Marea deportare a poporului român ( V )

Viorica Olaru – Cemârtan

Dr. în istorie

Motto : Vai, Neamul meu – în gropi de var!

Fără de Cruce… Nici Altar

Sau ridicati în dricul verii…

Un drum de oase prin Siberii!
Mihai Prepeliţă

III. Consecinţele deportării

Estimarea cantitativă

Primele concluzii cu privire la estimarea sechestrării basarabenilor din timpul primei ocupaţii sovietice au fost formulate de către administraţia românească care a reluat controlul în Basarabia în iulie 1941. Atunci s-au acumulat primele dovezi cu privire la acţiunea de modificare a structurii populaţiei din Basarabia, efectuată de sovietici  în perioada 28 iunie – 16 iulie 1941. Sinteza făcută cu mai bine de jumătate de secol în urmă rămâne valabilă şi azi: „Imediat după ocuparea Basarabiei au început arestările elementului românesc pe o scară destul de întinsă. Aceste deportări se făceau şi pe simplu considerent  de a fi român, dar se aveau în vedere şi următoarele împrejurări: deportatul trebuia să aibă o poziţie socială bună, să fi făcut parte din vreun partid politic românesc naţionalist, să fi avut o bună situaţie materială, să fi fost intelectual”.

Dosarele din perioada conducerii lui Antonescu cuprind estimări cantitative ale proceselor de violenţă şi teroare bolşevică şi demonstrează cu lux de amănunte că pe lângă deportările propriu-zise, au mai fost folosite şi alte metode de a schimba componenţa etnico-socială a Basarabiei, şi anume: prin mobilizarea şi concentrarea localnicilor în armata sovietică, prin evacuarea basarabenilor în timpul retragerii autorităţilor sovietice din Basarabia. Din aceeaşi dare de seamă desprindem ideea că „formele de manifestare ale acţiunii de depopulare duse de sovietici nu constau numai în sistemul de deportări arătat mai sus, ci se completa şi prin aşa-zisele mobilizări, trimiteri la muncă etc. Nouăzeci la sută dintre cei ridicaţi de sovietici şi trimişi peste Nistru erau de origine etnică română”.

Dar cea mai mare importanţă în politica de deznaţionalizare şi schimbare a componenţei etnice a regiunii a revenit, totuşi, arestărilor şi deportărilor masive de populaţie. Chiar în timpul primelor zile de ocupare a Basarabiei, în municipiul Chişinău au fost arestate de autorităţile sovietice 230 persoane. Alte 887 persoane din cuprinsul acestui municipiu au fost deportate de autorităţile sovietice în timpul primelor luni de ocupaţie. Din numărul total al persoanelor deportate şi arestate, cea mai mare parte erau muncitori calificaţi, după care urmau funcţionarii, muncitorii necalificaţi, agricultorii şi plugarii, liber profesioniştii şi alte diverse categorii sociale.

Desigur, cifrele disponibile imediat după readucerea Basarabiei în arealul românesc, nu cuprind pe toţi cei supuşi unor astfel de reprimări, dar erau suficiente pentru a se face concluzia precum că s-a dus o politică organizată cu scopul de a diminua în Basarabia elementul român, intelectual şi social-economic mai înstărit.

Deşi au fost programate pentru sechestrare un număr de 19 575 persoane, inclusiv 5 033 arestate şi 14 542 deportate, după cum arată comunicatul din 14 iunie 1941, o parte dintre cei incluşi pe liste a scăpat de maşina de represalii stalinistă, prin diferite metode. În acelaşi comunicat se precizează că  nu au fost sechestrate 1 183 persoane (516 au scăpat de arestare şi 667 – de deportare), dintre care, 3 (din cei programaţi pentru arestare) – s-au ascuns, 133 (30 şi 103, respectiv) – erau bolnave, 318 (220 şi 98, respectiv) – au părăsit domiciliul, iar în ce priveşte 729 cazuri (263 şi 466, respectiv) a fost recunoscută insuficienţa materialelor compromiţătoare. Trebuie să precizăm că o parte dintre cei care au reuşit să scape de urgia deportării masive era la curent cu planul de sechestrare a lor şi a părăsit domiciliul, astfel, salvându-şi şi familia, care în unele cazuri nu era deportată în lipsa capului de  familie. Cunoaştem cazuri, însă, când, chiar dacă nu era găsit capul familiei acasă, ceilalţi membri erau supuşi represaliilor.

