Lumea magică de la capătul drumului
( I I I )
de Janku Moravia
Acum treceau peste dealuri, văi pietroase şi uscate, peste tărâmuri fără urmă de apă, lângă munţi înalţi la fel de uscaţi şi stâncoşi.. Cerbul îl ducea departe,departe… Ca şi când acea călătorie era fără de sfârşit. El se simţea în siguranţă pe spatele cerbului, dar cu cât se depărtau mai mult, cu atât lui Ilie îi era mai clar că se afla pe drumul fără întoarcere.
În urma lor rămâneau tărâmuri infinite, lumi întregi, iar Ilie s-a întristat. Totul a devenit doar tristeţe. Şi-a dat seama că nu se va mai întoarce niciodată şi că acest drum are doar un singur sens: Drept înainte spre neîntoarcere!
Tristeţea infinită şi imensă puse stăpânire pe sufletul său. Fiecare amintire, fiecare imagine, fiecare gând, fiecare miros – totul era doar tristeţe fără limite.
Atunci Ilie strigă:” Nu..Nu mai pot aşa..Totul, chiar totul s-a tranformat în durere: fiecare amintire, fiecare peisaj, fiecare sunet. Fiecare imagine şi miros se transformă în durere! La ce să mă gândesc, ce să privesc şi ce să mai simt – spune-mi Tu, Cerb grandios?! Ştiu că mergem pe drumul fără de întoarcere şi tot ce vreau să ştiu este cum să scap de durerea ce m-a cuprins!”
Vocea Cerbului se auzi: „ Eu nu îţi pot spune cum să te eliberezi de acea durere ce te-a cuprins. Nu pot să îţi ghidez gândurile, dar te pot duce la uşa propriei tale isteţimi. Dar acea uşă va trebui să o deschizi singur!”
„Cum, cum…?!” – întrebă Ilie.
„Uite cum:”, îl întrerupse Cerbul: „Oricât te-ar durea, dăruieşte-te pozelor, mirosurilor şi sunetelor care se înşiruiesc. Acele poze, amintiri şi întâmplări, care au urmărit viaţa ta de la naştere şi până la moarte. Predă-te lor în întregime şi atunci -asta este cel mai important de ştiut -, găseşte cel mai preţios sentiment care îţi umplea viaţa. Descoperă ceea ce te făcea să fugi de el tot timpul, dar şi la ce sperai în acelaşi timp cu toată inima ta! Ce e ceea ce toată viaţa te-a ţinut într-o semiîmbrăţişare: te speria, dar îl iubeai cel mai mult! Ce te-a făcut să tremuri în faţa lui, dar totuşi să-l doreşti cu înverşunare?! Descoperă sursele acelui sentiment şi modul în care îţi conducea acesta viaţa! CÂND DESCOPERI ACEST LUCRU, CÂND DEVI CONŞTIENT DE EL, VEI AVEA O REVELAŢIE ŞI TE VEI ELIBERA DE DUREREA CE TE-A CUPRINS!”
Ilie se predă dureros imaginilor şi amintirilor ce l-au îmburdat ( răsturnat, răscolit. N.Red.)
Căldura laptelui din sânul mamei. Siguranţa îmbrăţişării ei. Camera plină de oameni care au venit să sărbătorească „bocedzu lu’ copil”. Căciula albă a bunicului cu care el se juca în pătuţ când acesta se întorcea din câmp. Mirosul pământului. Mirosul pădurii. Poienele. Mirosul porumbului proaspăt cules. Primul fulg de nea ce i s-a topit în palmă. Pasărea ce parcă acum a ţâşnit de pe acoperişul casei vechi pe care, mai târziu, tatăl şi bunicul au dărâmat-o. Căldura turmei de oi. Curtea spaţioasă din faţa casei. Mingea alb-albastră pe care a iubit-o atăt de mult, dar pe care a pierdut-o undeva şi de atunci a fost de negăsit. Singur în întuneric. Iarna şi satul acoperit de zăpadă. Faţa mânjită şi groaznică a „juimericăi” care s-a arătat de nicăieri şi a speriat sufletele copilaşilor. Privirea gingaşă şi drăgăstoasă a câinelui său. Acea rotire veselă pe bucata de pământ adusă în cameră de Paşti. Şi acel şi mai vesel „Hram fericit!”, când toţi, şi adulţi şi copii, întindeau mâinile unii altora peste masa îmbelşugată. Picăturile de ploaie, apoi furtuna şi fulgerăturile de care s-a speriat atât de tare că a crezut că e sfârşitul lumii. Lacrimile după prima bătaie. Fericirea jocului nesfârşit cu prietenii din vecini. Primul dinte picat cu care s-a mândrit tuturor ce veneau la el în casă. Gustul cireşelor. Sunetul fluierului de cioban ce acoperea livezile şi văile satului său natal. Acea oboseală dulce, de seară, care , cu atâta înverşunare gonea sufletul copilaşului la somn.
Amintiri, întâmplări, dialoguri se înşiruiau…
…
„Ilie, cum îl cheamă pe bunicul tău?” , îl întrebă învăţătorul.
„Pe bunicul meu îl cheamă „Moşu Trandafir”, a răspuns Ilie.
Toţi copiii au râs. Toată clasa. Până şi învăţătorul râdea.
„ Da, aceasta este porecla lui, dar care este numele lui adevărat?”, a continuat învăţătorul. „Îl văd des la vânătoare pe bunicul tău.”
„Numele lui este „Moşul Trandafir” „, a insistat Ilie.
Mult timp toţi au râs, şi copiii, şi învăţătorul, şi femeia ce tocmai punea lemne pe foc în soba clasei.
…
Următoarea imagine ce i se arătă, fu camera caldă, masa făcută şi bunica sa cu care se afla singur în cameră şi cu care tocmai lua prânzul.
După ce au terminat, bunica îi spuse: „Ilie, adună toate firimiturile ce au rămas pe masă şi vino cu ele, aici, la bunica, la geam.”
Ilie adună una câte una aproape toate firimiturile de pe masă în mână sa mititică şi porni spre bunică.
„Acum, vom pune toate firimiturile aici, pe geam”, continuă bunica cu următoarele cuvinte misterioase: „ Nu hrănesc păsările pământeşti, nici porumbelul, nici vrabia , ci toate grijile mele şi tot ghinionul meu de pe mine îl lepăd! -Aşa să faci, Ilie fiule, de fiecare dată când eşti îngrijorat sau când ţi-e greu. Să arunci grijile şi ghinionul de pe tine. Păsările vor veni şi vor lua firimiturile de pe geam, şi cu ele vor pleca şi toate blestemele ce ţi le-a făcut cineva.”
( Va urma )