MARIANA TOMESCU – romanciera de top

8 martie 2020

44

MARIANA TOMESCU – romanciera de top

Filolog pasionat, cu vaste lecturi beletristice, cu propensiuni pentru tatonarea și asimilarea unei solide culturi cu orizonturi filosofice și mitice, profesionist al cuvântului virtuos și virtuoz -, Mariana Tomescu a respectat cu sfințenie regula de aur de a nu se lansa în scrierea de romane decât după ce a acumulat o experiență de viață bogată, asumându-și provocări și riscuri demne de o Leoaică autentică, născută adică în aceeași zodie cu Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, Romulus Cojocaru, dar și cu Guy de Maupassant, Ernest Hemingway sau Aldous Huxley.

Cronicar de teatru și de film, autoare a câtorva volume de proză pentru copii, dar și a patru romane – unul mai captivant decât celălalt -, Mariana Tomescu s-a bazat, se bazează încă, în postura de romancier redutabil, pe consistența de granit viu pe care i-o asigură faptul că a profesat îndelung într-unul dintre cele mai dure meșteșuguri, acela de jurnalist, cu state irefragabile, de câteva decenii, ca publicist-comentator și realizator de emisiuni politice cu mare impact la posturile publice de radio (mai întâi, la Craiova, apoi la Radio România Actualități).

Profesional, ea duce mai departe povara moștenirii grele – însă în sensul pozitiv, de tandru blestem de familie, nu în acela negativ, cu implicații legate de eventuale dezastre – pe care i-a lăsat-o tatăl său: Paul Tomescu (alt Leu, născut în zi toridă de 28 iulie…), călit, forjat și consacrat în perioada interbelică, la școlile imbatabile de presă scrisă din București, de la cotidianul Curentul, dar și de la Adevărul și Dimineața, care au purtat pecetea de ceară fierbinte a unor lideri precum Pamfil Șeicaru – apreciat drept cel mai valoros ziarist român dintre cele două războaie mondiale -, Camil Petrescu, G. Călinescu, F. Brunea-Fox, Geo Bogza.

Lentilele groase – aidoma acelora ale scriitorului poliglot din Riga (Letonia) Leons Briedis, ori ale graficianului craiovean Gabriel Bratu și ale fiicei acestuia: Andreea, conferențiar universitar și anglist de vocație -, lentilele groase prin care Paul Tomescu adulmeca răbdător evenimentele curente, din România, din Europa, de pe Terra, par să fi fost preluate de fiica sa, Mariana, dar nu la modul fizic (purtate pe nas), ci metafizic, subtil, ca știință și artă, tehnică și tehnologie de tâlcuire și tălmăcire a sensurilor din adâncuri privind omul, Omul, oamenii, Omenimea de pe aici și de oriunde altundeva de pe planetă. Abordate, asumate și metamorfozate în planul ficțional al prozei beletristice adevărate.

Constituind câte o treaptă de inițiere -1. ucenic, 2. calfă, 3. maestru I, 4. maestru II sau venerabil -, cele patru romane ale Marianei Tomescu au erupt intempestiv, în zorii secolului XXI, asemenea unui vulcan zgâlțâit de seisme neștiute, trezit din somnul său recules, de veacuri.

În ordinea cronologică a apariției, acestea sunt: Vară fără sfârșit (2001), Clopotele de la Sacre-Coeur (2008), Orizonturi barbare (2010), Via Dolorosa (2014). Primele trei au fost girate de Editura Elion din București, având-o ca editor pe doamna Virginia Carianopol, iar cel de-al patrulea roman a fost încredințat Editurii SemnE, tot din Capitală.

Deși au văzut lumina tiparului în primul deceniu și jumătate al mileniului al treilea, universul narativ al celor patru romane menționate îmbrățișează anii din proximitatea celei de-a doua conflagrații mondiale, cu toată cohorta de bulversări și neliniști existențiale – în anii de dinainte… -, dar și de speranțe înfrigurate, năzuințe, aspirații și idealuri din cei imediat următori. Căci războiul fusese declarat încheiat, din punct de vedere militar, diplomatic, politic, însă el continua în sufletele oamenilor, zvârliți în fața unui puhoi de întrebări mistuitoare, abandonați într-o răspântie de istorie necunoscută, deloc vegheată sau ocrotită de Troița izbăvitoare.

Capul de serie al acestei tetralogii romanești, ce poate fi privită și din perspectiva specifică unui Bildungsroman, poartă titlul Vară fără sfârșit. Ideea de anotimp – un anume timp -, afișată sentențios din chiar titlul cărții, ne duce, aproape automat, cu gândul la faptul că un topos, un soi de spațiu-timp, al prozei scrise de Mariana Tomescu este însuși timpul (Timpul !), trăit și disecat din interiorul vieții zbuciumate a unei comunități armonioase de români și evrei. Apropo de tehnica narativă, s-ar putea face o analiză pornind de la dihotomia statuată de Eugen Simion în titlul jurnalului său parizian: Timpul trăirii, timpul mărturisirii.

Elemente direct legate de măsurarea curgerii ireversibile a acestuia „în realitate” (deoarece în ficțiune el poate fi reflectat în discontinuitatea lui, rezultând romane de tip puzzle) – pendula, ceasul elvețian de mână marca Schaffhausen, ceasul de buzunar, din aur…. – apar, din când în când, de-a lungul romanului.

Martor și „cronograf” al tuturor evenimentelor -, pendula este evidențiată de atâtea ori încât poate fi considerată laitmotiv al cărții, alături de veșnicul punct de referință: VARA. Dincolo de cea reală, din ambianța în care se desfășoară povestea scrisă de Mariana Tomescu, VARA este cu precădere aceea din sufletele celor doi tineri, Alex (prescurtare de la Alexandra, de parcă s-ar fi intenționat sugerarea, mai ales, a virtuților masculine reale ale protagonistei-narator, începând cu luciditatea, spiritul de analiză și sinteză, pragmatismul…) și Georgi (evident, de la George, „italienizându-l”, în intenția de a-i scoate în relief partea feminină/ efeminată a viitoarei sale personalități de pianist și compozitor, pradă unor crize depresive ciclice).