Confiscarea averilor celor arestaţi şi deportaţi

Din punctul de vedere juridic, deportarea masivă din iunie 1941 nu era legală, deoarece abia mai târziu a fost creat suportul legal al deportării. Acesta a fost determinat de începutul războiului germano-sovietic, care a şi fost pretextul ce a justificat deportările din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Două documente adoptate la Moscova, post factum, au servit drept bază juridică pentru aceste acţiuni antiumane. „Cu privire la situaţia militară” –  hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 22 iunie 1941, în care se menţiona  că în regiunile în care a fost decretată starea de război, autorităţile militare au dreptul să deporteze persoanele considerate „primejdioase din punct de vedere social, datorită activităţii lor criminale sau datorită legăturilor cu mediul criminal”, precum şi acele persoane care refuză să se supună dispoziţiilor autorităţilor militare sovietice. Al doilea document era întitulat „Măsurile cu privire la deportarea elementelor primejdioase din punct de vedere social de pe teritoriul în care s-a decretat starea de război” – şi era o directivă a NKVD şi a KGB din 4 iulie 1941.

În acest mod, în termeni juridici, deportarea din 12-13 iunie 1941 a fost ilegală şi poate fi catalogată ca o crimă. În virtutea acestui fapt, şi confiscarea averii celor deportaţi este unul dintre aspectele acestei mari infracţiuni. Dat fiind împrejurările istorice din iunie 1941, autorităţile sovietice reuşiseră să naţionalizeze bunurile rămase de pe urma celor deportaţi, dar numai o parte dintre ele să le folosească real. Odată cu retragerea regimului bolşevic, Armata Roşie a reuşit să facă mari stricăciuni şi să ridice o parte din bunurile mobile, trecându-le după Nistru. Spre exemplu, documentele din perioada imediat următoare, semnate de autorităţile române, constatau că mobila rămasă de pe urma unor deportaţi a dispărut cu ocazia retragerii trupelor sovietice, rămânând doar imobilul, adică terenurile arabile şi locuinţele. Oricum, nu toate bunurile au putut fi trecute peste Nistru. O bună parte a averii celor deportaţi, rămasă în Basarabia după retragerea sovieticilor, a fost gestionată de guvernământul Basarabiei care a ordonat inventarierea şi darea averii în păstrarea rudelor celor deportaţi până la o eventuală întoarcere a foştilor proprietari. Astfel, şeful biroului administrativ din poliţia locală se deplasa la faţa locului unde, procedând la inventarierea averii deportaţilor, constata situaţia concretă în fiecare caz. În modul acesta, se proceda la determinarea averii imobile şi mobile rămase de pe urma celor deportaţi, dându-se în păstrarea rudelor. Prin această măsură se întrevede respectul pentru proprietatea privată, denotat de autorităţile române. A fost o anumită procedură juridică de a desemna consiliul de familie şi  ruda împuternicită cu păstrarea bunurilor respective. Se descria inventarul de avere mobilă şi imobilă, arătându-se şi detalii despre motivele deportării, modul în care averile au fost chivernisite până a intra sub protecţia statului român şi starea acestora la momentul semnării proceselor-verbale. Specificăm că doar datorită regimului român, revenit şi stabilit în Basarabia încă pentru 3 ani, aceste bunuri materiale au putut fi salvate, în mare parte, şi păstrate sau folosite de cei care au fost împuterniciţi cu aceste drepturi. Însă odată cu a doua ocupaţie sovietică, iarăşi s-au comis mari ilegalităţi faţă de proprietatea privată şi ceea ce a aparţinut deportaţilor s-a naţionalizat, iar la întoarcerea din aşezările speciale, nu li s-a întors nimic.

( Va urma )