13.8 C
Roșiorii de Vede
luni, mai 20, 2024

Elitele României profunde

Elitele României profunde

nicoleta-dabija

Există foarte mulţi profesionişti de valoare, dar nu sunt consideraţi elite. Nici chiar unele vârfuri din diferite domenii de activitate nu pot fi considerate elite. România a avut elite remarcabile, şi nu numai politice, timp de aproape 100 de ani, de la generaţia paşoptistă până la fatidicul an 1944. Au mai existat, după aceea, oameni de ştiinţă şi de cultură cu realizări excepţionale, dar care au intrat, de voie sau de nevoie, în sistemul duplicitar al comunismului şi glasul lor social s-a tocit iremediabil. Pentru a face parte din acea aristocraţie a spiritului este nevoie de verticalitate profesională şi morală, de atitudine, de zbor înalt pe deasupra actualei dezordinii instituţionale şi morale, dar şi de o coborâre urgentă în agora. Glasul elitelor trebuie auzit în fiecare zi, puternic, convingător, cu claritate şi convingere. Discuţiile interminabile despre „sexul îngerilor”, în timp ce cetatea este asediată de o obscenitate devastatoare şi de false valori, sunt nu numai dăunătoare, ci sunt chiar „kerka porta” a societăţii şi spiritualităţii româneşti, poartă „uitată” deschisă chiar de către cei care ar fi trebuit să o închidă şi să o păzească. Pentru că nu este suficient să declari că trăieşti într-o „Castalie a spiritului”, ci este nevoie şi de spirit, concretizat într-o operă trainică şi printr-o întoarcere curajoasă şi demnă cu faţa spre cetăţean. Este nevoie de afirmarea unor adevăruri, cu dovezile necesare, desigur, iar acest adevăr va fi spus de noua elită intelectuală a României. Există o Românie tainică şi profundă, cu „voci care nu se vor stinge” niciodată, cu voci care vor spune adevărul şi ne vor convinge să ne asumăm aceste adevăruri, pentru că numai „adevărul ne va face liberi”.

O voce clară este cea a Nicoletei Dabija, o tânără publicistă, scriitoare şi doctor în filosofie, o pasionată de adevăr, dar şi de taina frumuseţii pe care o găseşte în cuvinte, în iubire, în tradiţie, în muzică. Poate fi catalogată drept îndrăzneaţă o afirmaţie a ei când vorbeşte despre anumiţi „filosofi” care „ şi-au dat demisia demult din filosofie” şi care roiesc pe lângă butoiul cu miere al Puterii. Poate că au rămas sub vraja ideii platoniciene că filosoful trebuie să conducă cetatea, iar rotirea în preajma puterii le consolează cumva neputinţa de a conduce ei înşişi România, sau le dă impresia că o fac deja”, afirmă Nicoleta Dabija. Şi are dreptate.

Are cuvinte înţelepte şi bine documentate despre aşa-zisul antisemitism al lui Mihai Eminescu, aproape că taie “în carne vie” când vorbeşte despre “chestiunea evreiască” şi despre asumarea unei anumite culpe de către poporul român în această “chestiune”. Nu este mai puţin pretenţioasă nici când vorbeşte despre sentimental identităţii româneşti: “fără această identitate naţională, nu vom putea fi nici europeni adevăraţi. Trebuie să învăţăm să fim români mai întâi, adică să fim patrioţi şi naţionalişti, fără excese însă, apoi vom fi şi europeni.”. Este rănită dureros de un anumit comportament românesc, într-o anumită grădină publică din Italia, are cuvinte frumoase despre Iaşul marilor iubiri, mărturiseşte că nu ar putea supravieţui fără iubire, dar stăruie în ideea că este necesar să ne punem întrebări curajoase despre identitatea naţională, fiindcă numai astfel vom avea şi răspunsuri, nu mai crede că frumuseţea va salva omenirea, însă “crede că o consolează, că mângâierea ei dă cel puţin unora puterea de a continua să fie”.

Nicoleta Dabija are o activitate publicistică impresionantă. Publică în “Timpul”( „Pe teritoriul eului până la uşa interzisă”, „Pe urmele unei credinţe în „zeii care nu există”, „O tăcere ruptă din ispita tăcerii. Eugene Ionesco”etc), în “Viaţa Românescă” (O interpretare la Iov”, „Şase lecţii prin care filosofia ne mai mângâie”, „Ultimul Culianu, o abordare metafizică”), în “Contemporanul” („Pierderea şi nostalgia originilor”, „Octombrie cel vesel, octombrie cel trist”, „Pentru a patra oară Despre dragoste”), dar şi în alte ziare şi reviste, unele cotate internaţional, publică în volume colective, dar are şi cărţi de autor, trimise spre publicare: „Nopţile lui Emil Cioran”, „O lună în confesional. Liviu Antonesei – Nicoleta Dabija”, şi „Când metafizica ajunge să se confeseze.”

Nicoleta Dabija trebuie să ştie, să fie convinsă că oamenii cu voci lăuntrice puternice trebuie să şi le facă auzite, să coboare în agora, fiindcă ,aşa cum spunea chiar ea ,

“E loc pentru cei cărora frumuseţea, iubirea, dreptatea, adevărul le mai spun ceva, dar, mai ales, e mare nevoie de ei.”

Ion BĂDOI

Articole Conexe

Ultimele Articole