Timpul, marcat implacabil de pendulă, vara și moartea – care, cu viteză fulgerătoare, le seceră intempestiv pe cele șase mătuși ale Alexei, ca și pe alte ființe apropiate – constituie protuberanțe semnificative/ turnuri de control ale universului din cele patru romane ale Marianei Tomescu, în care cap de serie este Vară fără sfârșit.

Timpul și reperele, materiale ori imateriale, legate de el, ca și diversele trepte ale comunicării, comuniunii, euharistiei, se pot constitui într-un veritabil principiu constructiv al narațiunii, așa după cum, în capodopera Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, lumina, în varii ipostaze și locuri, este principiul constructiv fundamental.

Fără a fi conceput pe structura cronologiei inverse, romanul Vară fără sfârșit se deschide prin secvențe nu de acum șase-șapte decenii, de când s-a încheiat marele război, ci mult mai apropiate momentelor prezente: anul 1988 când, în răstimp de nouă luni, din ianuarie până în octombrie, a și fost scris. Autoreferențială, mărturisirea dă seamă despre spiritul de observație fin și despre capacitatea de a realiza conexiuni rapide, cu valențe de introspecții psihologice: „De aici, de la etajul opt, lumea mi se pare atât de mică, încât mă feresc să privesc în jos, pentru ca nu cumva să mă obișnuiesc cu aceste imagini liliputane. Mă tem că aș putea uita, la un moment dat, chipul oamenilor, confundându-i cu niște furnici, sau mai degrabă cu niște puncte. Mă tem că s-ar putea să devin eu însămi un astfel de punct, fără vârstă și fără sex, aidoma celorlalte, mișcându-ne împreună încolo și-ncoace.” (n.n. sublinierile ne aparțin).

După acest stop-cadru, menit să marcheze clipa T0 (T zero) a debutului gestației romanului ce tocmai se pune, instantaneu, pe cale/ în mișcare, asistăm la întredeschiderea, apoi lărgirea orizontului de plonjare în lumea ce va fi prospectată cu mijloacele romanului psihologic, din familia acelora semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi, Camil Petrescu, Horia Vintilă sau chiar Petru Dumitriu: „Când rareori sunt nevoită să privesc pe fereastră, îmi amintesc de teoria profesorului X, despre o ipotetică lume bidimensională, o lume orizontală, cu desăvârșire plată. Și mi se face frică. Atunci îl chem pe Pascal, pentru că numai el mă poate ajuta în astfel de momente. E adevărat că uneori se înfurie (…) Alteori mă dojenește blând și condescendent (…), obligându-mă să-mi revin cât mai repede. Dar în sinea lui Pascal mă compătimește. Pentru că sunt, așa crede el, o ființă fragilă (…) Eu cred, dimpotrivă, că el este cel slab și asta pentru că mintea lui atât de înțeleaptă nu poate niciodată să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. Cred, de asemenea, că există spații și lumi care-i vor rămâne inaccesibile până la capăt.”.

Urmează o străluminare și un blitz-dialog cu miresme urmuziene:

„Și astfel, asemenea Androginului, înainte ca zeii să-l fi împărțit în bărbat și femeie, Pascal și cu mine formăm o entitate aproape perfectă.

– Nu-ți bei cafeaua? Se răcește.

– Scuză-mă, uitasem…

Așa cum se întâmplă adesea, conversația noastră alunecă repede într-o zonă în care fiecare se-ntoarce spre sine. Și totuși comunicăm. (…) Asta facem mereu, de ani și ani, conversații cu vorbe și conversații mute, îndelungi și într-atât de pline, încât am reușit să le confundăm cu propriile noastre vieți.”.

*

* *

Revenind la ideea de Bildungsroman, se cuvine să precizăm că Alex, protagonista Marianei Tomescu, are, la începutul cărții, vârsta de 12 ani. Destinul acesteia este urmărit, în Vară fără sfârșit, până în anii studenției, care coincid și cu cei dintâi ai căsniciei cu profesorul Pascal. Întâmplător sau nu, gândul ne zboară spre Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș (una dintre cele mai bine vândute cărți de beletristică românească din toate timpurile), dar și la insolitul roman al maturizării unei fetițe în vârstă de 11 ani, Anne Shirley, publicat în 1908 de Lucy Maud Montgomery sub titlul Anne de la Green Gables.

Modele de asemenea romane, ale creșterii și modelării personalității, din anii copilăriei și ai adolescenței până la maturitatea deplină, pot fi: Cum și-au pierdut accentele fetele Garcia (1991) de Julia Alvarez, Să ucizi o pasăre cântătoare (1960) de Harper Lee, Invisible man (1952) de Ralph Elisson (așadar, nu romanul lui Welles, după care s-a turnat filmul de artă ce tocmai a intrat pe piața cinematografelor românești și occidentale), De veghe în lanul de secară (1951) de J. D. Salinger, Muntele vrăjit (1924) de Thomas Mann (carte seducătoare, după cum o numește Laura Sandu, în care personajele trăiesc la mare altitudine, în Alpi, dar într-un sanatoriu, antecameră a morții, pendulând între purgatoriu și vis), Portret al artistului în tinerețe (1916) de James Joyce.

Privind retrospectiv dincolo de granița secolului XX, este obligatoriu să amintim, din aceeași categorie a Bildungsroman-ului, Marile speranțe (1860) și David Coperfield (1850) de Charles Dickens, Jane Eyre (1847) de Charlotte Bronte, Suferințele tânărului Werther (1774) – roman romantic, cu cheie – și Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1795) de Johann Wolfgang Goethe.

