosofiei în plan real, în existenţa de zi cu zi, are meritul de a te conduce spre resursele personale de religiozitate. Când începi să valorizezi doar acele idei care îţi folosesc, care vorbesc în tine, acele gânduri cu adevărat fructuoase edificării vieţii tale, abia atunci ai înţeles rostul adânc al filosofiei. O cunoştinţă care nu a schimbat ceva în tine, care nu te-a afectat cumva şi nu te-a făcut să te comporţi puţin altfel, e de prisos.
Ion Bădoi – Retras în Cartierul Latin al Parisului, pe care nu l-a părăsit niciodată, Emil Cioran a avut cuvinte nu tocmai elogioase despre obârşiile sale: „Vin dintr-un colţ de Europă unde efuziunile, lipsa de reţinere, confesiunea, mărturisirea imediată, nepoftită, impudică sunt de rigoare, unde toţi ştiu totul despre toată lumea, unde viaţa în comun se reduce la o spovedanie publică, unde secretul este de neimaginat, iar volubilitatea frizează delirul”, iar în „Ispita de a exista” nu a ezitat să afirme: „Mărturisesc că am privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-mi era permisă”. Şi totuşi, Emil Cioran copilărise la Răşinari, unde s-a născut în urmă cu 100 de ani, şi nu putem afirma că nu şi-a iubit satul, centrul propriului Univers. Să fie vorba de o „luciditate exasperantă”? Despre ce este vorba, Nicoleta Dabija?
Nicoleta Dabija – E o diferenţă între a-ţi iubi sau nu ţara de origine şi amintirea locului naşterii, copilăriei. Cel de-al doilea este un timp mitizat, confundat sufleteşte cu timpul paradisiac, timpul începutului. Dar nu doar locul naşterii, ci orice spaţiu în care o trăire te-a marcat, care a rămas viu aşa în memoria ta afectivă. Eu iubesc Iaşul enorm, pentru că aici am trăit cea mai frumoasă parte a vieţii mele, visele şi îndrăgostirile mari. Da, mai ales iubirea sfinţeşte locurile. În privinţa României, însă, împărtăşesc pe deplin gândurile lui Cioran. Complexul naşterii într-o cultură mică l-au resimţit poate mulţi din cei care au cunoscut experienţa exilului. Nu toţi au formulat-o. În ultima vreme, se adaugă şi privirea piezişă a semenilor din ţările de adopţie, care te fac conştient şi îţi amplifică complexul de inferioritate. Ca să dau un exemplu la îndemână, dar să fac şi o mărturisire, vă spun că, în vacanţele mele petrecute în Italia, din ultimii ani, recunosc, mi-a fost ruşine, în unele momente, că sunt româncă. E un spectacol îngrozitor să asişti la bădărănia celor descinşi acolo, la cât de uşor de identificat sunt prin comportamentul lor dezolant. Acolo, nu pot să nu-mi amintesc că vin din România şi mi-e teamă să nu fiu privită şi eu cu reticenţă. Un parc din Padova, cel care străjuieşte Arenele Romane, este o casă pentru români, mai mult poate pentru cei proaspăt ajunşi în Italia, nu ştiu precis. Stau pe iarbă, pe bănci, mănâncă, dorm şi îşi fac nevoile acolo. E o realitate tristă, dar şi ruşinoasă. Eu am resimţit sincer ruşinea, aşa cum nu o resimt când sunt în ţară. Pentru că aici nu prea există termen de comparaţie, acolo însă, da.
Ion Bădoi – Vă mulţumesc pentru amabilitate şi pentru curajul de a vă asuma aceste întrebări ca fiind şi ale Domniei Voastre, pentru generozitatea răspunsurilor. Vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor „Opiniei Teleormanului”.
Nicoleta Dabija – Mulţumesc şi eu. A fost o bucurie reală să fiu provocată să gândesc asupra unor idei şi, măcar, am încercat să formulez nişte răspunsuri pe măsura întrebărilor. Cititorilor revistei le doresc să continue să o citească, în primul rând, şi nădăjduiesc că răspunsurile mele nu s-au dovedit pentru ei în totalitate de prisos, că am reuşit să intru în dialog şi cu ei puţin.
A consemnat
Ion BĂDOI