La pag. 71 a romanului Vară fără sfârșit, apare o trimitere directă la primul personaj memorabil al lui Goethe, care a lansat, la vremea respectivă, o „pandemie” nu doar în Germania, ci și în Europa. Spicuim din dialogul sprințar, însă pe fond precipitat, al romanului Marianei Tomescu:

„ – Uite ce e, Werther…

Nu știu la cine faceți aluzie, domnule Pascal, dar pe mine nu mă cheamă Werther.
Nu știi cine e Werther ?!
Habar n-am și vă rog să nu mă ironizați.
Nu l-ai citit pe Goethe ?
Cred că nu.
Asta e rău, e foarte rău chiar. (…) Scuză-mă, te rog! Vroiam să spun că tânărul acela îți seamănă într-o mare măsură.”.

Este foarte posibil ca una dintre cheile esențiale ale trăirilor teribile ce-i încearcă necontenit pe cei doi protagoniști tineri, Alexa și Georgi, să fie deconspirată de romanciera Mariana Tomescu în pasajele imediat următoare, edificate pe exploatarea substratului de inocență și neliniște, de furie și angoasă ontologică.

Precizăm că secvențele de mai înainte, ca și cele pe care le vom reproduce mai jos fac parte din Jurnalul Alexei, despre care ea însăși scrie introspectiv (redactându-și, concomitent, romanul Vară fără sfârșit): „Am început să țin un jurnal în care notam cu minuție fiecare impresie legată de prezența lui Pascal. Încercam să-l asimilez universului meu, dar ceva inexplicabil mă împiedica. Mă străduiam să-i fac loc între mine și Georgi, însă el părea să se abstragă mereu, refuzând să ne fie părtaș, iar eu nu pricepeam ce anume îl nemulțumea, de ce se oprea mereu șovăielnic în urma noastră, când mai avea puțin, un singur pas de făcut, până la hotarul ce despărțea lumea din noi de cea din afară.”.

Urmează un pasaj cu virtuți de poem în proză, în tonalități care au bizare miresme din Reveria lui Debussy sau din aceea a lui Schumann (la care se și face, în altă parte, trimitere), amintind, paradoxal, prin cadență, de celebrul Bolero al lui Maurice Ravel: „Imaginam nesfârșite cavalcade pe cai albi cu frunțile poleite de stele, pe câmpii aprinse de mac, peste care se revărsa în răsărit lumina de la patru sori ce răsăreau în fiecare anotimp câte unul și doar o dată, într-o singură zi toți patru, când noi îi chemam să-ncununeze clipa cea frumoasă a anului. Mi-l închipuiam alergând alături de mine și de Georgi printre ierburi înalte, ude de rouă, în grădini inundate de vară, or bătând cu piciorul plaja de sidef a unui țărm de mare pe care nu-l văzusem niciodată, dar pe care Georgi mă-nvățase să-l ascult. Și-n visul meu îl vedeam rămânând mereu un pas înapoi, ca și când doar de dragul meu s-ar fi încumetat să ne urmeze în această stranie aventură.”.

Descătușându-și până la capăt efuziunile (precum Fecioarele despletite – publicat în 1924 de Hortensia Papadat-Bengescu, ori, poate din nou paradoxal, acordurile grave din Concert din muzică de Bach, roman al profunzimii, unul dintre primele romane psihologice din literatura română – 1924, aparținând aceleiași autoare), Alex, protagonista, glosează în continuare, creionându-i un portret străveziu profesorului Pascal – cu care se va și căsători ceva mai târziu -, simultan cu disecarea / excavarea propriilor sale trăiri din adâncuri, pe cât de lucide, pe atât de puțin sau deloc dureroase: „Ce mi se părea ciudat e că, deși îl cunoșteam atât de puțin – mi se releva doar în răstimpul vizitelor pe care le făcea tatei și atunci stăteau ceasuri în șir aplecați peste masa de lucru, vorbind puțin, despre lucruri de care nu aveam habar –, o intuiție aproape premonițială mă făcuse să-ntrevăd din primele momente ceea ce în mod obișnuit ar fi trebuit să-mi dezvăluie experiența și timpul. Dacă ar fi fost s-o iau în serios, ar fi trebuit să fug din calea lui Pascal, să rămân doar cu Georgi și să mă-ndrăgostesc de el, așa cum îi făgăduisem, numai că apariția noului venit mă făcuse să-nțeleg că Georgi și cu mine eram aceeași ființă, de aceea nu putusem până atunci și probabil că n-aș fi putut niciodată să mă îndrăgostesc de el, pentru că nu te poți îndrăgosti de tine însuți.”.

Am găsit de cuviință să recurgem la această buclă tocmai pentru a înțelege mai bine starea de spirit în care plutea Alex, ca și reverberațiile aparte ale dialogului tăios dintre profesorul Pascal și învățăcelul pe care se angajase să-l salveze din capcanele matematicii, meditându-l pro bono (after school, cum s-ar exprima fandosiții maneliști ai rom-glezei de azi): „O să-ncercăm să ne descurcăm și așa…, să creăm, adică, un echilibru între ignoranța dumitale, care nu știi deloc ce e viața, și între ignoranța mea, care habar n-am de muzică, adăugă Pascal și trecu cu mâna peste clapele pianului deschis.

Nu le-atingeți, domnule Pascal, sări Georgi. Vă rog! Nici nu vă dați seama cât de răzbunătoare sunt sunetele sub mâna unui profan! Rezonează oribil! Îți fac timpanele praf și-ți zgârie nervii cu mii de ace ascuțite.
S-ar putea să ai dreptate. Iartă-mă, te rog! Să știi însă că la fel se-ntâmplă și atunci când confuzi pe sinus cu cosinus, pe plus infinit cu minus infinit, pe alfa cu omega.
Adică?
Adică… se tulbură armoniile universale. N-ai auzit de asta?”.

Iar armoniile universale se vor zgudui seismic, în tronsoanele din ultimele două treimi ale romanului. Dar nu doar în roman, ci și în România, în Europa și pe toată planeta.

*

* *

În capitolele cele mai răvășitoare sunt reconstituite, cu mijloacele specifice ficțiunii literare, grozăviile la care, în anii războiului, se dedau semeni de-ai noștri orbiți de vanitate dictatorial-militaristă și de puterea – tsunami efemer, dar cu efecte apocaliptice. Alex (alter ego narativ al Marianei Tomescu) realizează această reconstituire reproducând mai multe epistole cuprinzătoare, scrise de diverse personaje ale romanului în anii 1938-1948, adică exact în perioada în care, peste ocean, în S.U.A./ U.S.A. exploda, realmente, piața beletristicii provocate de atrocitățile războiului mondial din urmă.

Secvențele epistolelor – care, atenție!, acoperă circa o cincime (20 %) din numărul paginilor romanului Vară fără sfârșit – au un fel de antecameră/ preludiu, în pag. 30-32, în care, pornind de la arhiva sentimentală alcătuită din fotografiile de familie, sunt reînviate dramatismul și tragismul bombardamentului „prietenesc” asupra Bucureștiului, al actualilor noștri parteneri strategici: „Acesta e bunicul. Era foarte bătrân, era cu mult mai în vârstă decât bunica, dar era foarte frumos, de aceea îl luase bunica de bărbat (…) Asta e bunica, era foarte grasă, pentru că mânca foarte multe dulciuri (…) Asta e tanti Atena, sora mamei, și asta e mama (…) Cred că 18 ani avea. Dăduse bacalaureatul. Scrie pe dos. Și aici e tot ea.”.

Paragraful ce urmează se află, din nou, sub sceptrul efuziunilor lirice ale Alexei, însă implică multiple tâlcuri, trăiri și resorturi de analiză psihologică. Nu rezistăm tentației de a-l cita: „Poate că Georgi știe ce spune, căci toate fotografiile și tot trecutul acela îi aparțineau, nu avea rost să-l mai contrazic, deși mie îmi era peste putință să-nțeleg ce legătură putea să existe între fata aceea care părea făcută numai din soare, cu bucle bogate care-i cădeau pe umeri și pe brațele goale, tropotind în pași de gazelă pe terenul de tenis și doamna Lascadi, sau femeia transparentă întinsă între cearceafurile înghețate. Nu putea fi decât o închipuire, îmi spuneam, în care poate că Georgi credea pentru că asta îi făcea plăcere. Eu însă nu credeam, fiindcă nu puteam să pricep cum de sălășluiseră în învelișul aceleiași ființe doi oameni, care semănau atât de puțin.”.

Înșiruirea stroboscopică a unui veritabil eșantion/ pluton de ascendenți (verișoarele Gloria și Nene, Lealea, doica, unchiul Mircea, unchiul Nicolae, Ion, pădurarul…) este sincopată de ghilotina unui schimb de întrebări și precizări:

„ – Și unde sunt acum?

Când acum, în poză?
Nu, acum, acum. Bunicii, mătușa și unchii și verișoarele tale?
Au murit. La primul bombardament. Erau în București în casa mătușii Atena. Se adunaseră cu toții căci era aniversarea Gloriei. Împlinea cinci ani. Venise și unchiul Mircea de pe front într-o permisie de câteva zile. Mama alergase cu mine tot orașul, voia să cumpere o păpușă, pe cea mai mare și mai frumoasă și nu-i plăcuse nimic din tot ce găsise și abia într-un târziu se hotărâse să ia o păpușă muncheneză și așa am întârziat și alarma ne-a prins pe drum. Îmi aduc aminte foarte bine căci eram destul de mare, aveam aproape patru ani.”.

Evocarea telegrafică pe care o conturează adolescentul Georgi este însă foarte expresivă și cutremurătoare, halucinantă, cu accente violente, „naturaliste”, demne de filmul neorealist italian: „După ce avioanele au plecat, mama m-a ridicat, mi-a scuturat hainele, a adunat de pe jos păpușa spartă în cioburi, apoi mi-a astupat nasul și gura cu voaleta de la pălăria ei, căci aerul era plin de moloz și am început să alergăm printre ruine, printre morți, printre polițiști și soldați spre casa unde bunicul și bunica, mătușa Atena, unchiul Mircea și unchiul Nicolae, Gloria și Nene ne-așteptau doar pe noi ca să taie tortul cu cinci lumânări. Ardeau focuri mari, lumea se-nghesuia să-i vadă pe cei morți, ambulanțele Crucii Roșii căutau un loc mai liber unde să se poată gara și câinii fără stăpân se amestecau printre picioarele trecătorilor. Când ne-am apropiat de ruine, mama m-a lăsat jos din brațe, apoi s-a agățat cu mâinile de cotul unui ofițer și a început să-l zgâlțâie. (…)

Domnule, domnule ofițer, dar dumneata, dumneata trebuie să înțelegi că eu caut casa surorii mele, casa cu numărul 24, te rog, te rog să-nțelegi…

După aceea a leșinat și omul a luat-o în brațe și a urcat-o într-o mașină care ne-a dus pe amândoi la spital, unde o călugăriță a stat două zile și două nopți la căpătâiul ei.”.

Întorcându-se, apoi, la țară, la Mălureni, mama lui Georgi „i-a interzis preotului să facă slujba de pomenire sau să-i scrie tatei pe front.

Acesta e tata. Eu nu l-am cunoscut. M-am născut după ce el plecase. Aici e la logodna lor. <<În amintirea celei mai frumoase iubiri, Mihai>>. Aici e tot el.
Ce tânăr e. Parcă ești tu.
În uniforma de la Saint-Cyr. Și aici tot el, în ziua când a plecat pe front. Asta e ultima. Văd că mai sunt niște scrisori pe care nu le-am văzut niciodată.
Citește-le!
„Mălureni, 20 iulie 1937. (…)”.

Georgi citește, cu voce tare, prima epistolă, cea mai scurtă dintre toate, apoi ajunge la „Lausanne, 12 iunie 1938.” . Scrisoarea aceasta este una dintre cele mai lungi și consistente (aproape opt pagini și jumătate), căreia îi succede alta, de nouă pagini, datată „9 Martie, 1944”, dar fără să se specifice localitatea. Este mesajul de pe urmă al unui bărbat sortit morții, conștient că nu mai are altă ieșire și că este dator cu încă o mărturisire, ultima: „Ana, iubita mea, sunt treaz de 46 de ceasuri și-n aceste patruzeci și șase de ceasuri m-am gândit numai la tine. Te-am refăcut părticică cu părticică din amintiri și te-am așezat lângă mine, mireasă albă, și te-am dezmierdat și te-am iubit până ce zăpezile astea ne-au troienit cu totul și-atunci m-am trezit din nebunia mea și mi-am adus aminte că mâine în zori voi muri, iar tu, Ana, rămâi fără bărbat și fără tată la fecior și că eu nu pot face nimic, ca și când aș fi mort încă de pe acum. E numai stepă în jurul meu, cât vezi cu ochii, numai întinderi nesfârșite, albe, e poate prizonieratul cel mai cumplit din câte există, pentru că îți lasă, întreagă, iluzia libertății. Și atunci nu-ți mai rămâne decât una: aceea dinlăuntrul tău. Poate că am febră și poate că din nou aiurez, dar chiar și așa am încă destulă putere să pot alege adevărul vieții de adevărul morții, căci sunt două, să știi.”.

După detalii multe și extrem de interesante, bărbatul pierdut, ca un punct aproape invizibil, prin imensa stepă rusească, conchide cu serenitate, dar și în stil serenisim, cu înțelepciunea și filosofia de viață atât de contrariant-profundă, unică, se pare, doar a Neamului nostru românesc: „Așa a fost, Ana, draga mea. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Am făcut probabil o greșeală, asta face parte uneori din regula jocului. Puteam să n-o fi făcut, cine mai știe ?! Pesemne că trebuia să cad așa și nu altfel, asta e jertfa mea și a ta, Ana, căci greul ce ți-l las pe umeri pentru tot restul zilelor e jertfa ta, pe care eu am așezat-o, precum Manole, la temelia morții mele. Voi trece pragul dintre cele două adevăruri retrăind clipa născută doar pentru tine și pentru mine, atât de fragilă și atât de străvezie încât am fi putut vedea prin ea înaintea și înapoia timpului, ca și când înainte și înapoi tot una sunt, ca și când veșnicia întreagă ai fi ținut-o în palma ta. Adio, Ana. Plec împăcat și senin. Mi-am fost singur duhovnic și tu – Dumnezeu. Nu mai doresc nimic acum decât ca Varga, căruia i-am încredințat scrisoarea aceasta și pe Lavra, să supraviețuiască războiului, Ana, dragă.”.

*

* *

Analiza cea mai limpede, profundă și bine structurată a romanului Vară fără sfârșit am publicat-o în nr. 14-17/ decembrie 2002-martie 2003 al revistei LAMURA, sub semnătura prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, care afirmă categoric: „Din punct de vedere naratologic, romanul se bazează pe o complexă tehnică a rememorării. Naratorul principal este Alexa, alter-ego al naratoarei și, în același timp, voce auctorială, care își evocă, nostalgic,copilăria și adolescența, petrecute într-un însemnat oraș de provincie, din Sudul țării. Pe parcursul romanului, Alexa cedează inițiativa naratologică altor personaje, care relatează evenimente tragice din perioada celui de-l doilea război mondial. Avem de a face, astfel,cu o multiplicare a perspectivelor narative. În centrul atenției se află destinul familiei Lascadi, de veche și nobilă stirpe balcanică, al cărei arbore genealogic coboară mult în timp. Unul din reprezentanții săi este autorul unui Lexicon bizantin, cunoscut în străinătate.”.

Directorul executiv al revistei LAMURA, universitarul Ovidiu Ghidirmic, rezumă cum nu se poate mai clar, minuțios și magistral: „Ultimul vlăstar al acestei familii, Georgi – unul dintre protagoniștii romanului și, totodată, unul din naratori – rămâne orfan. Tatăl, căpitanul Mihai Lascadi, moare pe front. După dispariția mamei, adolescentul trece sub protecția profesorului Vornicescu, tatăl Alexei. Georgi este predestinat unei strălucite cariere muzicale. Viața refugiaților polonezi, din timpul războiului, este descrisă cu lux de amănunte. . În această comunitate năpăstuită de vitregiile războiului își face apariția Hanya, evreică poloneză, care scapă din lagărul de exterminare de la Auschwitz, cu mințile rătăcite, amnezică și care dă naștere unei fetițe, Eva, adoptată mai târziu (…) de bătrânul avocat evreu Rosen. Drama Hanyei este zguduitoare și vorbește de la sine despre ororile războiului”.

Fără a mai intra în amănunte suplimentare privind evenimentele evocate în cele patru romane ale Marianei Tomescu (pornind și de la ideea de a nu răpi potențialilor cititori plăcerea de a descoperi ei înșiși alte și alte surprize), apreciem că suntem datori cu încă o suită de conexiuni. Astfel, personajele cărților sale sunt, asemenea acelora din Fructele mâniei, capodopera din 1939 a lui John Steinbeck, cel obsedat de tragedia contemporanilor săi, „prizonierii unui timp și ai unui loc” (cf. studiului din 1966 al lui Warren G. French: The Social Novel at the End an Era).

Tetralogia romanescă atât de percutantă a Marianei Tomescu ne duce cu gândul și la cele trei romane scurte incluse de Katherine Anne Porter în volumul său Calule alb! Călărețule palid!, în care regăsim speranța „într-o existență cu un sens mai profund pentru întreaga omenire eliberată de amenințarea războiului”. În anul apariției volumului menționat, 1939, Paul Rosenfeld comenta astfel, în termeni potriviți și pentru universul narativ al romancierei cu obârșii craiovene: „Katherine Anne Porter aparține unei direcții ilustre conduse de Hawthorne, Flaubert și Henry James. E direcția povestitorilor a căror creație se distinge printr-o mare calitate estetică, ale căror sentimente au atins o expresie armonioasă.”.

Nuanțând și amplificând argumentele, Philip Blair Rice preciza: „Accentuând însușirile stilului ei, nu vom umbri faptul că Miss Porter are și alte atribute ale unui bun prozator. Cele mai bune opere ale ei stăpânesc ritmul și construcția narativă; dialogul e colocvial și, în același timp, plin de grație și de demnitate; a păstrat cu minuție o mare varietate de caracteristici locale și ale modului de viață; oamenii descriși de ea vorbesc foarte firesc; e spirituală; o inteligență modernă (…), dominându-și narațiunea de la o oarecare distanță.”. Mariana Tomescu pare să fi scris tetralogia sa având, dacă nu în apropierea mesei de lucru, măcar în subconștient, ecourile acestor creații beletristice nord-americane.

Revenind la cronica literară scrisă de Ovidiu Ghidirmic menționăm: „Triunghiul Georgi-Alexa-Pascal are ceva din triunghiul Felix-Otilia-Pascalopol din Enigma Otiliei a lui G. Călinescu. Georgi reprezintă pentru Alexa puritatea adolescentină a prieteniei, în raport cu maturitatea iubirii lui Pascal. Vară fără sfârșit este un roman despre sensul grav și tragic, profund, al existenței, marcată de destin și de liberul arbitru, de iubire în confruntare cu moartea. Din Vară fără sfârșit se desprinde o anumită filozofie despre ciclicitatea timpului. Așa se explică și titlul romanului, care nu ne sugerează o vară continuă, nesfârșită, ci o vară care revine ciclic și care se repetă la nesfârșit, cum ni se consemnează în final: <<Va trece vara și vara va veni din nou, fidelă legământului nostru de eternă iubire.>>.”.

În ceea ce ne privește, nu ne putem abține să nu subliniem că fraza de mai sus – din finalul, de o tristețe metafizică evidentă, final dintr-o secvență de numai zece rânduri, în carte – ne amintește de atmosfera grea de taine și de cuvintele foarte asemănătoare cu care se încheie capodopera dramatică Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov.

Vară fără sfârșit este un roman cuibărit în moarte, în care moartea își face cuib/ cuibar cald, ademenitor, se cuibărește precum pestrița moțată, poate că și pintenată, doldora de ouă, ce se pregătește să eclozeze, în deșertul fierbinte ce ne înconjoară. Peste tot și peste toate, se presimte, însă, o tainică lumină, din adâncuri de speranță într-o lume mai bună, răsărită misterios, tămăduitor și izbăvitor.

Și, totuși, nu rezistăm ispitei de a mai decupa câteva calupuri dinspre finalul romanului Vară fără sfârșit. De o mare plasticitate și forță narativă sunt paginile care descriu un ospăț pantagruelic, urmat de răsfoirea și comentarea precipitată a noutăților desprinse din ziarele aduse de Mihu, cantonierul:

„ – Acesta e din 12. Ia uite, au bombardat iar la București și la Ploiești, rezumă domnul Saul.

Pe-astea de la noi nu le mai pune nimeni la socoteală, zise grefierul, închizând complice dintr-un ochi.
Nu sunt importante… 25, 30 de morți… Fleacuri! Rahat!
Sunt demenți, domnule, se indignă Sandi, care mai ciupise o permisie. Sunt pur și simplu demenți, fiindcă dacă stai să te gândești, din punct de vedere militar, porcăria asta n-are nicio valoare. De ce să bombardezi Capitala? Spune-mi, dom le, de ce? (…)
Uite aici! Ăsta e din 17: Evenimentele militare și politice văzute de cercurile oficiale berlineze.
Dă-i în mă-sa! Dă-i în mă-sa! Sunt sătul! – i-o reteză Raul.
Atunci din 16… Știri de pe frontul invaziei.”.

Sacadat și frenetic, ca într-o cavalcadă fără sfârșit, au loc alte și alte discuții în contradictoriu: „Se dau lupte pe trei fronturi: de răsărit, în Normandia și în Italia” ; „Rușii sunt ca și intrați în Polonia, mâine-poimâine intră și peste noi și gata!” ; „Dar de ce crezi că bombardează ăia Ploieștiul? Bucureștiul, nu zic, ce-au făcut acolo e un act de imbecilitate și până la urmă o crimă, dar cine mai pune la socoteală crimele într-un război, cine mai știe ce e crimă și ce nu, dar cui îi mai arde să facă asemenea distincții?” ; „un titlu de pe pagina Universului: Presa poloneză și evenimentele de la Varșovia ” ; „Am o misiune. Trebuie să-l omor pe Hitler.”.

*

* *

În ritmuri înfocate, Perinița avea să se dovedească preludiul fatal al unui eveniment pe care nimeni nu-l anticipase: „Simțeau cu toții nevoia unei destinderi. Lumea din sat se-ntorsese și se așezase în fața porților și pe la gard. Jucau orășenii și se pupau. (…) Doamna Tita își pierduse pălăria și juca și ea desculță, ca și poloneza, iar sora profesorului Papadat își lăsase fiicele în grija Berthei și o îndemna pe Marisa Kovalcik să facă la fel. Numai Hanya cu copilul în brațe, rămăsese deoparte, lângă Bertha, de care nu se despărțea nici o clipă și lângă Mamușa, urmărind pe cerul plin de stele un punct știut numai de ea.”.

Instantaneu, se declanșează urgia: „Un vuiet ca o furtună dezlănțuită s-a prăvălit din cerul plin, puzderie, de stele, strivind satul, valea și pădurea ocrotită de liniștea în care te puteai crede la capătul Pământului. Primele explozii au răsunat aproape. Curtea, masa și hora spartă s-au luminat ca ziua. Pământul a început să se zguduie și clopotul bisericii să bată netras de nimeni, amestecându-și glasul de plumb cu bubuiturile ce se îngemănau mereu într-o înlănțuire de apocalips. Ardea grajdul lui Gheorghe și caii nechezau ca scoși din minți. Singurul care s-a repezit în prăpădul de flăcări, doar cu un briceag în mână, ca să-i sloboadă, a fost Andrej, nebunul. Caii au luat-o în galop, alergând sălbatic peste câmpul iluminat de uriașe artificii și abia atunci au văzut că pădurea ardea și ea, că le făcea parcă semne celor ce mai puteau privi într-acolo, ca o torță uriașă, ce trebuia să însemne pentru vecie locul în care pieriseră doctorul Stașek și Boleslav.”.

Cortina cade intempestiv. Micro-capitolul imediat următor are un singur paragraf, de numai cinci rânduri și jumătate: „Căruța lui Gheorghe arsese în șopron și calea ferată, și ea bombardată. Au plecat pe jos, înșirați unul câte unul, urmând cu piciorul drumul prăfos, semănat cu schije, care ducea spre oraș. Au ajuns târziu, către miezul celei de-a doua nopți, vlăguiți și înspăimântați și fericiți să-și afle casele în picioare. Apoi viața și-a reluat cursul, adaptându-se bombardamentelor care au urmat și care nu erau decât preludiul unor mari și dramatice evenimente.”.

Regretatul critic și istoric literar Ovidiu Ghidirmic, director al revistei LAMURA (serie nouă: 2001-2017), fondator al Școlii doctorale „Al. Piru” din cadrul Facultății de Litere a Universității din Craiova, aprecia că Vară fără sfârșit este „un roman polifonic, construit după tehnica punctului și contrapunctului, despre ororile războiului, despre dragoste și moarte (…) Punctul forte al romanului îl constituie tehnica sugestiei lirice, de esență simbolistă. Frazele sunt muzicale și cadențate, extrem de rafinate.”.

Din recenziile la cel de-al doilea roman al Marianei Tomescu, Clopotele de la Sacre-Coeur, am optat pentru trei puncte de vedere ale unor literați autorizați:

Valeriu Râpeanu: „o mărturie dramatică despre destine semnificative pentru istoria noastră contemporană” ;
Ovidiu Ghidirmic: „o radiografie a totalitarismului, care se vrea cartea unei generații” ;
Dan Mutașcu: „o carte care se achită (…) de o datorie a generației tinere în anii 60, de a se înțelege și a se împăca cu ea însăși”.

În prelungirea acestor praguri hermeneutice, pe coperta ultimă a celui de-al treilea roman al Marianei Tomescu întâlnim următoarea precizare: „Pentru aceasta, va fi necesară mărturisirea, ca un ritual al purificării. Este punctul nodal al romanului Orizonturi barbare, care vine să continue conținutul Clopotelor de la Sacre-Coeur.”.

*

* *

Apropiindu-ne de finalul comentariului nostru, cedăm – cu mărturisită plăcere – imboldului de a lărgi aria conexiunilor hermeneutice, încercând să demonstrăm, astfel, că Mariana Tomescu este o romancieră de top și grație faptului că beletristica sa se află în consonanță cu multe dintre valorile de excepție, din domeniu, de pe plan internațional.

Ilustrând, parcă, legea și rigorile armoniei, ea calcă apăsat pe urmele mari și sigure ale pașilor lui Wallace Stevens, care, după cum observa Dan Grigorescu: „reia ideea că imaginația este elementul capabil să distileze în frumusețe neliniștile existenței zilnice. Negând speranța într-un viitor cosmic și într-o justiție poetică, omul aparține vieții pământene, recunoscând durerea ca parte integrantă a lumii vii. Din suferință se naște spiritul cutezător al făpturii umane.”.

I se potrivesc Marianei Tomescu – aidoma mănușilor din cea mai fină piele, care se mulează perfect și elegant pe degetele angelic de lungi ale unei pianiste rasate – judecățile de valoare exprimate de Robert Lowell despre un celebru scriitor nord-american: „O neobișnuită claritate structurală, o justețe a tonului și a ritmului, o ingenuitate tăioasă și eficientă, focurile de artificii retorice ale descrierii și dialogului. Dar, mai mult decât atâta: interesul viu pentru subiecte cu adevărat umane; un echilibru, o stăpânire a mijloacelor, o maturitate, o agerime, o asprime, o delicatețe a temperamentului.”.

Născută în zi de 17 august, la aproape opt luni de la trecerea în eternitate a unui alt monstru sacru al literaturii universale, Theodore Dreiser -, Mariana Tomescu pare să fi preluat, cu mâini sigure, torța eclatantă aprinsă de acesta. Maxwell Geismar îl plasa pe Dreiser, în substanțialul său studiu American Moderns, din 1958, alături de Balzac, ca mare romancier, reliefând: „Ceea ce a dat operei sale remarcabila ei textură și strălucire a fost simțul simplu al varietății și misterului vieții așa cum se înfățișează ea în forme atât de diverse.”.

Cele patru romane ale Marianei Tomescu – Vară fără sfârșit (2001), Clopotele de la Sacre-Coeur (2008), Orizonturi barbare (2010), Via Dolorosa (2014) – probează din plin realitatea că autoarea are o copleșitoare memorie fotografică a detaliilor semnificative, știe să inducă narațiunii sale ritm cinematografic deosebit de captivant. Tetralogia ei romanescă are indiscutabile dimensiuni ontologice și gnoseologice.

*

* *

Spirit meditativ și interogativ, neliniștit și tandru, bonom și iubitor de oameni, de omenie, cu deschideri umane/ umaniste irefragabile -, Mariana Tomescu scrie o proză căreia nu-i poți imputa nimic. Din anumite puncte de vedere, cele patru romane ale sale intră în consonanță și cu șocanta capodoperă a lui Al. Piru: Cearta, prin siguranța decupării cadrelor și cursivitatea montajului, prin expresivitate și concizia dialogurilor, prin știința și arta de a surprinde/ sugera stări de spirit, prin rafinamentul de a crea rapid atmosferă, inclusiv prin descrieri deloc pletorice, dimpotrivă, condensate și gâlgâind de tâlcuri.

În anul venirii pe lume a romancierei noastre -, peste ocean, Anais Nin puncta autorefențial, cu just temei, în studiul Realism and Reality, că literatura sa constituie „o încercare de a realiza, cu ajutorul cuvintelor, ceea ce realizează pictura cu ajutorul formelor și culorilor”, fiind, altfel spus: „o reflectare emotivă a realității”.

Ne străduim să punem punct prin încă o conexiune hermeneutică. Este foarte posibil ca – înainte cu trei săptămâni de a se naște Mariana Tomescu – Gertrude Stein să-i fi transferat subit (în secunda plecării prin Tunelul de Lumină) o bună parte din țelurile și calitățile sale artistice, sintetizate astfel de Katharine Anne Porter: „Eforturile ei de a ajunge la rădăcinile vieții adevărate, de a face să se înalțe din ele viață, au dat cuvintelor sale o fluiditate întunecată, asemănătoare cu murmurul sângelui. Nu mutilează cuvintele și nici nu le inventează. Multe cuvinte își păstrează înțelesul originar pentru ea și le folosește cu simplitate.”. Amendamentul nostru la această judecată de valoare constă în schimbarea unui singur cuvânt: în loc de simplitate, Marianei Tomescu i se potrivește, cu mult mai bine, naturalețe.

Stilul practicat are tangențe cu arta unor regizori celebri la scară mondială, precum: – Serghei Eisenstein (în ceea ce privește valorificarea prim-planului și detaliului, fanta de lumină roșie/ filtrul de culoare, ca în Ivan cel Groaznic, ori chiar montajul metric, ritmic și sonor), Michelangelo Antonioni (care, prin decoruri colorate, a preluat din pictură principiul culorii dominante, la Mariana Tomescu aceasta fiind roșul cardinal/ roșul imperial/ roșul de purpură/ roșul de cinabru din frescele Mânăstirii Sucevița/ roșul euharistic/ sângele lui Iisus Hristos, Răstignitul…), David Griffith (cultivarea cavalcadei, ce poate fi privită și din unghiul confruntării dintre bine și rău, cu ascendențe în tragedia greacă).

Dacă în România acestor ani ar mai exista regizori de talia unor Dan Pița, Mircea Veroiu, Iosif Demian, precis că vreunul dintre ei s-ar angaja în realizarea unui film artistic de lung metraj ori măcar a unei docu-drame/ docu-tragedii, pornind de la universul provocator, în plan cinematografic, al romanelor scriitoarei ce a lăstărit din trunchiul spiritual atât de viguros al tatălui său: jurnalistul de farmec și calibru aparte Paul Tomescu.

Aici, suntem în consens și cu următoarele judecăți de valoare ale lui Ovidiu Ghidirmic, satisfacția noastră fiind cu atât mai mare, cu cât am reușit să re-descoperim cronica sa literară abia după ce pusesem punct acestui comentariu al nostru, pe care l-am „împănat” ulterior cu substanțiale recursuri la cronica sa. Așadar, citatul: „Romanul nu este numai polifonic, dar și cinematografic. Scenele de război pot fi realmente filmate. Autoarea știe să-și pigmenteze narațiunea și cu unele elemente de ordin senzațional, care fac lectura și mai captivantă. Hanya moare într-un spital de alienați din Belgia. La aflarea veștii, Eva, îndrăgostită de Georgi, se sinucide. Georgi își regăsește resursele interioare în muzică, factorul coagulant al narațiunii, în acest roman polifonic, savant orchestrat. Într-unul din turneele sale muzicale, la Krakovia, după un concert din Bach, Georgi face cunoștință cu medicul evreu Haas, care se îngrijise de sănătatea Hanyei, luptător în mișcarea de rezistență împotriva fascismului și care făcea parte dintr-o lojă masonică, după cum ni se sgerează în roman.”.

Dincolo de rezonanțele sincretice amintite mai înainte, este cuviincios să afirmăm că – asemenea romanelor Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse și Citadela de Antoine de Saint-Exupery – lectura romanelor Marianei Tomescu o poți începe de la orice pagină, indiferent unde se deschide volumul respectiv, pentru că poți intui/ deduce/ înțelege întregul univers narativ plecând de la oricare dintre filele acestor cărți.

Prozatoarea este locuită, nu rareori, de harul clarvederii/ străluminării/ revelației, care îi conferă virtuțile necesare pentru a ne convinge, pe noi, cititorii, că lumea este mai mult decât ceea ce pare. Iar dacă nu am fi atât de obsedați de dihotomia bine-rău, ne-am putea descoperi esența divină și am trăi întru această dimensiune spirituală, eliberându-ne de cătușele înrobitoare ale materiei/ materialismului. Pentru ca să se petreacă minunea aceasta, s-ar cuveni ca, mai întâi, să ne smerim și să ne cultivăm cerbicia de a învăța să murim puțin pentru a învăța să trăim. Și ar mai însemna să ne zâmbim nouă înșine, unul altuia și Trinității, radiind lumină, iubire, iertare, bună îngăduire, concordie, pace, pace, pace…

Reiterăm, finalmente, judecata de valoare pe care am ales-o ca titlu al acestui eseu: Mariana Tomescu – romanciera de top din zorii secolului XXI.

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 19-29 februarie 2020